CASE OF MORGUNOV v. RUSSIA

Cazul a provenit dintr-o cerere (nr. 32546/08) împotriva Federației Ruse depusă la Curte conform Articolului 34 al Convenției pentru Protecția Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ("Convenția") de către o persoană de naționalitate rusă, domnul Aleksandr Ivanovich Morgunov ("reclamantul"), pe 24 aprilie 2008.

Reclamantul a fost reprezentat de mai mulți avocați, în particular de domnul E.V. Bogryakov, domnul T.S. Arslambekov și domnul A.G. Gladkikh, avocați care practică în regiunea Orenburg. Guvernul Rusesc ("Guvernul") a fost reprezentat de domnul G. Matyushkin, Reprezentantul Federației Ruse la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului.

Reclamantul a susținut că a fost supus tratamentului abuziv de către ofițeri de poliție și că nu a fost efectuată nicio investigație eficace în legătură cu plângerea sa.

Pe 14 martie 2013, cererea a fost comunicată Guvernului. FAPTELE

În iunie și iulie 2006, divizia de investigații a departamentului de poliție din districtul Leninskiy din Orenburg a instituit proceduri penale privind jafuri comise de un grup organizat.

Pe 30 august 2006, reclamantul a fost arestat de către Departamentul pentru Combaterea Crimei Organizate din poliția regională din Orenburg ("UBOP") pe suspiciunea de a fi comis jafurile.

Pe 31 august 2006, a fost interogat ca inculpat în prezența avocatului său și a negat implicarea în crime.

Pe 1 septembrie 2006, Curtea Districtului Leninskiy din Orenburg a extins termenul de arest al reclamantului, și pe 4 septembrie 2006 a ordonat reținerea sa în arest preventiv și plasarea sa în unitatea de detenție IZ-65/1 ("SIZO").

La un moment nespecificat pe 18 septembrie 2006, reclamantul a fost luat din SIZO la clădirea UBOP fără ca avocatul să fie prezent. Nu există înregistrări ale vreunei acțiuni de investigație care să fi fost efectuate acea zi cu participarea sa.

Conform reclamantului, odată ajuns la birourile UBOP, cinci sau șase ofițeri de poliție, inclusiv L. și G., l-au bătut pentru a-l forța să recunoască jafurile și l-au supus tratamentului abuziv după cum urmează. I-au pus mânile și picioarele în lanțuri și i-au legat brațele cu o centură. L-au împins la pământ și l-au aproape sufocat punând un sac de plastic și o mască de gaze peste cap care i-a tăiat aerul. L-au luat mai apoi la subsol clădirii, care era echipat ca o sală de sport. L-au agățat de barele paralele și l-au lovit pe rinichi și pe membre cu un baț de baseball. Reclamantul a leșinat de mai multe ori deci l-au ars cu țigări pentru a-l trezii.

La 21:00, reclamantul a fost luat înapoi la SIZO. Un examen de rutină efectuat de asistentul medical de serviciu, în prezența unui ofițer de serviciu, a dezvăluit următoarele leziuni: (i) o hematom măsurând 1 cm cu 1 cm pe osul frontal stâng al craniului; (ii) hiperemiee (roșeață) măsurând 1.5 cu 3 cm pe partea dreaptă a frunții; (iii) o hematom roșie și albastră măsurând 2 cm cu 3 cm pe tibia dreaptă; (iv) hiperemiee măsurând 1 cm cu 1 cm pe ambii fesieri; și (v) hiperemiee măsurând 2.5 cu 4 cm pe partea dreaptă a regiunii lombare (raport medical nr. 249 din 18 septembrie 2006).

Conform înregistrărilor medicale suplimentare ale reclamantului din SIZO pentru perioada de 19 la 23 septembrie 2006, s-a plâns de durere de cap, greață, amețeală, vomă și durere pe partea stângă a corpului la respirație. A avut des contractarea pleoapelor și tremor la mâini. A fost diagnosticat cu distonie neuro-circulatorie de tip hipertensiv și a primit tratament.

Pe 20 septembrie 2006, reclamantul s-a dus la interogatoriu și avocatul său, doamna S., a observat că avea leziuni pe frunte pe care nu le avusese anterior, că arăta rău și avea dificultăți în mișcare. A doua zi a cerut un examen medical forenzic.

