Sarur împotriva Turciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 55949/11) împotriva Republicii Turcia și prin care un cetățean al acestui stat, dl Celal Sarur (« reclamantul »), a sesizat Curtea la 16 mai 2011 în baza articolului 34 din Convenția de protecție a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (« Convenția »).

În fața Curții, reclamantul a fost reprezentat de dl F. Gümüș, avocat la Diyarbakır. Guvernul turc (« Guvernul ») a fost reprezentat de agentul său.

Reclamantul se plânge de o încălcare a articolelor 3, 13, 14 și 17 din Convenție din cauza exploziei unei mine anti-persoane care i-a provocat răniri grave.

La 12 decembrie 2013, petiția a fost comunicată Guvernului. ÎN FAPT I.

Avea 16 ani când, la 21 octombrie 2005, o mină anti-persoane îngropată la granița turco-siriană a explodat lângă turnul de observație nr. 292, la nivelul coordonatelor liniilor 58-16, în apropierea localității Koçtepe (districtul Șırnak), unde păștea animalele sale. A fost rănit grav la față și la mâini.

În aceeași zi, unchiul reclamantului, A.S., însoțit de mai multe persoane locuind lângă zona exploziei, au găsit pe rănit și l-au transportat la spitalul din Cizre și apoi la cel din Diyarbakır. Viața reclamantului a putut fi salvată, dar nu și mâinile și nu și folosul ochilor săi. A. Ancheta penală desfășurată în cauza aceasta

La 22 octombrie 2005, procurorul Republicii İdil (« procurorul Republicii ») a inițiat o anchetă penală.

În aceeași zi, la ora 6, autoritățile militare au făcut o schiță detaliată a locului exploziei. Conform raportului întocmit în aceeași zi, reclamantul s-a introducerit într-o zonă militară minată în urmărirea animalelor sale. Raportul preciza că terenul în cauză era înconjurat de sârmă ghimpată și, la fiecare 50 de metri, cu panouri de avertisment pe care era scris « mine ».

La 1 noiembrie 2005, jandarmii au consemnat depozițiile lui A.S., care a declarat că atunci când și-a găsit nepotul, acesta i-a spus că s-a adormit în timp ce păștea animalele, că a văzut pe acestea pătrund pe terenul minat, că a vrut să-i scot, că în acel moment a căzut și a fost o explozie.

La 30 ianuarie 2006, tatăl reclamantului a fost audiat de procurorul Republicii. A declarat că fiul său a pierdut mâinile și vederea din cauza exploziei și că nu depune plângere împotriva presupușilor responsabili ai faptelor litigioase.

La 2 martie 2006, procurorul Republicii, amintind că tatăl reclamantului nu depusese plângere ca urmare a rănilor suferite de fiul său și estimând că responsabilitatea pentru accident aparținea reclamantului, a emis o ordonanță de neîncepere a urmăririi penale.

La 10 martie 2006, această ordonanță a fost notificată părții reclamante.

Reclamantul și părinții săi nu au format recurs împotriva ordonanței în cauză. B. Acțiunea în despăgubire în fața instanțelor administrative

La 16 decembrie 2005, părinții reclamantului au adresat Ministerului de Interne o cerere de despăgubire pentru daune materiale și morale. Această cerere a rămas fără urmare.

La 17 martie 2006, părinții reclamantului au sesizat tribunalul administrativ din Diyarbakır cu o acțiune de reparare a prejudiciului pe care ei și-l estimau că au suferit din cauza rănilor fiului lor. Acționând în numele acestuia, ei au cerut o despăgubire de 275.000 lire turce (TRY) (aproximativ 171.000 euro (EUR)) pentru prejudiciul material și 25.000 TRY (aproximativ 15.500 EUR) pentru prejudiciul moral, precum și dobânzi compensatorii pe aceste sume.

La 8 septembrie 2006, tribunalul administrativ din Diyarbakır a emis o ordonanță de incompetenție și a trimis cauza în fața tribunalului administrativ din Mardin.

La 22 martie 2007, tribunalul administrativ din Mardin a pronunțat sentința sa pe fondul cauzei. În considerentele sentinței, acesta sublinia că terenul minat era înconjurat de sârmă ghimpată precum și de panouri de avertisment plasate la intervale regulate. Considerând că reclamantul pătrundese cu știința pe terenul în cauză, el a concluzionat că acesta era culpabil și, în consecință, responsabil pentru rănile sale. Având în vedere această culpă, tribunalul administrativ a estimat că condițiile pentru o responsabilitate cu sau fără culpa administrației nu erau îndeplinite în cauza aceasta și a respins cererea interesaților.

