AFFAIRE ȘOLARI c. RÉPUBLIQUE DE MOLDOVA

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 42878/05) îndreptată împotriva Republicii Moldova și asupra căreia un cetățean al acestui stat, dl. Eugen Șolari („reclamantul"), a sesizat Curtea pe 9 noiembrie 2005 în temeiul articolului 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul a fost reprezentat de către dl. V. Zamă, avocat la Chișinău. Guvernul moldav („Guvernul") a fost reprezentat de către agenții săi, mai întâi de către dl. V. Grosu, apoi de către dl. L. Apostol.

În fața Curții, reclamantul invocat o încălcare a articolului 11 din Convenție.

Pe 29 noiembrie 2010, petiția a fost comunicată Guvernului. PE FAPT I.

Printr-o decizie din 25 aprilie 2005, primăria Chișinaului a autorizat asociația Proiect Nou-Bugeac („asociația") să organizeze o manifestație în centrul orașului pe 1 mai 2005. Autorizația desemna locul exact în care manifestația trebuia să se desfășoare, și anume „în interiorul parcului Operei naționale, lângă fântână, la dreapta după intrarea în parc". Paragraful 6 al respectivei decizii interzice asociației să folosească simbolurile partidelor, organizațiilor politice sau asociațiilor neînregistrate în Republica Moldova.

Parcul menționat anterior se situează în piața Operei naționale și măsoară aproximativ 40 de metri pe 80.

Pe 1 mai 2005, aproximativ patruzeci de persoane, inclusiv reclamantul, au participat la adunare. Manifestanții au scandat, printre altele, lozinci de susținere a muncitorilor, lozinci antigovern și anticapitaliste. Unii dintre ei purtau simboluri care reamintesc pe cele ale Uniunii Sovietice, în special ciocan și falcă. B. Procedura administrativă împotriva reclamantului

Pe 4 mai 2005, poliția a întocmit un proces-verbal de contravenție administrativă împotriva reclamantului. I se reproeșa că a încălcat art. 174-1 § 2 din codul contravenției administrative („CCA"), care sancționează „nerespectarea reglementărilor privind organizarea și desfășurarea adunărilor". În părțile relevante pentru prezenta cauză, procesul-verbal se citi în felul următor: „(...) în ziua și ora autorizate, adunarea a început, nu în locul desemnat în decizia primăriei Chișinaului [din 25 aprilie 2005], ci pe scările Teatrului Operei naționale. În plus, în timpul manifestației, [manifestanții] au arborat pancarte și au scandat lozinci ale partidelor și mișcărilor politice neînregistrate în Republica Moldova, și anume „partidul național bolcevic" și „rezistența populară". De altfel, participanții purtau brățări roșii cu un cerc alb cu o ciocan și o falcă neagre în interior, [care este] un simbol neînregistrat. Prin aceste acte, organizatorii și participanții la adunare au încălcat paragrafele 1 și 6 ale deciziei primăriei Chișinaului din 25 aprilie 2005, precum și art. 13 § 2 din legea asupra adunărilor și art. 174-1 § 2 din codul contravenției administrative. Eugen Șolari a participat activ la aceste acțiuni ilegale (...) "

Printr-o decizie din aceeași zi, tribunal Buiucani l-a condamnat pe reclamant pentru a fi comis fapte sancționate de art. 174-1 § 2 din CCA. I s-a impus o amendă de 450 lei moldoveni (MDL) (aproximativ 28 euro (EUR) la momentul faptelor). El a considerat că vinovăția reclamantului a fost confirmată, printre altele, de fotografiile făcute în timpul adunării.

Pe 13 mai 2005, reclamantul a declarat o apel. El a susținut, printre altele, că în timpul manifestației, nici reprezentanții primăriei, nici agenții de poliție prezenți la fața locului nu au făcut observații cu privire la locul sau modului de desfășurare a adunării.

Printr-o sentință definitivă din 25 mai 2005, curtea de apel Chișinău a confirmat hotărârea instanței inferioare și a respins apelul reclamantului ca nefondat.

Pe 14 noiembrie 2005, tribunal Buiucani a constatat neachitarea de către reclamant a amendei impuse și a convertit această pedeapsă într-o detenție administrativă de treizeci de zile. Ulterior, reclamantul a fost în realitate plasat în detenție.

La o dată nespecificată în dosar, reclamantul a contestat această decizie.

Pe 3 decembrie 2005, a achitat amenda.

Printr-o decizie din 7 decembrie 2005, curtea de apel Chișinău a admis apelul, a anulat decizia instanței inferioare și a ordonat eliberarea imediată a reclamantului. Ea a observat că acesta a achitat în totalitate amenda, că avea o locuință, că nu avea antecedente administrative sau penale, că nu avea loc de muncă și că nu dispunea de resurse ridicate. II.

Dispozițiile relevante pentru prezenta cauză din legea din 21 iulie 1995 asupra adunărilor, care era în vigoare la momentul faptelor, au fost liberate în felul următor: „art. 13. Decizia privind forma adunării, precum și data și locul desfășurării sale (...) 2. Autorizația unei adunări, care precizează forma acesteia, precum și data și locul desfășurării (...), este înmânată organizatorului (...). Autorizația (...) menționează drepturile și obligațiile organizatorului adunării, responsabilitatea în caz de nerespectare a legii (...) " ÎN DREPT I.