Pe 23 septembrie 2006, K., investigator la divizia de investigații a departamentului de poliție regional din Orenburg însărcinat cu cazul penal al reclamantului, a ordonat o opinie de expert medical forenzic privind reclamantul pe baza înregistrărilor medicale după considerarea cererii avocatului, raportului examinării reclamantului la SIZO pe 18 septembrie 2006, și unui raport al ofițerului L. al UBOP care declara că reclamantul și-a cauzat singur leziunile. K. a vrut să știe dacă reclamantul avea leziuni și, dacă da, când și cum au fost infligate, dacă ar fi putut fi infligate ca urmare a unei căderi sau ca rezultat al vătămării sale, după cum a descris ofițerul L., și dacă leziunile erau compatibile cu reținerea sa și participarea la acțiuni de investigație în cazul său.

Conform raportului ofițerului L., reclamantul a fost adus la UBOP pe 18 septembrie 2006 ca parte a acțiunilor întreprinse în curs de investigație, și a fost luat la biroul ofițerului L. pentru un interviu. Reclamantul a sărit din scaun și "și-a lovit fruntea și fața pe colțul scaunului cu o oarecare forță în timp ce striga că trebuia luat înapoi la SIZO; a devenit isteric, a căzut pe podeaua din lemn, care avea acoperire linoleum, și a început să se rostogolească pe podea, lovind-se pe scaunele și mesele din lemn".

Pe 25 septembrie 2006, biroul procurorului din districtul Promyshlennyy a primit o comunicare din SIZO privind leziunile reclamantului. Conform declarațiilor reclamantului către biroul procurorului, ofițerii UBOP l-au supus tratamentului abuziv pe 18 septembrie 2006 pentru a-l forța să recunoască crimele. Și-a amintit numele unuia dintre ei, L. Pe 27 septembrie 2006, reclamantul a depus o plângere formală la biroul procurorului din district, cerând urmărirea penală a ofițerilor de poliție.

Pe 6 octombrie 2006, după o anchetă preînvestigativă, S., investigator la biroul procurorului din districtul Promyshlennyy din Orenburg, a constatat că alegațiile reclamantului nu au fost confirmate. Bazându-se pe Articolul 24, paragraf 1 (1) din Codul Penal de Procedură, a refuzat să instituie proceduri penale pe motiv că nu s-a comis nicio crimă. Investigatorul s-a bazat pe negarea ofițerului L. privind tratamentul abuziv al reclamantului.

În aceeași zi, vicepreședintele districtului Promyshlennyy din birou procurorului a anulat decizia investigatorului ca fiind ilegală și a ordonat o anchetă suplimentară.

Pe 25 octombrie 2006, doi experți medici forenzici au constatat după examinarea înregistrărilor medicale ale reclamantului că avea hematoame pe osul frontal stâng și tibia dreaptă, care au fost cauzate fie de impact cu obiecte dure și obtuze, fie ca urmare a loviturii cu asemenea obiecte, unu la trei zile înainte de examinarea sa pe 18 septembrie 2006. Ar fi putut fi cauzate de reclamant pur și simplu cădând sau ca rezultat al vătămării sale, după cum a descris raportul ofițerului L. Hiperemiee pe frunte, fesieri și regiunea lombară nu a fost considerată ca leziune și gravitatea sa nu a putut fi evaluată deoarece era o reacție imediată și reversibilă la un anumit "efect irirant", inclusiv "impact mecanic".

Pe 27 octombrie 2006, S. a refuzat din nou să deschidă un caz penal, citând același motiv. Pe lângă dovezile ofițerului L., investigatorul s-a bazat pe declarații similare ale ofițerului G., care a fost de asemenea prezent în momentul în care se presupune că reclamantul s-a rănit, și pe raportul experților medici forenzici din 25 octombrie 2006.

Reclamantul a contestat decizia din 27 octombrie 2006, argumentând, printre altele, că ancheta nu a fost temeinică și că responsabilitatea Statului a fost angajată conform Articolului 3 al Convenției pentru că a suferit leziuni în detență care au fost confirmate de dovezi medicale. Reclamantul a făcut referință la jurisprudența Curții, afirmând că sarcina dovezii în o asemenea situație era pe Stat și că trebuia să furnizeze dovezi care ar putea pune sub semn de întrebare alegațiile reclamantului. Reclamantul a susținut că a se baza pe declarațiile ofițerilor de poliție era în mod clar insuficient.