Într-o dată neprecizată, părinții reclamantului s-au pourvăzut în casație împotriva acestei sentințe în fața Curții de Casație.

Printr-o hotărâre din 11 octombrie 2010, Curtea de Casație a respins pourvoia lor în casație.

Hotărârea definitivă a Curții de Casație a fost notificată reclamantului la 10 februarie 2011. II.

Turcia este Parte la Convenția de la Ottawa din 28 martie 2003. Convenția a intrat în vigoare pentru aceasta la 1 martie 2004.

În cursul celei de-a treisprezecea Adunări a Statelor Părți la Convenția de la Ottawa, ținută în decembrie 2013, s-a decis, în conformitate cu cererea depusă de Turcia, să se acorde o prelungire a termenului de distrugere a minelor anti-persoane care se găsesc în zonele miniate în acest stat. Acest termen a fost astfel amânat la 1 martie 2022. ÎN DREPT I.

Este de remarcat, cu toate că Guvernul nu contestă aplicabilitatea articolului 2 din Convenție, că Curtea a examinat deja cererea sub unghiul articolului 2 în cazuri similare în care victimele exploziilor au supraviețuit rănilor lor (Akdemir și Evin c. Turcia, nr. 58255/08 și 29725/09, § 46, 17 martie 2015, și Ünsal c. Turcia (decizie), nr. 39863/11, § 21, 17 mai 2016). A. Privind admisibilitatea

Guvernul îi reproșează reclamantului că nu a epuizat căile de atac interne și, în special, că nu a depus opoziție împotriva ordonanței de neîncepere a urmăririi penale pronunțată la 2 martie 2006 de procurorul Republicii İdil.

Guvernul susține apoi că termenul de șase luni prevăzut la art. 35 § 1 din Convenție începea să curgă la data notificării ordonanței de neîncepere a urmăririi penale, și anume la 10 martie 2006.

Reclamantul nu răspunde excepțiilor ridicate de Guvern.

Curtea reamintește că trebuie să aplice regula epuizării căilor de atac interne ținând în mod corespunzător seama de context: mecanismul de salvgardare a drepturilor omului pe care statele contractante au convenit să-l instituie. Ea a recunoscut astfel că art. 35 § 1 din Convenție trebuie aplicat cu o anumită flexibilitate și fără formalism excesiv. Ea a admis de asemenea că această regulă nu se potrivește cu o aplicare automatică și nu are caracter absolut și că, în controlul respectării acesteia, trebuie să se țină seama de circumstanțele cauzei. Aceasta înseamnă în special că Curtea trebuie să țină seama în mod realist nu doar de căile de atac prevăzute în teorie în sistemul juridic al statului contractant în cauză, ci și de contextul în care se situează acestea precum și de situația personală a reclamantului. Ea trebuie deci să examineze dacă, având în vedere totalitatea circumstanțelor cauzei, reclamantul a făcut totul ceea ce se putea în mod rezonabil aștepta de la el pentru a epuiza căile de atac interne (İlhan c. Turcia [Marea Cameră], nr. 22277/93, § 59, CEDO 2000-VII, și Tarhan c. Turcia, nr. 9078/06, § 37, 17 iulie 2012). Trebuie de asemenea reamintit că un reclamant trebuie să fi folosit în mod normal căile de atac interne probabil eficace și suficiente și că, atunci când o cale de atac a fost utilizată, utilizarea unei alte căi al cărei scop este practic același nu este necesară (Kozacıoğlu c. Turcia [Marea Cameră], nr. 2334/03, § 40, 19 februarie 2009).

În cauza aceasta, Curtea observă că părinții reclamantului au încercat să obțină, adresându-se tribunalului administrativ și apoi Curții de Casație, o reparare a prejudiciului cauzat de rănile fiului lor, cale de atac internă care trebuie exercitată în scopul regulii epuizării. Se pune deci întrebarea dacă interesații trebuiau să depună de asemenea opoziție împotriva ordonanței de neîncepere a urmăririi penale pronunțată de procurorul Republicii.

În acest sens, este de remarcat că, atunci când este în cauză o neglijență din partea agenților statului în aplicarea reglementărilor privind distrugerea proiectilelor militare neexplodate, o cale de reparare poate fi considerată adecvată și suficientă și ca răspunzând criteriului unui « sistem judiciар efectiv » și că exercitarea acestei căi este necesară pentru a introduce o cerere în fața Curții (Hayri Aslan și alții c. Turcia (decizie), nr. 18751/05, 30 noiembrie 2010). Cu privire la aceasta, Curtea reamintește de asemenea că a concluzionat că calea despăgubirii administrative era într-adevăr o cale de atac efectivă pentru apropiații victimelor decedare în circumstanțe similare (Ercan Bozkurt c. Turcia, nr. 20620/10, § 57, 23 iunie 2015, Yılmaz c. Turcia (decizie), nr. 7755/10, § 51, 24 mai 2016, și Sarıhan c. Turcia, nr. 55907/08, §§ 35-42, 6 decembrie 2016).