Constatând că petiția nu este manifestă nefondata în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție și că nu se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă. B. Privind fondul

Reclamantul susține că a suferit o ingerință în dreptul său la libertatea de întrunire și că această ingerință nu era prevăzută de legea deoarece, potrivit spuselor sale, art. 174-1 din CCA era aplicabil doar organizatorilor și liderilor unei manifestații. Or, el susține că nu a fost unul dintre organizatorii sau liderii manifestației din 1 mai 2005. El susține, de asemenea, că ingerința pe care o denunță nu urmăreau nici un scop legitim. El mai alege că ingerința în cauză era disproporționată în raport cu circumstanțele. Cu privire la acest aspect, el menționează în special că manifestația s-a desfășurat pașnic și că autoritățile nu l-au informat, la momentul faptelor, despre caracterul neregulamentar al conduitei sale. El adaugă că acestea ar fi putut adopta măsuri mai puțin intruzive pentru a realiza scopurile vizate și că amenda impusă a fost apoi convertită într-o pedeapsă de închisoare.

Guvernul recunoaște că a existat o ingerință în dreptul reclamantului la libertatea de întrunire prevăzută în art. 11 din Convenție. El estimează, totuși, că această ingerință era justificată în conformitate cu paragraful doi al acestui articol. El argumentează în special că era prevăzută de art. 13 din legea asupra adunărilor și de art. 174-1 din CCA, că urmăreau scopul menținerii ordinii publice și că era proporționată cu scopul căutat. El indică în final că poliția nu a intervenit în timpul manifestației și că reclamantul a fost supus pe sancțiune minimă.

Cu privire la dreptul la libertatea de întrunire, Curtea se referă la principiile generale reamintite în hotărârea Kudrevičius și alții (precitată, §§ 91-92, 100, 108-110, și 142-157).

În prezenta cauză, ea observă că nu este contestat între părți că a existat o ingerință în exercitarea de către reclamant a dreptului său la libertatea de întrunire și nu vede nici un motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită. O asemenea ingerință implică încălcarea articolului 11 din Convenție, cu excepția cazului în care este „prevăzută de legea", urmărește unu sau mai mulți dintre scopurile legitime enumerate în §2 al acestei dispoziții și poate fi considerată „necesară într-o societate democratică".

Curtea observă apoi că părțile nu sunt de acord cu privire la legalitatea ingerinței. Ea constată că principalul punct de dezacord privește aplicabilitatea articolului 174-1 § 2 din CCA la situația reclamantului și, mai în special, dacă acesta a fost sau nu unu dintre organizatorii manifestației. Ea observă la acest subiect că, conform textului acestei dispoziții, o amendă ar putea fi impusă organizatorilor (liderilor) adunării. Conform procesului-verbal întocmit de poliție, reclamantul participase activ la acțiuni presupuse a fi ilegale. Cu toate acestea, nici tribunal Buiucani, nici curtea de apel Chișinău nu s-au oprit în raționamentul lor asupra întrebării dacă reclamantul era organizator sau participant la manifestație. În observațiile sale, Guvernul, de asemenea, nu a abordat această întrebare. Prin urmare, Curtea și exprimă îndoiala cu privire la legalitatea ingerinței litigioase. Ea estimează, totuși, că nu este necesar să examineze acest punct, deoarece, în orice caz, ingerința nu era necesară în sensul articolului 11 § 2 din Convenție.

Ea poate admite că măsura litigioasă urmăreau cel puțin unu dintre scopurile recunoscute ca legitime de §2 al articolului 11 din Convenție, și anume apărarea ordinii (a se vedea, de exemplu, Körtvélyessy c. Ungaria, nr. 7871/10, § 23, 5 aprilie 2016).

Cu privire la întrebarea dacă ingerința în cauză era „necesară într-o societate democratică", Curtea reamintește că libertatea de întrunire pașnică, unu dintre fundamentele unei societăți democratice, este supusă unui anumit număr de excepții care cer o interpretare limitată și că necesitatea de a o restricționa trebuie să fie stabilită în mod convingător. Atunci când examinează dacă restricțiile la drepturile și libertățile garantate de Convenție pot fi considerate „necesare într-o societate democratică", statele contractante se bucură de o oarecare marjă de apreciere, dar aceasta nu este nelimitată. Este, de altfel, de competența Curții să se pronunțe în mod definitiv asupra compatibilității restricției cu Convenția și o face apreciind circumstanțele cauzei (Kudrevičius și alții, precitată, § 142).