Pe 19 septembrie 2007, un judecător al Curții Districtuale din Promyshlennyy din Orenburg a respins plângerea reclamantului. Curtea a susținut că ancheta a fost temeinică și cuprinzătoare, nu a găsit fapte pentru a confirma tratamentul abuziv al reclamantului, concluziile experților medici au fost în conformitate cu declarațiile ofițerilor de poliție și refuzul de a institui proceduri penale a fost legal și bine-întemeiat. Pe 25 octombrie 2007, Curtea Regională din Orenburg a respins o apel de reclamant și a aprobat complet constatările Curții de District.

Pe 6 martie 2008, Curtea Regională din Orenburg a condamnat reclamantul pe mai multe învinuiri de jaful și l-a condamnat la doisprezece ani și patru luni de închisoare. A declarat că alegațiile reclamantului privind tratamentul abuziv erau nefondate, bazandu-se pe constatările anchetei preînvestigative și declarațiile ofițerului L. și ale altor ofițeri de poliție și investigatori care negau orice încălcare din partea lor.

Pe 24 noiembrie 2008, un șef adjunct al departamentului de investigații al biroului procurorului din orașul Orenburg a respins o apel de reclamant împotriva deciziei investigatorului din 27 octombrie 2006, considerând că ancheta a fost temeinică și obiectivă. DREPTUL

Guvernul a prezentat că plângerea reclamantului era nesubstanțiată și, prin urmare, nicio procedură penală nu a fost instituită. Dacă ancheta preînvestigativă ar fi arătat că plângerea a fost bine-întemeiată, autoritățile investigatoare ar fi deschis un caz penal și ar fi efectuat o investigație. A. Admisibilitate

Guvernul a exprimat îndoieli cu privire la conformitatea cererii dnului Morgunov cu regula de șase luni, notând că ar fi trebuit expediată înainte de 25 aprilie 2008.

Curtea reamintește că acolo unde autoritățile investigatoare competente refuză să instituie proceduri penale, un apel la o curte poate fi considerat o salvgardă substanțială împotriva exercitării arbitrare a puterilor de către autoritatea investigatoare. Prin urmare, în circumstanțele obișnuite, un asemenea apel ar putea fi considerat un posibil remediu în cazul în care urmărirea a decis să nu investigheze reclamațiile. În cazul prezent, reclamantul s-a folosit de acel remediu prin contestarea refuzului investigatorului de a deschide un caz penal din 27 octombrie 2006. Perioada de șase luni poate fi, prin urmare, calculată din decizia Curții Regionale din Orenburg din 25 octombrie 2007 în care apelul sa fost respins în instanță finală. Curtea mai observă că ștampila din cererea dnului Morgunov arată că a fost trimisă la Curte pe 24 aprilie 2008, în termen de șase luni de la decizia Curții Regionale din Orenburg.

Curtea observă că aplicația nu este în mod evident nefondată în sensul Articolului 35, paragraf 3 (a) al Convenției. Mai observă că nu este inadmisibilă pe orice alte motive. Trebuie deci declarată admisibilă. B. Fond

Principiile generale relevante au fost rezumate de Camera Marilor Judecători a Curții în cazul Bouyid și Belgia. În special, acolo unde evenimentele în cauză se situează în întregime, sau în mare parte, în cunoașterea exclusivă a autorităților, ca și în cazul indivizilor în controlul lor în detență, se vor ridica presupuneri puternice de fapt cu privire la leziunile care apar în detența. Sarcina dovezii este atunci pe Guvern să furnizeze o explicație satisfăcătoare și convingătoare prin producerea de dovezi care stabilesc fapte care pun sub semn de întrebare versiunea evenimentelor dată de victimă. În absența unei asemenea explicații, Curtea poate trage concluzii care pot fi nefavorabile pentru Guvern. Aceasta se justifică prin faptul că cei în detență sunt în poziție vulnerabilă și autoritățile au obligația să-i protejeze. 1. Credibilitatea alegațiilor reclamantului și presupunerea de fapt

Curtea observă că reclamantul a fost reținut în arest preventiv ca inculpat în proceduri penale. Pe 18 septembrie 2006, a fost dus la birourile Departamentului pentru Combaterea Crimei Organizate din poliția regională din Orenburg ("UBOP"). La întoarcerea sa la unitatea de detenție, s-a constatat că a suferit leziuni. Conform experților medici forenzici, hematoomele au fost infligate prin impact cu obiecte dure și obtuze, și hiperemiee a fost rezultatul unui efect irirant, care ar fi putut include "impact mecanic". Curtea consideră că leziunile ar fi putut fi primite ca urmare a presupusului tratament abuziv al reclamantului de către ofițerii de poliție, în special ca urmare a fi fost lovit fizic și lovit cu un baț.

