Kozma împotriva României

SECȚIUNEA A PATRA CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL KOZMA c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 22342/08) HOTĂRÂREA STRASBURG 11 aprilie 2017 Această hotărâre este definitivă. Aceasta poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Kozma c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-un comitet compus din Paulo Pinto de Albuquerque, președinte, Iulia Motoc, Marko Bošnjak, judecători, și Andrea Tamietti, grefier adjunct din secțiune După ce s-a pronunțat în camera Consiliului la 21 martie 2017, se pronunță hotărârea, adoptată la această dată, La originea cauzei se află o cerere (n 22342/08) îndreptată împotriva României, dintre care doi resortisanți ai acestui stat, domnii Kozma și Martin Kozma ( La 25 aprilie 2008, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 8 februarie 2016, cererea a fost comunicată guvernului.

ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR DE LA SPECIE Reclamanții s-au născut în 1949 și, respectiv, în 1947 și au locuit în Cluj-Napoca. În 1950, Federația Comunităților Evreiești din România ( A vândut tatălui reclamanților o clădire formată din mai multe apartamente, situată în Cluj-Napoca. Această clădire aparținea unei persoane de mărturisire evreiască decedată în deportare în timpul celui de-al doilea război mondial. În În 1950, la scurt timp după achiziționarea de proprietate de către tatăl reclamanților, statul naționalisa imobilul. Apartamentele au fost închiriate și, ulterior, statul le-a vândut chiriașilor. Acțiunile efectuate de solicitanți în temeiul Legii nr. 112/1995 de invocare a dispozițiilor legii nr. 112/1995 privind regimul juridic al bunurilor naționalizate, tatăl reclamanților și apoi, după decesul acestuia, reclamanții au solicitat restituirea proprietății.

Instanțele interne Napoca, printr-o hotărâre definitivă din 4 decembrie 2002, au acceptat cererea reclamanților și au ordonat autorităților locale să le restituie acestora un apartament liber și să le acorde compensații pentru celelalte apartamente, a căror restituire nu mai era posibilă. În hotărârea menționată anterior, Tribunalul de Primă Instanță a considerat că reclamanții trebuiau să beneficieze de măsurile de reparație prevăzute de Legea nr. 112/1995 în cazul în care naionalizarea imobilului îl privase pe tatăl lor de proprietatea sa. Reclamanții au solicitat recunoașterea judiciară a vânzării proprietății imobiliare, în pofida faptului că nu a fost înregistrată această vânzare la registrul funciar.

Prin hotărârea definitivă din 21 mai 2003, Curtea de Apel din Cluj-Napoca a primit acțiunea. Cu referire la constatările aceluiași tribunal din cauza hotărârii sale din 4 decembrie 2002 (punctul 8 de mai sus), aceasta a constatat că, în 1950, Federația a vândut proprietatea tatălui celor interesați. La 24 februarie 2005, la cererea reclamanților, un aprod a pus autoritățile locale în așteptare să execute hotărârea din 4 decembrie 2002 a instanței judecătorești (punctul 8 de mai sus). Autoritățile locale au formulat o declarație la execuție. Ele au susținut că executarea a devenit imposibilă pe motiv că activitatea comisiei locale de aplicare a legii nr. 112/1995 încetase după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (punctul 14 de mai jos).

În plus, acestea precizau că, printr-o decizie a primarului din 31 mai 2004, clădirea fusese restituită unei moștenitoare a fostului proprietar care a depus o cerere în acest sens. Prin hotărârea definitivă din 13 septembrie 2005, tribunalul departamental din Cluj a respins argumentele autorităților locale. După ce a constatat că restituirea apartamentului respectiv reclamanților era în prezent imposibilă, el a considerat că autoritățile locale erau obligate să dea despăgubiri celor interesați pentru proprietate. La 8 iunie 2015, executorul a informat reclamanții că autoritățile locale nu și-au îndeplinit încă obligațiile. Demersurile efectuate de reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001 După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, care a extins domeniul de aplicare al măsurilor de reparație pentru bunurile naționalizate, reclamanții au formulat o cerere de restituire a proprietății sau de acordare a unei despăgubiri pe baza dispozițiilor noii legi.