Curtea reamintește, de asemenea, că faptul de a subordonă ținerea unei manifestații publice unei notificări, ba chiar unei proceduri de autorizare, nu afectează în principiu substanța dreptului consacrat de art. 11 din Convenție, cu condiția ca scopul procedurii să fie de a permite autorităților să ia măsuri rezonabile și adaptate destinată să garanteze buna desfășurare a unor astfel de evenimente. Organizatorii adunărilor publice trebuie să respecte normele care guvernează acest proces prin respectarea reglementărilor în vigoare (Kudrevičius și alții, precitată, § 147, și Eğitim ve Bilim Emekçileri Sendikası și alții c. Turcia, nr. 20347/07, § 96, 5 iulie 2016). Cu toate acestea, o situație ilegală nu justifică neapărat o ingerință în exercitarea de către o persoană a dreptului său la libertatea de întrunire și reglementările de acest fel nu trebuie să constituie un obstacol ascuns la libertatea de întrunire, după cum este protejată de Convenție (Samüt Karabulut c. Turcia, nr. 16999/04, § 35, 27 ianuarie 2009, și Berladir și alții c. Rusia, nr. 34202/06, § 39, 10 iulie 2012).

În prezenta cauză, Curtea observă că manifestația litigioasă era pașnică și că nici un incident violent nu a fost semnalat de autorități. Ea reafirmă că, în absența unor acte de violență din partea manifestanților, este important ca autoritățile publice să arate o oarecare toleranță față de adunările pașnice, pentru ca libertatea de întrunire, după cum este garantată de art. 11 din Convenție, să nu fie lipsită de orice conținut (Oya Ataman c. Turcia, nr. 74552/01, § 42, CEDO 2006-XIV). „Gradul de toleranță" corespunzător nu poate fi definit in abstracto; Curtea trebuie să examineze circumstanțele particulare ale cauzei, în special amploarea „perturbărilor vieții cotidiene" care ar fi rezultat din evenimentul în cauză (Primov și alții c. Rusia, nr. 17391/06, § 145, 12 iunie 2014, și Kudrevičius și alții, precitată, § 155).

În prezenta cauză, Curtea constată că reclamantul s-a văzut impusă o sancțiune administrativă pentru că, în pofida condițiilor stipulate în autorizația anterioară emisă de primărie, a manifestat într-un alt loc decât cel autorizat și a arborat și purtat simboluri ale organizațiilor politice neînregistrate în Republica Moldova.

Cu privire la locul manifestației, Curtea observă că era cu siguranță diferit de locul exact desemnat de primărie în autorizația sa anterioară. Ea observă totuși că se situa la doar câteva zeci de metri de locul în cauză. Ea observă, de asemenea, că adunarea a avut loc într-o zi de sărbătoare și că nu se pare că, prin ocuparea scărilor Operei naționale, manifestanții au perturbat în vreun fel funcționarea acestei instituții. Ea observă, în plus, că manifestanții au rămas pe tot parcursul evenimentului pe piața Operei naționale în care se situează parcul, că nu s-au dus pe străzile din apropiere de acel loc și că șederea lor nu a avut nici o incidență asupra circulației rutiere. În lumina acestor elemente, și ținând cont de dimensiunile parcului în cauză (§7 de mai sus), cât și de numărul relativ mic de manifestanți – aproximativ patruzeci –, Curtea nu poate decât să concluzioneze că perturbările vieții cotidiene generate de adunare au fost nesemnificative și că, în mod evident, nu au depășit pe cele în general cauzate de exercitarea dreptului de întrunire pașnică (comparați cu Barraco c. Franța, nr. 31684/05, § 46, 5 martie 2009, și Budaházy c. Ungaria, nr. 41479/10, § 43, 15 decembrie 2015).

Curtea estimează, de asemenea, că schimbarea locului manifestației nu a constituit o încălcare flagrantă a condițiilor stipulate în autorizația anterioară și că nu poate fi considerată ca fiind o faptă reprehensibilă în sensul jurisprudenței sale (comparați cu Kudrevičius și alții, precitată, §§ 165 și 173-174).

Ea observă, în plus, că nu se pare că deplasarea manifestației cu câteva zeci de metri în raport cu locul autorizat să fi surprins autoritățile și să fi afectat capacitatea lor de a menține ordinea și de a garantiza în general buna desfășurare a evenimentului. Aceasta nu a fost, de altfel, susținută nici de autoritățile înseși, nici de Guvern.

Cu privire la simbolurile arborato de reclamant și de ceilalți manifestanți, Curtea observă că ele reaminteau puternic pe cele utilizate de regimul comunist al Uniunii Sovietice.

Pe acest subiect, ea reamintește că libertatea de întrunire garantată de art. 11 din Convenție protejează, de asemenea, manifestațiile susceptibile să rănească sau să neplăcă elementelor ostile ideilor sau revendicărilor pe care acestea doresc să le promoveze. Măsurile care obstrucționează libertatea de întrunire și de exprimare în afara cazurilor de incitare la violență sau de respingere a principiilor democratice – oricât de șocante și inacceptabile ar putea părea unele puncte de vedere sau termeni folosiți din perspectiva autorităților – prejudiciază democrația, ba chiar adesea o pun în pericol (a se vedea Kudrevičius și alții, precitată, § 145, și cauzele care sunt citate acolo). Curtea a admis deja că purtarea stelei roșii, omniprezentă sub dominația regimurilor comuniste în mai multe țări, era susceptibilă de a provoca disconfort victimelor acestora și familiilor lor, care se puteau ofensa în mod legitim. Dar aceste sentimente, oricât de înțeles ar putea fi, nu pot singure circumscrie libertatea de exprimare (Vajnai c. Ungaria, nr. 33629/06, § 57, CEDO 2008). Curtea reamintește, de asemenea, că, în ciuda rolului său autonom și al specificității sferei sale de aplicare, art. 11 trebuie considerat și la lumina articolului 10 atunci când exercitarea libertății de întrunire are în vedere exprimarea opiniilor personale sau că urmărește să dea tot cuvântul dezbaterii publice și să lase contestația să se exprime deschis (Kudrevičius și alții, precitată, § 86).