Factorii de mai sus sunt suficienți pentru ca presupunerea în favoarea versiunii evenimentelor reclamantului să apară și pentru a convinge Curtea că reclamantul a făcut alegații credibile privind tratamentul abuziv în detență de poliție.

Faptul că reclamantul, care era reținut în arest preventiv ca inculpat, a fost dus la birourile UBOP și intervievat acolo de ofițerii UBOP fără avocatul și fără nicio înregistrare a acelui interviu, adică în afara sferei activităților normale de investigație, dovedește vulnerabilitatea deosebită a reclamantului față de ofițerii UBOP. Cântărește în favoarea versiunii evenimentelor reclamantului și face presupunerea menționată în paragraful anterior mai puternică. 2. Dacă a fost efectuată o investigație eficace în legătură cu alegațiile reclamantului

Curtea observă în continuare că alegațiile reclamantului că leziunile sale au fost rezultatul tratamentului abuziv de poliție au fost respinse de autoritatea investigatoare din țară, care a susținut că au fost auto-infligate. Se observă, de asemenea, că opinia experților medici forenzici, pe care autoritatea investigatoare s-a bazat, a fost emisă fără examinarea reclamantului, în ciuda faptului că autoritățile erau imediat conștiente de alegațiile credibile ale sale privind tratamentul abuziv, și fără a evalua versiunea sa privind originea leziunilor.

Curtea observă mai departe că constatările autorității investigatoare au fost bazate pe rezultatele anchetei preînvestigative, adică stadiul inițial în ocuparea cu o plângere penală conform legii ruse, care ar trebui în mod normal urmate de deschiderea unui caz penal și o investigație dacă informația a dezvăluit elemente ale unei infracțiuni penale. Refuzul investigatorului de a iniția proceduri penale a fost susținut de curțile din țară.

Curtea reiterează constatarea sa că efectuarea doar a unei anchete preînvestigative conform Articolului 144 din Codul Penal de Procedură al Federației Ruse este insuficientă dacă autoritățile sunt să se conformeze standardelor stabilite conform Articolului 3 al Convenției pentru o investigație eficace în credibilele alegații privind tratamentul abuziv în detență de poliție. Este obligația autorităților să instituie proceduri penale și să efectueze o investigație penală corespunzătoare în care se efectuează o gamă completă de măsuri de investigație și care constituie un remediu eficace pentru victimele tratamentului abuziv de poliție conform legii din țară.

Curtea nu are motiv să creadă altfel în cazul prezent, care implică credibilele alegații privind tratamentul abuziv de care autoritățile au fost puse prompt în cunoștință. Constată că autoritățile investigatoare au eșuat în efectuarea unei investigații eficace în legătură cu alegațiile reclamantului privind tratamentul abuziv de poliție, după cum este necesar conform Articolului 3 al Convenției. 3. Dacă Guvernul a furnizat o explicație capabilă de a pune sub semn de întrebare versiunea reclamantului a evenimentelor

Guvernul a susținut constatările autorității investigatoare că leziunile reclamantului nu au fost atribuibile conducerii ofițerilor de poliție și ar fi putut fi auto-infligate, în special prin lovirea sa pe scaune și mese.

Având în vedere că o asemenea explicație a fost bazată pe dovezi care nu rezistă criticii și a fost făcută prin referință la o anchetă care nu îndeplinea cerințele Articolului 3 al Convenției, Curtea este de părere că nu poate fi considerată satisfăcătoare și convingătoare. Constată că Guvernul a eșuat în descărcarea sarcinii dovezii și producerea de dovezi capabile de a pune sub semn de întrebare versiunea reclamantului a evenimentelor, care poate deci fi presupusă a fi stabilită în legătură cu alegațiile susținute de rapoartele medicale. 4. Clasificarea juridică a tratamentului

Curtea constată că actele de violență cărora reclamantul a fost supus la birourile UBOP pe 18 septembrie 2006 constituiau tratament inuman și degradant. 5. Concluzie

S-a produs deci o încălcare a Articolului 3 al Convenției sub aspectul ei substantiv și procedural.