Primarul Cluj-Napoca le-a respins cererea. Prin hotărârea din 20 octombrie 2006, Curtea de Apel din Cluj-Napoca a întâmpinat parțial contestația formulată de reclamanți împotriva deciziei primarului și a considerat că moștenitorul fostului proprietar, precum și reclamanții aveau dreptul la despăgubiri. În ceea ce privește mostenitoarea, Tribunalul de apel a considerat că atribuirea proprietății către Federația Rusă a fost rezultatul unei erori din moment ce fostul proprietar, decedat în deportare, avea moștenitori, chiar dacă aceștia nu erau prezentați după moartea sa. În ceea ce-i privește pe reclamanți, Comisia constată că Õ a fost stabilit, prin decizii anterioare în putere de lucru judecat, că tatăl lor era proprietarul imobilului în momentul naționalizării acestuia și că, în acest sens, aveau dreptul la despăgubiri.

Lângă mostenitorul fostului proprietar, terțul implicat în litigiu, precum și primarul Cluj, au formulat o acțiune (recursuri) Prin hotărârea definitivă din 9 noiembrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție (înalta Curte de Justiție) a acceptat acțiunea și a considerat că, în absența unei înscrieri a contractului de vânzare către carte, clădirea fusese naționalizată în detrimentul Federației și nu al tatălui reclamanților. Prin urmare, Comisia a considerat că aceștia din urmă nu au demonstrat existența unui drept de proprietate în patrimoniul tatălui lor la data naționalizării, pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. În conformitate cu informațiile furnizate de solicitanți în observațiile lor din 19 august 2016, la acea dată nu a fost plătită sau propusă nicio formă de despăgubire.

II.

DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 18. Principalele dispoziții legislative privind situația bunurilor naționalizate au fost descrise în Hotărârile Brumãrescu c. România [GC] (n 28342/95, §§ 34-35, CEDO 1999-VII), Strain și alții c. România 57001/00, § 19-23, CEDO 2005-VII, Maria Atanasiu și alții c. România 30767/05 și 33800/06, § 44 și următoarele: § 12 octombrie 2010) și Preda și alții c. România 9584/02, 33514/02, 38052/02, 25212/03, 29652/03, 3736/03, 1750/03 și 28688/04, § 68-74, 29 aprilie 2014). Cu privire la încălcarea dreptului lor la un proces echitabil și la dreptul lor la respectarea proprietăților lor, ei pun în aplicare art. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel cum sunt menționate în părțile lor relevante art. 6 alin. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietății sale.

Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. (...) Cu privire la admisibilitate 20. Constatând că respondența nu este în mod evident greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din convenție și că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz, Curtea o declară admisibilă. Pe fond Argumentele părților 21. Reclamanții se plâng de refuzul autorităților locale de a-i compensa pentru naționalizarea clădirii care a aparținut tatălui lor. Ei susțin că, la 9 noiembrie 2007 din partea Înaltei Curți (punctul 16 de mai sus) a pus sub semnul întrebării forța de lucru judecat din hotărârile definitive pronunțate de Curtea de Apel din Cluj-Napoca (punctele 8 și 9 de mai sus).

Mai sus) și le-a privat de despăgubirile acordate de această instanță în hotărârea sa din 4 decembrie 2002 (punctul 8 de mai sus). Guvernul a susținut că, în lipsa unui drept de proprietate al tatălui lor asupra imobilului … În această privință, acesta susține că hotărârea din 9 noiembrie 2007 a Înaltei Cu r ii a corectat o eroare comisă de instana de judecată în ceea ce privește aprecierea efectelor neincluderii în carte a vânzării de proprietate. El susține, de asemenea, că concluziile Tribunalului de apel au fost incorecte din cauza lanului de către aceasta din urmă a existenței moștenitorului fostului proprietar. 23. În ceea ce privește executarea hotărârii din 4 decembrie 2002, guvernul consideră că autoritățile interne nu pot invoca interesele reclamanților față de cele ale moștenitorului fostului proprietar.

Pe de altă parte, acesta susține că reclamanții puteau solicita Federației rambursarea sumei plătite de tatăl lor pentru achiziționarea imobilului în 1950. 24. Reclamanții susțin că exercitarea unei acțiuni împotriva Federației s-ar confrunta cu prescrierea.