În prezenta cauză, Curtea constată că Guvernul nu a explicat în ce privință purtarea în public de către reclamant a simbolurilor în cauză ar fi provocat, sau ar fi riscat să provoace, tulburări ale ordinii publice. Ea consideră, în plus, că simpla faptă de a arbora aceste simboluri nu era susceptibilă de a promova violența prin insufflare unei ură profunde și iraționale împotriva unor persoane determinate (a se vedea, mutatis mutandis, Fáber c. Ungaria, nr. 40721/08, § 56, 24 iulie 2012). De altfel, ea observă că nu a fost stabilit că purtarea simbolurilor litigioase revine la a aderi la idei totalitare sau la a afișa o intenție de a participa la dezbaterea politică în disprețul statului de drept și al principiilor democratice, cu atât mai mult cu cât manifestația era pașnică și că fusese legal autorizată (a se vedea, mutatis mutandis, Vajnai, precitată, § 53).

Cu privire la sancțiunea impusă reclamantului, Curtea reamintește că libertatea de a participa la o întrunire pașnică are o asemenea importanță încât o persoană nu poate fi supusă niciunei sancțiuni – chiar o sancțiune care se situează spre baza scării pedepselor disciplinare – pentru a participa la o manifestație nepermisă, cu condiția ca persoana în cauză să nu comită ea însăși, cu ocazia acesteia, nici un act reprehensibil (Kudrevičius și alții, precitată, § 149). O manifestație pașnică nu trebuie, în principiu, să facă obiectul unei amenințări cu sancțiune penală, în particular o privare de libertate (idem, § 146).

În prezenta cauză, Curtea estimează că, în absența comiterii de către reclamant a oricărui act reprehensibil, amenda care i-a fost impusă, chiar dacă era cu suma minimă prevăzută în acest caz, nu era proporționată cu scopul legitim vizat. Mai mult, această sancțiune a fost, din cauza neachitării, convertită într-o pedeapsă de închisoare, pe care reclamantul a purgat-o parțial.

Ținând cont de ansamblul considerațiilor care preced, Curtea concluzionează că condamnarea reclamantului cu motivul că manifestase într-un alt loc decât cel autorizat și că arborase simboluri comuniste neînregistrate nu poate fi considerată corespunzătoare unui „nevoie socială imperioasă". Prin urmare, ea judecă că autoritățile interne au depășit marja lor de apreciere în această materie. De atunci, ingerința litigioasă nu era „necesară într-o societate democratică" în sensul articolului 11 din Convenție. Prin urmare, a existat o încălcare a acestei dispoziții în prezenta cauză. II.

Reclamantul solicită 28 de euro (EUR) pentru prejudiciul material pe care consideră că l-a suferit. El indică că această sumă corespunde amendei pe care a trebuit să o plătească ca urmare a condamnării sale. El solicită, de asemenea, 4.000 EUR pentru prejudiciul moral.

Guvernul susține că pretențiile pentru prejudiciul material nu sunt susținute. El estimează, de asemenea, că suma solicitată pentru prejudiciul moral este excesivă.

Curtea judecă că există o relație de cauzalitate între încălcarea constatată a articolului 11 din Convenție și amenda administrativă plătită de reclamant. Prin urmare, ea acordă persoanei în cauză suma de 28 EUR pentru prejudiciul material.

Ea consideră, de asemenea, că este cazul să acorde reclamantului suma integrală solicitată pentru prejudiciul moral, și anume 4.000 EUR. B. Cheltuieli și taxe

Reclamantul solicită, de asemenea, 1.560 EUR pentru rambursarea cheltuielilor și taxelor pe care spune că le-a angajat în fața Curții. El produce o declarație detaliată a orelor de muncă prestate de avocatul său pentru procedura în fața Curții (15,6 ore facturate la o rată orară de 100 EUR).