Reclamantul a reclamat 20.000 de euro (EUR) privind prejudiciul moral.

Guvernul a contestat reclamația.

Curtea acordă reclamantului suma reclamată privind prejudiciul moral. B. Costuri și cheltuieli

Reclamantul a mai reclamat 800 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în fața Curții, în special pentru serviciile juridice furnizate de domnul T.S. Arslambekov, avocat cu firma juridică Aslanyan și Parteneri, înregistrată în Orenburg.

Guvernul a contestat reclamația.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor doar în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost în fapt și în mod necesar suportate și sunt rezonabile din punct de vedere cantitativ. În cazul prezent, ținând cont de documentele din posesia sa și de criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil să acorde suma reclamată pentru procedurile în fața Curții. C. Dobândă de întârziere

Curtea consideră că este corespunzător ca rata dobânzii de întârziere să se bazeze pe rata marjei de creditare a Băncii Centrale Europene, la care trebuie adăugați trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, UNANIM, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Constată că s-a produs o încălcare a Articolului 3 al Convenției sub aspectul ei substantiv și procedural; 3. Constată (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine finală conform Articolului 44, paragraf 2 al Convenției, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda Statului pârât la rata aplicabilă la data plății: (i) 20.000 EUR (douăzeci de mii de euro), plus orice impozit care poate fi plătibil, privind prejudiciul moral; (ii) 800 EUR (opt sute de euro), plus orice impozit care poate fi plătibil reclamantului, privind costurile și cheltuielile; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la plată se va plăti dobândă simplă pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marjei de creditare a Băncii Centrale Europene în perioada de întârziere plus trei puncte procentuale. Încheiat în limba engleză și notificat în scris pe 11 aprilie 2017, conform Regulii 77, paragrafele 2 și 3 din Regulamentul Curții. Stephen Phillips Helena Jäderblom Registrar Președinte

The case originated in an application (no. 32546/08) against the Russian Federation lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Russian national, Mr Aleksandr Ivanovich Morgunov (“the applicant”), on 24 April 2008.

The applicant was represented by several lawyers, in particular by Mr E.V. Bogryakov, Mr T.S. Arslambekov and Mr A.G. Gladkikh, lawyers practising in the Orenburg region. The Russian Government (“the Government”) were represented by Mr G. Matyushkin, Representative of the Russian Federation to the European Court of Human Rights.

The applicant alleged that he had been subjected to ill-treatment by police officers and that no effective investigation had been carried out into his complaint.

On 14 March 2013 the application was communicated to the Government. THE FACTS

In June and July 2006 the investigation division of the Leninskiy district police department of Orenburg instituted criminal proceedings into robberies committed by an organised group.

On 30 August 2006 the applicant was arrested by the Department for Combating Organised Crime of Orenburg regional police (“the UBOP”) on suspicion of having committed the robberies.

On 31 August 2006 he was questioned as an accused in the presence of his lawyer and denied being involved in the crimes.

On 1 September 2006 the Leninskiy District Court of Orenburg extended the term of the applicant’s arrest, and on 4 September 2006 ordered that he be detained on remand and placed in pre-trial detention facility IZ-65/1 (“the SIZO”).

At an unspecified time on 18 September 2006 the applicant was taken from the SIZO to the UBOP building without his lawyer being present. There are no records of any investigative actions having been carried out that day with his participation.

According to the applicant, once he arrived at the UBOP offices five or six police officers, including L. and G., beat him in order to force him to confess to the robberies and subjected him to ill-treatment as follows. They shackled his hands and legs and tied his arms with a belt. They pushed him to the ground and almost suffocated him by putting a plastic bag and a gas mask over his head that cut off his air. They later took him to the basement of the building, which was equipped as a gym. They hung him on the parallel bars and hit him on the kidneys and extremities with a baseball bat. The applicant fainted several times so they burned him with cigarettes to make him come around.

