TAȘÇI v. TURKEY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Communicated
TAȘÇI v. TURKEY (CtEDO, 2017)
Comunicat la 4 aprilie 2017 SECȚIUNE Cerere nr. 56575/10 Lokman TAȘÇI împotriva Turciei depusă la 6 septembrie 2010 DECLARAREA FACTELOR Reclamantul, dl Lokman Tașçı, a fost un național turc, născut în 1993. După depunerea prezentei cereri la Curtea la 6 septembrie 2010, reclamantul a murit la 19 mai 2012. Prin scrisoare datată 2 În septembrie 2013, tatăl reclamantului, dl Nusrettin Tașçı, și mama sa, dna Süreyya Tașçı, au informat Registrul că intenționează să continue cererea în locul său. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl Erbil, un avocat care practică la Istanbul. Din motive practice, dl Lokman Tașçı va continua să fie numit „reclamantul”. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 26 aprilie 2009, reclamantul a fost arestat pe suspectul de a provoca în mod intenționat un prejudiciu corporal. La 27 aprilie 2009, reclamantul a fost interzis în fața Curții Ümraniye Magistrate și a fost reținut în detenție pe baza naturii infracțiunii, a statului dovezii, a riscului de abscondare și a riscului de manipulare a probelor. La 29 iulie 2009, procurorul public Üsküdar a inițiat o procedură penală împotriva reclamantului în Curtea de Assize Juvenilă Üsküdar. El l-a acuzat de tentativă de crimă. Între 17 septembrie 2009 și 21 septembrie 2010, tribunalul de primă instanță a desfășurat nouă audieri. În timpul procedurii, tribunalul de primă instanță a examinat detenția continuată a reclamantului la sfârșitul fiecărei audieri, fie pe propunerea sa, fie pe cererea reclamantului. În fiecare ocazie, tribunalul a ordonat detenția continuată a reclamantului Având în vedere natura infracțiunii, faptul că infracțiunile reclamantei au fost acuzate a fost încadrate în conformitate cu art. 100 din Codul de procedură penală și cu suspiciunile puternice că reclamantul a comis infracția în cauză. La audierile de la 21 ianuarie 2010 și, respectiv, 9 iunie 2010, cererile de eliberare ale reclamantului au fost respinse de către instanța de judecată. Reclamantul a depus obiecții împotriva acestor decizii. La 2 februarie 2010 și 16 Iunie 2010, respectiv, Curtea juvenilă Istanbul a respins aceste obiecții. Curtea a hotărât pe baza dosarului, fără a desfășura o audiere publică. În prezentarea hotărârilor sale, instanța a luat în considerare, de asemenea, opinia scrisă a procurorilor publici, care nu a fost comunicată reclamantului sau reprezentantului său. La 2 noiembrie 2010, reclamantul a fost condamnat ca fiind acuzat și condamnat la opt ani și zece luni de închisoare. Curtea de judecată a eliberat reclamantul din detenție în aceeași zi. Reclamantul a apelat împotriva acestei hotărâri. La 25 decembrie 2012, Curtea de Casație a anulat hotărârea și dosarul a fost remis tribunalului de primă instanță. La 22 mai 2013, instanța de primă instanță a hotărât să întrerupă cazul din cauza faptului că reclamantul a murit la 19 mai 2012. COMPLAINTE Reclamantul se plânge în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție cu privire la lungimea excesivă a detenției sale în reținere. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 5 § 4 din Convenție că nu a avut un remediu eficace pentru a contesta legalitatea deținerii sale. El susține că dreptul său de a avea un remediu eficace a fost încălcat deoarece obiecțiile sale au fost respinse de către instanțele de recurs pe baza avizelor scrise ale procurorilor publici, care nu au fost comunicate lui sau reprezentanților săi. Reclamantul a susținut în cele din urmă, în temeiul articolului 5 § 5 că nu are dreptul la compensare în temeiul dreptului intern în ceea ce privește plângerile sale în temeiul articolului 5 § 3 și al articolului 4 din Convenție. Având în vedere în special faptul că reclamantul a fost minor la momentul material, a fost lungimea detenției sale în reținere, în încălcarea cerinței de „tempă rațională” de la art. 5 § 3 din Convenție? Procedura prin care reclamantul a încercat să pună în pericol legalitatea detenției sale preliminare în conformitate cu art. 5 § 4 din Convenție? În special, a fost respectat principiul egalității de arme între reclamant și urmărirea penală în acest caz? Are reclamantul un drept eficace și executiv de compensare pentru detenția sa în presupusă contravenție la art. 5 §§ 3 și 4, conform articolului 5 § 5 din Convenție?