Curtea amintește că, în mai multe cauze, Curtea a considerat că, chiar și în lipsa unei anulări a unei hotărâri judecătorești, contestarea soluției la un litigiu printr-o hotărâre de justiție definitivă în cadrul unei alte proceduri judiciare putea aduce atingere articolului 6 din convenție; aceasta putea face iluzoriu dreptul la o instanță și încălca principiul securității juridice (a se vedea, printre altele, § 67-70, 12 ianuarie 2006 Gök și alții c. Turcia, n 71867/01, 71869/01, 73319/01 și 74858/01, § 57-62, 27 iulie 2006 Esertas c. Lituania, n 50208/06, § 23-32, 31 mai 2012; și Rozalia Avram c. România, n 19037/07, § 32, 16 septembrie 2014 26. Curtea reamintește, de asemenea, că a concluzionat deja că omisiunea autorităților interne, fără o justificare valabilă, de a executa într-un termen rezonabil o decizie definitivă pronunțată împotriva lor împotriva lor, prin încălcarea dreptului de acces la o instanță, precum și a dreptului la respectarea bunurilor (a se vedea, printre multe exemple, Fundația Fondatori ai elevilor de biserică reformată și Stanomirescu c. România , nr. 2699/03 și 43597/07 , § 70, 7 ianuarie 2014 și cauzele menționate anterior).

27. În speță, Curtea constată că recunoașterea dreptului de proprietate al tatălui reclamanților asupra imobilului a fost în centrul litigiului existent între reclamanți și autoritățile locale. 28. Curtea arată apoi că, prin hotărârile sale definitive din 4 decembrie 2002 și 21 mai 2003 (punctele 8 și 9 de mai sus), instanța de apel a Cluj-Napoca a considerat că tatăl reclamanților era proprietarul clădirii în cauză în momentul naționalizării acestui bun și că, în acest sens, reclamanții aveau dreptul de a beneficia de măsurile de reparație. Această constatare a fost confirmată de tribunalul departamental din Cluj în hotărârea sa definitivă din 13 septembrie 2005 (punctul 12 de mai sus).

29. Cu toate acestea, în hotărârea sa din 9 noiembrie 2007, Înalta Curte a considerat că, în lipsa unei înscrieri a vânzării din 1950 către registrul funciar, transferul de proprietate în favoarea tatălui celor care nu au avut loc și că imobilul a fost naționalizat în detrimentul fostului proprietar, și anume Federația. Prin urmare, în opinia Înaltei Curți, instanțele nu erau îndreptățite să primească o despăgubire (punctul 16 de mai sus). 30. Curtea consideră că nu se pronunță în speță cu o reținere pură și simplă a procedurilor judiciare care au condus la cele două hotărâri definitive pronunțate anterior de instanța de apel din Cluj-Napoca (compararea cu Brumărescu) , citată anterior, punctul 62), dar de o apreciere radical diferită de faptele efectuate de Înalta Curte.

31. În ceea ce privește măsura în care această apreciere a adus atingere principiului securității juridice, Curtea consideră că reclamanții puteau să se aștepte în mod legitim ca Înalta Curte să soluționeze problema efectelor de neincludere a vânzării pe cartea funciară în sensul respectării forței de lucru judecate din hotărârile anterioare definitive (a se vedea mutatis mutandis Siegle c. România , nr. 24356/04, § 38, 16 aprilie 2013). 32. În măsura în care guvernul susține că hotărârea Curții Supreme a corectat o eroare comisă de instanța judecătorească de apel în ceea ce privește dreptul de proprietate al tatălui reclamanților (punctul 22 de mai sus), Curtea amintește că numai erorile de fapt care nu sunt vizibile decât după încheierea unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității juridice ( Stanca Popescu c. România n 8727/03, § 104, 7 iulie 2009). 33. Or, în speță, Curtea arată că Tribunalul din Cluj-Napoca a examinat argumentele părților cu privire la consecințele juridice ale neincluderii vânzării către carte și că aceasta a pronunțat hotărâri motivate în mod corespunzător care au confirmat dreptul de proprietate al tatălui reclamanților.

În plus, aceasta constată că, prin hotărârea sa definitivă din 13 septembrie În 2005, tribunalul departamental din Cluj a considerat că restituirea imobilului moștenitor al fostului proprietar nu constituia un obstacol în calea executării hotărârii definitive din 4 decembrie 2002, cu condiția ca acesta din urmă să se refere la acordarea unei despăgubiri reclamanților (punctul 12 de mai sus). 34. Curtea consideră că, în ceea ce privește chestiunea recunoașterii dreptului de proprietate al tatălui reclamanților, pronunțată definitiv de Curtea a Uniunii Europene, Curtea nu a vizat corectarea unei erori de fapt care ar fi devenit vizibilă după încheierea procedurii în fața Tribunalului de Primă Instanță, dar a dat o interpretare diferită a efectelor juridice ale refuzului includerea vânzării din 1950 în registrul funciar; prin urmare, hotărârea sa din 9 noiembrie 2007 a adus atingere principiului securității juridice.

35. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. 36. În continuare, Curtea arată că a fost anulată și modificată hotărârea definitivă a Tribunalului din Cluj-Napoca din 4 decembrie 2002, care le-a recunoscut reclamanților dreptul la despăgubiri, nu a fost niciodată anulată și nici modificată și că a fost confirmată prin hotărârea definitivă din 13 septembrie 2005 a tribunalului județean din Cluj (punctul 12 de mai sus). În ceea ce privește hotărârea Curții Supreme din 9 noiembrie 2007, Curtea constată că a respins cererea de despăgubire formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 (punctul 16 de mai sus), în timp ce hotărârea din 4 decembrie 2002 menționată anterior se referea la dreptul la despăgubire întemeiat pe Legea nr. 112/1995 (punctul 8 de mai sus).

37. Prin urmare, pentru Curte, autoritățile locale erau obligate să execute ele însele și într-un termen rezonabil la hotărârea definitivă din 4 decembrie 2002 și să le dea reclamanților despăgubirile datorate în temeiul Legii nr. 112/1995 (a se vedea, mutatis mutandis Fundația Fondatorilor Studenților în Biserica Reformată și Stanomirescu, citată anterior, §§ 68-70). 38. Cu toate acestea, Curtea observă că, la data ultimei informații de care dispune (19 august 2016, a se vedea punctul 17 de mai sus), părților interesate nu li s-a acordat nicio despăgubire și că nu au fost propuse măsuri compensatorii de către autoritățile locale (punctele 10 și 13 de mai sus). 39. În cele din urmă, Curtea nu poate accepta argumentul guvernului întemeiat pe posibilitatea oferită reclamanților de a solicita Federației rambursarea sumei plătite pentru achiziționarea imobilului.

În această privință, Comisia remarcă faptul că Ö nu a furnizat niciun exemplu de jurisprudență pentru a demonstra că Õ o astfel de acțiune ar putea fi întotdeauna angajată la mai mult de 50 de ani după vânzare. 40. Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona că Õ a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul 1 la Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 41. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vizate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.

În ceea ce privește prejudiciul material pe care îl consideră a fi suferit, reclamanții solicită 1 478 225 EUR (EUR). Ei precizează că această sumă reprezintă valoarea proprietății, a terenului în cauză și a profiturilor nerealizate. În ceea ce privește prejudiciul moral pe care se afirmă că l-au suferit, aceștia solicită 32 000 EUR. 43. Statul este de părere că aceste revendicări sunt excesive și nejustificate. 44. Curtea consideră că, în lipsa unei hotărâri judecătorești sau administrative interne care să stabilească cuantumul exact al despăgubirii, problema aplicării articolului 41 din Convenție în ceea ce privește daunele materiale și morale nu se află în stare de fapt. Prin urmare, procedura ulterioară ar trebui să fie rezervată și stabilită în termen de șase luni de la data prezentei hotărâri, luând în considerare posibilitatea de a se ajunge la un acord între statul pârât și reclamanți.

EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții. Ei furnizează o chitanță care atestă plata a 3 600 de lei români pentru o expertiză referitoare la valoarea imobilului. 46. Guvernul consideră că cererea este excesivă. 47. Având în vedere documentele de care dispune și jurisprudența sa, Curtea consideră rezonabilă suma de 800 EUR, indiferent de costuri, acordându-le reclamanților. Interese moratorii 48. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.

Prin aceste motive, Curtea, la L. UNANIMITATE, declară cererea admisibilă A se spune că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr 1 la Convenție A declarat că problema articolului 41 din Convenție, în ceea ce privește prejudiciile materiale și morale, nu se află în stare; prin urmare, rezerva în aceste privințe invită la o astfel de procedură guvernul și reclamanții să îi transmită în scris, în termen de șase luni, observațiile lor cu privire la această chestiune și, în special, să îi dea cunoștință de orice acord la care ar putea ajunge, rezervă procedura ulterioară și deleagă președintelui sarcina de a o stabili dacă este necesar.

pe care statul pârât trebuie să îl plătească în comun reclamanților, în termen de trei luni, 800 EUR (88 de cenți) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către solicitanți, pentru a fi convertită în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale respinge cererea de rambursare a cheltuielilor și cheltuiește pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 11 aprilie 2017, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură al Curții.