At 9 p.m. the applicant was taken back to the SIZO. A routine examination by the medical assistant on duty, in the presence of a duty officer, revealed the following injuries: (i) a haematoma measuring 1 cm by 1 cm on the left frontal bone of the skull; (ii) hyperaemia (redness) measuring 1.5 by 3 cm on the right side of the forehead; (iii) a red and blue haematoma measuring 2 cm by 3 cm on the right shin; (iv) hyperaemia measuring 1 cm by 1 cm on both buttocks; and (v) hyperaemia measuring 2.5 by 4 cm on the right side of the lumbar region (medical report no. 249 of 18 September 2006, акт медицинского освидетельствования ).

According to the additional medical records on the applicant from the SIZO for the period from 19 to 23 September 2006, he complained of headache, nausea, dizziness, vomiting and pain on the left side of his body when breathing. He had twitching eyelids and hand tremors. He was diagnosed with neurocirculatory dystonia of a hypertensive type and received treatment.

On 20 September 2006 the applicant went for questioning and his lawyer, Ms S., noticed that he had injuries on his forehead which he had not had before, that he looked unwell and had difficulty moving. The next day she asked for a forensic medical examination.

On 23 September 2006, K., an investigator at the investigation division of the Orenburg regional police department in charge of the applicant’s criminal case, ordered a forensic medical expert opinion on the applicant on the basis of medical records after considering the lawyer’s request, the report on the examination of the applicant at the SIZO on 18 September 2006, and a report by Officer L. of the UBOP which stated that the applicant had caused the injuries to himself. K. wanted to know whether the applicant had any injuries and, if so, when and how they had been inflicted, whether they could have been inflicted as a result of a fall or as a result of harming himself, as described by Officer L., and whether the injuries were compatible with him being detained and participating in investigative actions in his case.

According to L.’s report, the applicant had been brought to the UBOP on 18 September 2006 as part of actions taken under the investigation, and had been taken to L.’s office for an interview. The applicant had jumped up from his chair and “hit his forehead and face on the corner of the chair with some force while shouting that he had to be taken back to the SIZO; he became hysterical, fell on the wooden floor, which had a linoleum covering, and started rolling around on the floor, hitting himself against wooden chairs and tables”.

On 25 September 2006 the Promyshlennyy district prosecutor’s office received a communication from the SIZO concerning the applicant’s injuries. According to the applicant’s statements to the prosecutor’s office, the UBOP officers had subjected him to ill ‑ treatment on 18 September 2006 in order to force him to confess to the crimes. He remembered the name of one of them, L. On 27 September 2006 the applicant lodged a formal complaint with the district prosecutor’s office, requesting the prosecution of the police officers.

On 6 October 2006, following a pre-investigation inquiry, S., an investigator at the Promyshlennyy district prosecutor’s office of Orenburg, found that the applicant’s allegations had not been confirmed. Relying on Article 24 § 1 (1) of the Code of Criminal Procedure, he refused to institute criminal proceedings on the grounds that no crime had been committed. The investigator relied on L.’s denial of ill-treating the applicant.

On the same day the Promyshlennyy district deputy prosecutor annulled the investigator’s decision as unlawful and ordered an additional inquiry.

On 25 October 2006 two forensic medical experts found after examining the applicant’s medical records that he had haematomas on the left frontal bone and right shin, which had been caused either by hard, blunt objects, or as a result of hitting such objects, one to three days before his examination on 18 September 2006. They could have been caused by the applicant simply falling down or as a result of self-inflicted injuries, as described in L.’s report. The hyperaemia on the forehead, buttocks and lumbar region was not considered as an injury and its gravity could not be assessed because it was an immediate and reversible reaction to some “irritant effect”, including “mechanical impact”.

On 27 October 2006 S. again refused to open a criminal case, citing the same grounds. In addition to L.’s evidence, the investigator relied on similar statements by Officer G., who had also been present at the time the applicant had allegedly injured himself, and on the forensic medical experts’ report of 25 October 2006.

The applicant appealed against the decision of 27 October 2006, arguing, inter alia , that the inquiry had not been thorough and that the State’s responsibility had been engaged under Article 3 of the Convention because he had received injuries during his detention that had been confirmed by medical evidence. The applicant referred to the Court’s case ‑ law, stating that the burden of proof in such a situation was on the State and that it had to provide evidence which could cast doubt on the applicant’s allegations. The applicant argued that relying on the police officers’ statements was clearly insufficient.