Guvernul estimează că aceste cereri nu sunt susținute și că suma reclamată este excesivă.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și taxelor sale doar în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În prezenta cauză, ținând cont de documentele de care dispune și de jurisprudența sa, Curtea acordă reclamantului suma integrală solicitată, și anume 1.560 EUR pentru procedura în fața sa. C. Dobânzi de întârziere

Curtea judecă că este adecvat să calcheze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară petiția admisibilă ; 2. Spune că a existat o încălcare a articolului 11 din Convenție ; 3. Spune a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, convertite în moneda Statului pârât, la cursul aplicabil la data plații: i. 28 EUR (douăzeci și opt de euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlu de impozit, pentru prejudiciul material, ii. 4.000 EUR (patru mii de euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlu de impozit, pentru prejudiciul moral, iii. 1.560 EUR (o mie cinci sute șaizeci de euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată de reclamant la titlu de impozit, pentru cheltuielile și taxele ; b) că după expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale ; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 28 martie 2017, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulamentul Curții. Stanley Naismith Ișıl Karakaș Grefier Președintă

Le requérant a été représenté par M e V. Zamă, avocat à Chisinau. Le gouvernement moldave (« le Gouvernement ») a été représenté par ses agents, d’abord par M. V. Grosu, ensuite par M. L. Apostol.

Devant la Cour, le requérant alléguait une violation de l’article 11 de la Convention.

Le 29 novembre 2010, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.

Par une décision du 25 avril 2005, la mairie de Chișinău autorisa l’association Proiect Nou-Bugeac (« l’association ») à organiser une manifestation au centre-ville le 1 er mai 2005. L’autorisation désignait le lieu exact où l’évènement devait se dérouler, à savoir « à l’intérieur du square de l’Opéra national, près de la fontaine, à droite après l’entrée dans le square ». Le paragraphe 6 de ladite décision interdisait à l’association d’utiliser les symboles de partis, d’organisations politiques ou d’associations non enregistrés en République de Moldova. 7 . Le square susmentionné est situé sur le parvis de l’Opéra national et mesure environ 40 mètres sur 80.

Le 1 er mai 2005, une quarantaine de personnes, dont le requérant, participèrent au rassemblement. Les manifestants scandèrent, entre autres, des slogans de soutien aux travailleurs, des slogans antigouvernementaux et des slogans anticapitalistes. Certains d’entre eux arboraient des symboles rappelant ceux de l’Union soviétique, notamment la faucille et le marteau. B. Procédure administrative à l’encontre du requérant

Le 4 mai 2005, la police dressa un procès-verbal de contravention administrative à l’encontre du requérant. Il lui était reproché d’avoir contrevenu à l’article 174-1 § 2 du code des contraventions administratives (« le CCA »), qui sanctionne le « non-respect de la réglementation relative à l’organisation et au déroulement des rassemblements ». Dans ses parties pertinentes en l’espèce, le procès-verbal se lisait comme suit : « (...) au jour et à l’heure autorisés, le rassemblement a commencé, non pas à l’endroit désigné dans la décision de la mairie de Chișinău [du 25 avril 2005], mais sur les marches du théâtre de l’Opéra national. En outre, pendant la manifestation, [les manifestants] ont brandi des pancartes et scandé des slogans de partis et mouvements politiques non enregistrés en République de Moldova, à savoir « le parti national bolchevik » et « la résistance populaire ». Par ailleurs, les participants portaient des brassards rouges comportant un cercle blanc avec une faucille et un marteau noirs à l’intérieur, [ce qui est un] symbole non enregistré. Par ces actes, les organisateurs et les participants au rassemblement ont contrevenu aux paragraphes 1 et 6 de la décision de la mairie de Chișinău du 25 avril 2005, ainsi qu’à l’article 13 § 2 de la loi sur les rassemblements et à l’article 174-1 § 2 du code des contraventions administratives. Eugen Șolari a activement participé à ces actions illégales (...) »

Par une décision du même jour, le tribunal de Buiucani jugea le requérant coupable d’avoir commis les faits réprimés par l’article 174-1 § 2 du CCA. Il lui infligea une amende d’un montant de 450 lei moldaves (MDL) (soit environ 28 euros (EUR) à l’époque des faits). Il estimait que la culpabilité du requérant avait été confirmée, entre autres, par les photos prises lors du rassemblement.

Le 13 mai 2005, le requérant forma un recours. Il soutenait, entre autres, que, lors de la manifestation, ni les représentants de la mairie ni les agents de police présents sur les lieux n’avaient fait de remarques concernant le lieu ou le mode de déroulement du rassemblement.

Par un jugement définitif du 25 mai 2005, la cour d’appel de Chișinău confirma l’arrêt de la juridiction inférieure et rejeta le recours du requérant comme mal fondé.

Le 14 novembre 2005, le tribunal de Buiucani constata le non-paiement par le requérant de l’amende infligée et convertit cette peine en une détention administrative d’une durée de trente jours. Par la suite, le requérant fut effectivement placé en détention. 14. À une date non spécifiée dans le dossier, le requérant contesta cette décision.

Le 3 décembre 2005, il paya l’amende.

Par une décision du 7 décembre 2005, la cour d’appel de Chișinău accueillit le recours, infirma la décision de la juridiction inférieure et ordonna la libération immédiate du requérant. Elle notait que celui-ci avait payé intégralement l’amende, qu’il avait un logement, qu’il n’avait pas d’antécédents administratifs ou pénaux, qu’il n’avait pas d’emploi et qu’il ne disposait pas de ressources élevées. II.