Andrea Tamietti Paulo Pinto de Albuquerque Grefier Adjunct Președinte

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE KOZMA c. ROUMANIE (Requête n o 22342/08) ARRÊT STRASBOURG 11 avril 2017 Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Kozma c. Roumanie, La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant en un comité composé de : Paulo Pinto de Albuquerque, président, Iulia Motoc, Marko Bošnjak, juges, et de Andrea Tamietti, greffier adjoint de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 21 mars 2017, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE 1. À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 22342/08) dirigée contre la Roumanie et dont deux ressortissants de cet État, MM. Ștefan Kozma et Martin Kozma (« les requérants »), ont saisi la Cour le 25 avril 2008 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4. Les requérants sont nés respectivement en 1949 et en 1947 et résident à Cluj-Napoca.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

18. Les principales dispositions législatives concernant la situation des biens nationalisés ont été décrites dans les arrêts Brumărescu c. Roumanie [GC] (n o 28342/95, §§ 34-35, CEDH 1999-VII), Străin et autres c. Roumanie (n o 57001/00, §§ 19-23, CEDH 2005-VII), Maria Atanasiu et autres c. Roumanie (n os 30767/05 et 33800/06, §§ 44 et suiv., 12 octobre 2010), et Preda et autres c. Roumanie (n os 9584/02, 33514/02, 38052/02, 25821/03, 29652/03, 3736/03, 17750/03 et 28688/04, §§ 68-74, 29 avril 2014). EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 DE LA CONVENTION ET DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N o

1 À LA CONVENTION

19. Les requérants dénoncent une atteinte à leur droit à un procès équitable et à leur droit au respect de leurs biens. Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention et l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, ainsi libellés dans leurs parties pertinentes : Article 6 § 1 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Article 1 du Protocole n o 1 « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

(...). » A. Sur la recevabilité 20. Constatant que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’elle ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour la déclare recevable. B. Sur le fond 1. Les arguments des parties 21. Les requérants se plaignent du refus des autorités locales de les indemniser pour la nationalisation de l’immeuble ayant appartenu à leur père. Ils soutiennent que l’arrêt du 9 novembre 2007 de la Haute Cour (paragraphe 16 ci-dessus) a remis en cause la force de chose jugée des arrêts définitifs rendus par la cour d’appel de Cluj-Napoca (paragraphes 8 et 9 ci ‑ dessus) et les a privés des dédommagements accordés par cette juridiction dans son arrêt du 4 décembre 2002 (paragraphe 8 ci-dessus).

22 . Le Gouvernement allègue que, en l’absence d’un droit de propriété de leur père sur l’immeuble litigieux, les requérants n’avaient droit ni à la restitution de l’immeuble ni à une indemnisation. À cet égard, il affirme que l’arrêt du 9 novembre 2007 de la Haute Cour a corrigé une erreur commise par la cour d’appel quant à l’appréciation des effets de l’absence d’inscription au livre foncier de la vente de l’immeuble. Il soutient également que les conclusions de la cour d’appel étaient erronées en raison de l’ignorance par cette dernière de l’existence de l’héritière de l’ancien propriétaire. 23. Quant à l’inexécution de l’arrêt du 4 décembre 2002, le Gouvernement estime que les autorités internes ne peuvent faire prévaloir les intérêts des requérants sur ceux de l’héritière de l’ancien propriétaire.

Par ailleurs, il soutient que les requérants pouvaient réclamer à la Fédération le remboursement du montant payé par leur père pour l’achat de l’immeuble en 1950. 24. Les requérants affirment que l’exercice d’une action contre la Fédération se heurterait à la prescription.