On 19 September 2007 a judge at the Promyshlennyy District Court of Orenburg dismissed the applicant’s complaint. The court held that the inquiry had been thorough and comprehensive, it had not found any facts to confirm the applicant’s ill ‑ treatment, the medical experts’ conclusions had been consistent with the police officers’ statements and the refusal to institute criminal proceedings had been lawful and well-founded. On 25 October 2007 the Orenburg Regional Court dismissed an appeal by the applicant and fully endorsed the District Court’s findings.

On 6 March 2008 the Orenburg Regional Court convicted the applicant on several counts of robbery and sentenced him to twelve years and four months’ imprisonment. It stated that the applicant’s allegations of ill-treatment were unfounded, relying on the findings of the pre ‑ investigation inquiry and the statements by L. and the other police officers and investigators denying any wrongdoing on their part.

On 24 November 2008 a deputy head of the investigation department of the Orenburg town prosecutor’s office dismissed an appeal by the applicant against the investigator’s decision of 27 October 2006, considering that the inquiry had been thorough and objective. THE LAW I.

The Government submitted that the applicant’s complaint was unsubstantiated and therefore no criminal proceedings had been instituted. If the pre ‑ investigation inquiry had shown that the complaint had been well ‑ founded, the investigating authorities would have opened a criminal case and carried out an investigation. A. Admissibility

The Government expressed doubts as to the compliance of Mr Morgunov’s application with the six-month rule, noting that it should have been dispatched before 25 April 2008.

The Court recalls that where competent investigating authorities refuse to institute criminal proceedings an appeal to a court can be considered a substantial safeguard against the arbitrary exercise of powers by the investigating authority (see Trubnikov v. Russia (dec.), no. 49790/99, 14 October 2003). Therefore, in the ordinary course of events such an appeal might be regarded as a possible remedy where the prosecution decided not to investigate the claims (see Nekrasov v. Russia, no. 8049/07, § 77, 17 May 2016).

In the present case the applicant availed himself of that remedy by appealing against the investigator’s refusal to open a criminal case of 27 October 2006. The six-month period can therefore be counted from the Orenburg Regional Court’s decision of 25 October 2007 in which his appeal was dismissed in the final instance (see paragraph 23 above). The Court further notes that the postmark on Mr Morgunov’s application shows that it was sent to the Court on 24 April 2008, within six months of the Orenburg Regional Court’s decision.

The Court notes that the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible. B. Merits

The relevant general principles were summarised by the Court’s Grand Chamber in the case of Bouyid v. Belgium ([GC], no. 23380/09, §§ 81-88, ECHR 2015). In particular, where the events at issue lie wholly, or in large part, within the exclusive knowledge of the authorities, as in the case of individuals within their control in custody, strong presumptions of fact will arise in respect of injuries occurring during such detention. The burden of proof is then on the Government to provide a satisfactory and convincing explanation by producing evidence establishing facts which cast doubt on the version of events given by the victim. In the absence of such an explanation, the Court can draw inferences which may be unfavourable for the Government. That is justified by the fact that those in custody are in a vulnerable position and the authorities are under a duty to protect them (ibid., § 83). 1. Credibility of the applicant’s allegations and presumption of fact

The Court observes that the applicant was detained on remand as an accused in criminal proceedings. On 18 September 2006 he was taken to the offices of the Department for Combating Organised Crime of Orenburg regional police (“the UBOP”). On his return to the detention facility he was found to have sustained injuries. According to the forensic medical experts, the haematomas were inflicted by the impact of hard, blunt objects and the hyperaemia was the result of some irritant effect, which could have included “mechanical impact”. The Court considers that the injuries could arguably have been received as a result of the applicant’s alleged ill ‑ treatment by the police officers, in particular as a result of being physically assaulted and hit with a bat.

The above factors are sufficient for the presumption in favour of the applicant’s account of events to arise and to satisfy the Court that the applicant has made credible allegations of ill-treatment in police custody.

The fact that the applicant, who was detained on remand as an accused, was taken to the UBOP offices and interviewed there by UBOP officers without his lawyer and without any record of that interview, that is, outside the scope of normal investigative activities, attests to the applicant’s particular vulnerability vis-à-vis the UBOP officers. It weighs in favour of the applicant’s account of events and makes the presumption referred to in the previous paragraph stronger. 2. Whether an effective investigation was carried out into the applicant’s allegations

The Court observes next that the applicant’s allegations that his injuries were the result of police ill-treatment were dismissed by the domestic investigating authority, which held that they had been self ‑ inflicted. It relied on the statements of the police officers who had allegedly ill-treated the applicant. The Court also notes that the forensic medical experts’ opinion, on which the investigating authority relied, was issued without examining the applicant, despite the authorities’ being immediately aware of his credible allegations of ill ‑ treatment, and without assessing his version of the origin of the injuries.