Les dispositions pertinentes en l’espèce de la loi du 21 juillet 1995 sur les rassemblements, qui était en vigueur à l’époque des faits, se lisaient comme suit : « Article 13. La décision relative à la forme du rassemblement ainsi qu’à la date et au lieu de son déroulement (...) 2. L’autorisation d’un rassemblement, qui précise la forme de celui-ci ainsi que la date et le lieu de son déroulement (...), est remise à l’organisateur (...). L’autorisation (...) mentionne les droits et les obligations de l’organisateur du rassemblement, la responsabilité encourue en cas de non-respect de la loi (...) » EN DROIT I.

Constatant que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’elle ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour la déclare recevable. B. Sur le fond

Le requérant allègue qu’il a subi une ingérence dans son droit à la liberté de réunion et que cette ingérence n’était pas prévue par la loi puisque, selon lui, l’article 174-1 du CCA n’était applicable qu’aux seuls organisateurs et leaders d’une manifestation. Or il soutient ne pas avoir été l’un des organisateurs ou leaders de la manifestation du 1 er mai 2005. Il soutient également que l’ingérence qu’il dénonce ne poursuivait aucun but légitime. Il allègue en outre que l’ingérence en question était disproportionnée au regard des circonstances. À ce propos, il indique notamment que la manifestation s’est déroulée de manière pacifique et que les autorités ne l’ont pas informé, au moment des faits, de l’irrégularité de sa conduite. Il ajoute que celles-ci auraient pu adopter des mesures moins intrusives pour atteindre les buts visés et que l’amende infligée a ensuite été convertie en une peine d’emprisonnement.

Le Gouvernement admet qu’il y a eu ingérence dans le droit du requérant à la liberté de réunion énoncé à l’article 11 de la Convention. Il estime, en revanche, que cette ingérence était justifiée au regard du second paragraphe de cet article. Il argue notamment qu’elle était prévue par l’article 13 de la loi sur les rassemblements et par l’article 174-1 du CCA, qu’elle poursuivait le but de maintien de l’ordre public et qu’elle était proportionnée au but recherché. Il indique enfin que la police n’est pas intervenue pendant la manifestation et que le requérant s’est vu infliger la sanction minimale.

S’agissant du droit à la liberté de réunion, la Cour renvoie aux principes généraux rappelés dans l’arrêt Kudrevičius et autres (précité, §§ 91 ‑ 92, 100, 108-110, et 142-157).

En l’espèce, elle observe qu’il ne prête pas à controverse entre les parties qu’il y a eu ingérence dans l’exercice par le requérant de son droit à la liberté de réunion et elle ne voit aucune raison de parvenir à une conclusion différente. Pareille ingérence emporte violation de l’article 11 de la Convention, sauf si elle est « prévue par la loi », vise un ou plusieurs des buts légitimes énumérés au paragraphe 2 de cette disposition et peut passer pour « nécessaire dans une société démocratique ».

La Cour observe ensuite que les parties ne sont pas d’accord sur la question de la légalité de l’ingérence. Elle relève que le principal point de désaccord porte sur l’applicabilité de l’article 174-1 § 2 du CCA à la situation du requérant et, plus particulièrement, sur le point de savoir si ce dernier était ou non l’un des organisateurs de la manifestation. Elle note à ce sujet que, selon le texte de cette disposition, une amende pouvait être infligée aux organisateurs (leaders) du rassemblement. D’après le procès ‑ verbal dressé par la police, le requérant avait activement participé à des actions alléguées illégales. Cependant, ni le tribunal de Buiucani, ni la cour d’appel de Chișinău ne se sont penchés dans leur raisonnement sur la question de savoir si le requérant était un organisateur ou un participant à la manifestation. Dans ses observations, le Gouvernement n’a pas non plus abordé cette question. Par conséquent, la Cour exprime des doutes quant à la légalité de l’ingérence litigieuse. Elle estime cependant qu’il n’est pas nécessaire d’examiner ce point, car, en tout état de cause, l’ingérence n’était pas nécessaire au sens de l’article 11 § 2 de la Convention.

Elle peut admettre que la mesure litigieuse visait au moins un des buts reconnus comme légitimes par le paragraphe 2 de l’article 11 de la Convention, à savoir la défense de l’ordre (voir, par exemple, Körtvélyessy c. Hongrie , n o 7871/10, § 23, 5 avril 2016).

S’agissant de la question de savoir si l’ingérence en cause était « nécessaire dans une société démocratique », la Cour rappelle que la liberté de réunion pacifique, l’un des fondements d’une société démocratique, est assortie d’un certain nombre d’exceptions qui appellent une interprétation étroite et que le besoin de la restreindre doit se trouver établi de façon convaincante. Lorsqu’ils examinent si les restrictions aux droits et libertés garantis par la Convention peuvent passer pour « nécessaires dans une société démocratique », les États contractants jouissent d’une certaine marge d’appréciation, mais celle-ci n’est pas illimitée. C’est au demeurant à la Cour de se prononcer de manière définitive sur la compatibilité de la restriction avec la Convention et elle le fait en appréciant les circonstances de la cause ( Kudrevičius et autres , précité, § 142).