2. L’appréciation de la Cour 25. La Cour rappelle qu’elle a considéré dans plusieurs affaires que, même en l’absence d’annulation d’un jugement, la remise en cause de la solution apportée à un litige par une décision de justice définitive dans le cadre d’une autre procédure judiciaire pouvait porter atteinte à l’article 6 de la Convention puisqu’elle pouvait rendre illusoire le droit à un tribunal et enfreindre le principe de sécurité juridique (voir, entre autres, Kehaya et autres c. Bulgarie , n os 47797/99 et 68698/01, §§ 67-70, 12 janvier 2006 ; Gök et autres c. Turquie , n os 71867/01, 71869/01, 73319/01 et 74858/01, §§ 57-62, 27 juillet 2006 ; Esertas c. Lituanie , n o 50208/06, §§ 23-32, 31 mai 2012; et Rozalia Avram c. Roumanie , n o 19037/07, § 32, 16 septembre 2014). 26. La Cour rappelle également qu’elle a déjà conclu que l’omission des autorités internes, sans justification valable, d’exécuter dans un délai raisonnable une décision définitive rendue à leur encontre s’analyse en une violation du droit d’accès à un tribunal ainsi que du droit au respect des biens (voir, parmi de nombreux exemples, Fondation Foyers des élèves de l’Église réformée et Stanomirescu c. Roumanie , n os 2699/03 et 43597/07, § 70, 7 janvier 2014 et les affaires qui y sont citées).

27. En l’espèce, la Cour constate que la reconnaissance du droit de propriété du père des requérants sur l’immeuble litigieux était au cœur du différend existant entre les requérants et les autorités locales. 28. La Cour relève ensuite que, par ses arrêts définitifs des 4 décembre 2002 et 21 mai 2003 (paragraphes 8 et 9 ci-dessus), la cour d’appel de Cluj-Napoca a jugé que le père des requérants était le propriétaire de l’immeuble litigieux au moment de la nationalisation de ce bien et qu’à ce titre les requérants étaient en droit de bénéficier des mesures de réparation. Ce constat a été confirmé par le tribunal départemental de Cluj dans son arrêt définitif du 13 septembre 2005 (paragraphe 12 ci-dessus).

29. Cependant, dans son arrêt du 9 novembre 2007, la Haute Cour a considéré que, à défaut d’inscription de la vente de 1950 au livre foncier, le transfert de propriété en faveur du père des requérants n’avait pas eu lieu et que l’immeuble avait été nationalisé au détriment de l’ancien propriétaire, à savoir la Fédération. Dès lors, aux yeux de la Haute Cour, les requérants n’étaient pas en droit de recevoir une réparation (paragraphe 16 ci-dessus). 30. La Cour estime qu’il ne s’agit pas en l’espèce d’un effacement pur et simple des procédures judiciaires ayant abouti aux deux arrêts définitifs susmentionnés rendus par la cour d’appel de Cluj-Napoca (comparer avec Brumărescu , précité, § 62), mais d’une appréciation radicalement différente des faits opérée par la Haute Cour.

31. Quant à savoir si cette appréciation a porté atteinte au principe de sécurité juridique, la Cour estime que les requérants pouvaient légitimement s’attendre à ce que la Haute Cour tranchât la question des effets de l’absence d’inscription de la vente sur le livre foncier dans le sens du respect de la force de chose jugée des précédents arrêts définitifs (voir, mutatis mutandis , Siegle c. Roumanie , n o 23456/04, § 38, 16 avril 2013). 32. Pour autant que le Gouvernement allègue que l’arrêt de la Haute Cour a corrigé une erreur commise par la cour d’appel relativement au droit de propriété du père des requérants (paragraphe 22 ci-dessus), la Cour rappelle que seules les erreurs de fait qui ne sont devenues visibles qu’après la fin d’une procédure judiciaire peuvent justifier une dérogation au principe de sécurité juridique ( Stanca Popescu c. Roumanie , n o 8727/03, § 104, 7 juillet 2009). 33. Or, en l’espèce, la Cour relève que la cour d’appel de Cluj-Napoca a examiné les arguments des parties concernant les conséquences juridiques de l’absence d’inscription de la vente au livre foncier et qu’elle a rendu des arrêts dûment motivés qui ont confirmé le droit de propriété du père des requérants.

De surcroît, elle note que, par son arrêt définitif du 13 septembre 2005, le tribunal départemental de Cluj a considéré que la restitution de l’immeuble à l’héritière de l’ancien propriétaire ne constituait pas un obstacle à l’exécution de l’arrêt définitif de la cour d’appel en date du 4 décembre 2002 pour autant que celui-ci portait sur l’octroi d’un dédommagement aux requérants (paragraphe 12 ci ‑ dessus). 34. La Cour estime qu’en revenant sur la question de la reconnaissance du droit de propriété du père des requérants, définitivement tranchée par la cour d’appel, la Haute Cour n’a pas visé à corriger une erreur de fait qui serait devenue visible après la fin de la procédure devant la cour d’appel, mais a donné une différente interprétation des effets juridiques de la non ‑ inscription de la vente de 1950 au livre foncier.