The Court observes further that the findings of the investigating authority were based on the results of the pre-investigation inquiry, that is the initial stage in dealing with a criminal complaint under Russian law, which should normally be followed by the opening of a criminal case and an investigation if the information has disclosed elements of a criminal offence (see Lyapin v. Russia, no. 46956/09, § 129, 24 July 2014). The investigator’s second refusal to initiate criminal proceedings was upheld by the domestic courts.

The Court reiterates its finding that merely carrying out a pre ‑ investigation inquiry under Article 144 of the Code of Criminal Procedure of the Russian Federation is insufficient if the authorities are to comply with the standards established under Article 3 of the Convention for an effective investigation into credible allegations of ill ‑ treatment in police custody. It is incumbent on the authorities to institute criminal proceedings and conduct a proper criminal investigation in which the whole range of investigative measures are carried out and which constitutes an effective remedy for victims of police ill-treatment under domestic law (see Lyapin , cited above, §§ 129 and 132-36; Razzakov v. Russia , no. 57519/09, §§ 57 ‑ 61, 5 February 2015; Gorshchuk v. Russia , no. 31316/09, §§ 35 ‑ 38, 6 October 2015; Turbylev v. Russia , no. 4722/09, §§ 67-72, 6 October 2015; and Fartushin v. Russia , no. 38887/09, §§ 44-45, 8 October 2015, in which the Government acknowledged a violation under the procedural aspect of Article 3).

The Court has no reason to hold otherwise in the present case, which involves credible allegations of ill-treatment of which the authorities were promptly made aware. It finds that the investigating authorities have failed to carry out an effective investigation into the applicant’s allegations of the police ill-treatment, as required by Article 3 of the Convention. 3. Whether the Government provided an explanation capable of casting doubt on the applicant’s version of events

The Government supported the conclusions of the investigating authority that the applicant’s injuries were not attributable to the conduct of the police officers and could have been self-inflicted, notably by hitting himself against chairs and tables.

Given that such an explanation was based on evidence which does not stand up to criticism and was made with reference to an inquiry falling short of the requirements of Article 3 of the Convention, the Court is of the view that it cannot be considered as satisfactory and convincing. It holds that the Government have failed to discharge their burden of proof and produce evidence capable of casting doubt on the applicant’s account of events, which can therefore be assumed to have been established in relation to the allegations supported by the medical reports. 4. Legal classification of the treatment

The Court finds that the acts of violence to which the applicant was subjected at the UBOP offices on 18 September 2006 amounted to inhuman and degrading treatment. 5. Conclusion

There has accordingly been a violation of Article 3 of the Convention under its substantive and procedural limbs. II.

The applicant claimed 20,000 euros (EUR) in respect of non ‑ pecuniary damage.

The Government contested the claim.

The Court awards the applicant the amount claimed in respect of non ‑ pecuniary damage. B. Costs and expenses

The applicant also claimed EUR 800 for the costs and expenses incurred before the Court, notably for legal services provided by Mr T.S. Arslambekov, a lawyer with the legal firm Aslanyan and Partners, registered in Orenburg.

The Government contested the claim.

According to the Court’s case-law, an applicant is entitled to the reimbursement of costs and expenses only in so far as it has been shown that these have been actually and necessarily incurred and are reasonable as to quantum. In the present case, regard being had to the documents in its possession and the above criteria, the Court considers it reasonable to award the sum claimed for the proceedings before the Court. C. Default interest

The Court considers it appropriate that the default interest rate should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points. FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY, 1. Declares the application admissible; 2. Holds that there has been a violation of Article 3 of the Convention under its substantive and procedural limbs; 3. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article 44 § 2 of the Convention, the following amounts, to be converted into the currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement: (i) EUR 20,000 (twenty thousand euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage; (ii) EUR 800 (eight hundred euros), plus any tax that may be chargeable to the applicant, in respect of costs and expenses; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. Done in English, and notified in writing on 11 April 2017, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Stephen Phillips Helena Jäderblom Registrar President