La Cour rappelle également que le fait de subordonner la tenue d’une manifestation publique à une notification, voire à une procédure d’autorisation, ne porte pas atteinte en principe à la substance du droit consacré par l’article 11 de la Convention, pour autant que le but de la procédure est de permettre aux autorités de prendre des mesures raisonnables et adaptées destinées à garantir le bon déroulement des évènements de ce type. Les organisateurs de rassemblements publics doivent obéir aux normes régissant ce processus en se conformant aux réglementations en vigueur ( Kudrevičius et autres , précité, § 147, et Eğitim ve Bilim Emekçileri Sendikası et autres c. Turquie , n o 20347/07, § 96, 5 juillet 2016). Cependant, une situation illégale ne justifie pas nécessairement une ingérence dans l’exercice par une personne de son droit à la liberté de réunion et les réglementations de cette nature ne doivent pas constituer une entrave dissimulée à la liberté de réunion telle qu’elle est protégée par la Convention ( Samüt Karabulut c. Turquie , n o 16999/04, § 35, 27 janvier 2009, et Berladir et autres c. Russie , n o 34202/06, § 39, 10 juillet 2012).

En l’espèce, la Cour observe que la manifestation litigieuse était pacifique et qu’aucun incident violent n’a été signalé par les autorités. Elle redit que, en l’absence d’actes de violence de la part des manifestants, il est important que les pouvoirs publics fassent preuve d’une certaine tolérance à l’égard des rassemblements pacifiques, afin que la liberté de réunion telle qu’elle est garantie par l’article 11 de la Convention ne soit pas dépourvue de tout contenu ( Oya Ataman c. Turquie , n o 74552/01, § 42, CEDH 2006 ‑ XIV). Le « degré de tolérance » approprié ne peut être défini in abstracto ; la Cour doit examiner les circonstances particulières de l’affaire, en particulier l’ampleur des « perturbations de la vie quotidienne » qui auraient découlé de l’évènement en cause ( Primov et autres c. Russie , n o 17391/06, § 145, 12 juin 2014, et Kudrevičius et autres , précité, § 155).

Dans la présente affaire, la Cour constate que le requérant s’est vu infliger une sanction administrative pour avoir, en dépit des conditions stipulées dans l’autorisation préalable délivrée par la mairie, manifesté dans un lieu autre que celui autorisé, et pour avoir brandi et porté des symboles d’organisations politiques non enregistrées en République de Moldova.

S’agissant du lieu de la manifestation, la Cour remarque qu’il était certes différent du lieu exact désigné par la mairie dans son autorisation préalable. Elle observe cependant qu’il ne se situait qu’à quelques dizaines de mètres du lieu en question. Elle note également que le rassemblement a eu lieu un jour férié et qu’il n’apparaît pas que, en occupant les marches de l’Opéra national, les manifestants aient perturbé d’une quelconque manière le fonctionnement de cet établissement. Elle relève en outre que les manifestants sont restés pendant toute la durée de l’évènement sur le parvis de l’Opéra national dans lequel se situe le square, qu’ils ne se sont pas rendus dans les rues proches de ce lieu et que leur rassemblement n’a eu aucune incidence sur la circulation routière. À la lumière de ces éléments, et compte tenu des dimensions du square en question (paragraphe 7 ci-dessus) tout comme du nombre relativement faible de manifestants – une quarantaine –, la Cour ne peut que conclure que les perturbations de la vie quotidienne engendrées par le rassemblement ont été insignifiantes et que, de toute évidence, elles n’ont pas dépassé celles généralement causées par l’exercice du droit de réunion pacifique (comparer avec Barraco c. France , n o 31684/05, § 46, 5 mars 2009, et Budaházy c. Hongrie , n o 41479/10, § 43, 15 décembre 2015).

La Cour estime également que le changement du lieu de la manifestation n’a pas constitué une violation flagrante des conditions énoncées dans l’autorisation préalable et qu’il ne saurait être considéré comme un acte répréhensible au sens de sa jurisprudence (comparer avec Kudrevičius et autres , précité, §§ 165 et 173-174).

Elle observe en outre qu’il n’apparaît pas que le déplacement de la manifestation de quelques dizaines de mètres par rapport au lieu autorisé ait pris les autorités au dépourvu et qu’il ait affecté leur capacité à maintenir l’ordre et à garantir de manière générale le bon déroulement de l’évènement. Cela n’a d’ailleurs été allégué ni par les autorités elles-mêmes ni par le Gouvernement.