Dès lors, son arrêt du 9 novembre 2007 a porté atteinte au principe de sécurité juridique. 35. Il y a donc eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. 36. La Cour relève ensuite que l’arrêt définitif de la cour d’appel de Cluj-Napoca du 4 décembre 2002, qui a reconnu aux requérants le droit à une indemnisation, n’a jamais été annulé ni modifié et qu’au contraire il a été confirmé par l’arrêt définitif du 13 septembre 2005 du tribunal départemental de Cluj (paragraphe 12 ci-dessus). Quant à l’arrêt de la Haute Cour du 9 novembre 2007, la Cour constate qu’il a rejeté la demande d’indemnisation faite en vertu de la loi n o 10/2001 (paragraphe 16 ci ‑ dessus), alors que l’arrêt du 4 décembre 2002 susmentionné portait sur le droit à l’indemnisation fondé sur la loi n o 112/1995 (paragraphe 8 ci ‑ dessus).

37. Pour la Cour, les autorités locales étaient donc tenues d’exécuter d’elles-mêmes et dans un délai raisonnable l’arrêt définitif du 4 décembre 2002, et d’octroyer aux requérants la réparation qui leur était due en vertu de la loi n o 112/1995 (voir, mutatis mutandis , Fondation Foyers des élèves de l’Église réformée et Stanomirescu , précité, §§ 68-70). 38. Or, la Cour observe qu’à la date des dernières informations dont elle dispose (19 août 2016 – voir paragraphe 17 ci-dessus), aucun dédommagement pécuniaire n’avait été octroyé aux intéressés et qu’aucune mesure compensatoire n’a été proposée à ceux-ci par les autorités locales (paragraphes 10 et 13 ci-dessus). 39. Enfin, la Cour ne saurait accueillir l’argument du Gouvernement fondé sur la possibilité qui serait offerte aux requérants de réclamer à la Fédération le remboursement du montant payé pour l’achat de l’immeuble.

À cet égard, elle note que le Gouvernement n’a fourni aucun exemple de jurisprudence pour démontrer qu’une telle action serait toujours susceptible d’être engagée plus de cinquante ans après la vente. 40. Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole o 1 à la Convention. II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

41. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage 42. Au titre du préjudice matériel qu’ils estiment avoir subi, les requérants réclament 1 478 225 euros (EUR). Ils précisent que cette somme représente la valeur de l’immeuble, du terrain y afférent et de bénéfices non réalisés. Au titre du préjudice moral qu’ils disent avoir subi, ils demandent 32 000 EUR. 43. Le Gouvernement est d’avis que ces prétentions sont excessives et non justifiées.

44. La Cour estime que, en l’absence d’une décision judiciaire ou administrative interne établissant le montant exact de l’indemnité, la question de l’application de l’article 41 de la Convention pour ce qui des dommages matériel et moral ne se trouve pas en état. Par conséquent, il y a lieu de la réserver et de fixer dans un délai de six mois à compter de la date du présent arrêt la procédure ultérieure en tenant compte de l’éventualité d’un accord entre l’État défendeur et les requérants. B. Frais et dépens 45. Les requérants demandent également 1 200 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour. Ils fournissent une quittance attestant du paiement de 3 600 lei roumains pour une expertise portant sur la valeur de l’immeuble.

46. Le Gouvernement considère que la demande est excessive. 47. Compte tenu des documents dont elle dispose et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 800 EUR tous frais confondus et l’accorde aux requérants. C. Intérêts moratoires 48. La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ; 4. Dit que la question de l’article 41 de la Convention, pour ce qui est des dommages matériel et moral, ne se trouve pas en état ; en conséquence : a) la réserve à ces égards ; b) invite le Gouvernement et les requérants à lui adresser par écrit, dans un délai de six mois, leurs observations sur cette question et notamment à lui donner connaissance de tout accord auquel ils pourraient aboutir ; c) réserve la procédure ultérieure et délègue au président le soin de la fixer au besoin.

5. Dit a) que l’État défendeur doit verser conjointement aux requérants, dans les trois mois, 800 EUR (huit cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par les requérants, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur au taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette la demande de remboursement de frais et dépens pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 avril 2017, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour.

Andrea Tamietti Paulo Pinto de Albuquerque Greffier adjoint Président