S’agissant des symboles arborés par le requérant et les autres manifestants, la Cour note qu’ils rappelaient fortement ceux utilisés par le régime communiste de l’Union soviétique. 35. À ce sujet, elle rappelle que la liberté de réunion garantie par l’article 11 de la Convention protège aussi les manifestations susceptibles de heurter ou mécontenter des éléments hostiles aux idées ou revendications qu’elles veulent promouvoir. Les mesures entravant la liberté de réunion et d’expression en dehors des cas d’incitation à la violence ou de rejet des principes démocratiques – aussi choquants et inacceptables que puissent sembler certains points de vue ou termes utilisés aux yeux des autorités – desservent la démocratie, voire, souvent, la mettent en péril (voir Kudrevičius et autres , précité, § 145, et les affaires qui y sont citées). La Cour a déjà admis que le port de l’étoile rouge, omniprésente sous la férule des régimes communistes dans plusieurs pays, était susceptible de causer un malaise aux victimes de ceux-ci et à leurs familles, qui pouvaient légitimement s’en offusquer. Mais de tels sentiments, aussi compréhensibles soient-ils, ne sauraient à eux seuls circonscrire la liberté d’expression ( Vajnai c. Hongrie , n o 33629/06, § 57, CEDH 2008). La Cour redit également que, malgré son rôle autonome et la spécificité de sa sphère d’application, l’article 11 doit s’envisager aussi à la lumière de l’article 10 lorsque l’exercice de la liberté de réunion a pour objectif l’expression d’opinions personnelles ou qu’il vise à donner toute sa place au débat public et à laisser la contestation s’exprimer ouvertement ( Kudrevičius et autres , précité, § 86).

En l’espèce, la Cour constate que le Gouvernement n’a pas expliqué en quoi le port en public par le requérant des symboles en question aurait provoqué, ou risqué de provoquer, des troubles à l’ordre public. Elle considère en outre que le simple fait d’arborer ces symboles n’était pas susceptible de favoriser la violence en insufflant une haine profonde et irrationnelle à l’encontre de personnes déterminées (voir, mutatis mutandis , Fáber c. Hongrie , n o 40721/08, § 56, 24 juillet 2012). De surcroît, elle relève qu’il n’a pas été établi que le port des symboles litigieux revenait à adhérer à des idées totalitaires ou à afficher une intention de participer au débat politique au mépris de l’État de droit et des principes démocratiques, et ce d’autant que la manifestation était pacifique et qu’elle avait été légalement autorisée (voir, mutatis mutandis , Vajnai , précité, § 53).

Quant à la sanction infligée au requérant, la Cour rappelle que la liberté de participer à une réunion pacifique revêt une telle importance qu’une personne ne peut faire l’objet d’une quelconque sanction – même une sanction se situant vers le bas de l’échelle des peines disciplinaires – pour avoir participé à une manifestation non prohibée, pour autant que l’intéressé ne commet par lui-même, à cette occasion, aucun acte répréhensible ( Kudrevičius et autres , précité, § 149). Une manifestation pacifique ne doit pas, en principe, faire l’objet d’une menace de sanction pénale, notamment d’une privation de liberté ( idem , § 146).

Dans la présente affaire, la Cour estime que, en l’absence de commission de tout acte répréhensible par le requérant, l’amende qui a été infligée à celui-ci, quand bien même elle était du montant minimal prévu dans ce cas, n’était pas proportionnée au but légitime visé. Qui plus est, cette sanction a été, en raison du défaut de paiement, convertie en une peine d’emprisonnement, que le requérant a en partie purgée.

Eu égard à l’ensemble des considérations qui précèdent, la Cour conclut que la condamnation du requérant aux motifs qu’il avait manifesté dans un lieu autre que celui autorisé et qu’il avait arboré des symboles communistes non enregistrés ne saurait passer pour répondre à un « besoin social impérieux ». Aussi juge-t-elle que les autorités internes ont outrepassé leur marge d’appréciation en la matière. Dès lors, l’ingérence litigieuse n’était pas « nécessaire dans une société démocratique » au sens de l’article 11 de la Convention. Partant, il y a eu violation de cette disposition en l’espèce. II.

Le requérant réclame 28 euros (EUR) au titre du préjudice matériel qu’il estime avoir subi. Il indique que cette somme correspond à l’amende qu’il a dû payer à la suite de sa condamnation. Il demande également 4 000 EUR pour préjudice moral.

Le Gouvernement soutient que les prétentions au titre du préjudice matériel ne sont pas étayées. Il estime également que le montant demandé pour préjudice moral est excessif.

La Cour juge qu’il y a un lien de causalité entre la violation constatée de l’article 11 de la Convention et l’amende administrative payée par le requérant. Elle accorde donc à l’intéressé la somme de 28 EUR pour dommage matériel.

Elle considère également qu’il y a lieu d’octroyer au requérant l’intégralité de la somme demandée au titre du préjudice moral, soit 4 000 EUR. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 1 560 EUR en remboursement des frais et dépens qu’il dit avoir engagés devant la Cour. Il produit un relevé détaillé des heures de travail prestées par son avocat pour la procédure devant la Cour (15,6 heures facturées au taux horaire de 100 EUR).

Le Gouvernement estime que ces demandes ne sont pas étayées et que le montant réclamé est excessif.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, compte tenu des documents dont elle dispose et de sa jurisprudence, la Cour accorde au requérant l’intégralité de la somme réclamée, à savoir 1 560 EUR pour la procédure devant elle. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 11 de la Convention ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur, au taux applicable à la date du règlement : i. 28 EUR (vingt-huit euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage matériel, ii. 4 000 EUR (quatre mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral, iii. 1 560 EUR (mille cinq cent soixante euros), plus tout montant pouvant être dû par le requérant à titre d’impôt, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 28 mars 2017, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Stanley Naismith Ișıl Karakaș Greffier Présidente