În consecință, Curtea consideră că, având în vedere circumstanțele cauzei, ar fi excesiv să reproseze reclamantului că nu a intentat recurul menționat de Guvern în timp ce a exercitat, prin intermediul părinților săi, un recurs de reparare în fața instanțelor administrative.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că reclamantul a făcut totul ceea ce se putea în mod rezonabil aștepta de la el pentru a epuiza căile de atac interne.

Privind excepția bazată pe regula celor șase luni, ea observă că reclamantul și-a introdus petiția în fața ei la 16 mai 2011, adică într-un termen de șase luni de la data la care hotărârea definitivă a Curții de Casație a fost notificată, și anume la 10 februarie 2011 (§21 mai sus). În consecință, trebuie de asemenea respinge această excepție a Guvernului.

Constatând că acest grief nu este manifest neîntemeinat în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție și că nu se lovește nici de alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil. B. Privind fondul cauzei 1. Pozițiile părților

Reclamantul consideră că Guvernul nu a luat măsurile necesare pentru a împiedica orice persoană să pătrundă în zona minată și că a încălcat obligația sa de a proteja dreptul său la viață.

Guvernul nu se pronunță asupra fondului cauzei, limitându-se să afirme că partea reclamantă nu a epuizat căile de atac interne de care dispunea potrivit acestuia. 2. Aprecierea Curții

Curtea reamintește principiile jurisprudenței sale în materie de drept la viață. În primul rând, prima frază a articolului 2 § 1 din Convenție, care se situează printre articolele fundamentale ale Convenției prin aceea că consacră una din valorile fundamentale ale societăților democratice care formează Consiliul Europei (McCann și alții c. Regatul Unit, 27 septembrie 1995, §§ 146-147, seria A nr. 324), impune statului obligația nu doar de a se abține de la a provoca moartea « intenționat », ci și de a lua măsurile necesare pentru a proteja viața persoanelor aflate sub jurisdicția sa (Lambert și alții c. Franța [Marea Cameră], nr. 46043/14, § 117, CEDO 2015 (extras)).

În cauza aceasta, Curtea observă în primul rând că rănile reclamantului sunt datorate exploziei unei mine anti-persoane în perimetrul unei zone militare care a fost minată de autoritățile naționale.

Ea constată apoi că reclamantul nu a argumentat în nici un fel că statul pârât avea intenția deliberată să provoacă o atingere vieții sale. În contextul prezentei cauze, sarcina Curții constă deci în a determina dacă, în circumstanțele cauzei, autoritățile au luat toate măsurile necesare pentru a împiedica punerea în pericol a vieții reclamantului.

În acest sens, Curtea reamintește că prezenta cauză privește exercitarea unei activități militare care aparținea statului și al cărei pericol nu face nici o îndoială și era pe deplin cunoscut autoritățile naționale.

Curtea reamintește de asemenea că, în decizia sa în cauza Özdemir c. Turcia ((decizie), nr. 16197/06, 17 noiembrie 2015), a declarat inadmisibil un grief similar, bazat pe art. 2 din Convenție, pentru că apropiatele reclamanților pătrundese deliberat în zona militară unde existau dispozitive de securitate.

În cauza aceasta, Curtea constată că reclamantul a fost grav rănit după ce pătrundese cu știința pe terenul minat. Ea observă de asemenea că din dosarul cauzei rezultă că panouri care avertizează asupra existenței minelor anti-persoane erau implantar la fiecare 50 de metri în jurul terenului în cauză, terenul însuși fiind înconjurat de sârmă ghimpată.

Curtea observă că, la época incidentului, reclamantul avea 16 ani și că, în consecință, era în măsură de a înțelege pericolele inerente intrării sale în terenul minat interzis accesului. Prin urmare, având în vedere dispozitivele de avertizare folosite de autoritățile naționale, ea consideră că a trebuit să fie conștient de faptul că terenul în cauză era minat (Sarıhan, precitat § 55).

Cu toate că prezenta cauză are incontestabil un caracter tragic, Curtea constată că nimic nu o permite să pună în cauză conținutul sentințelor pronunțate de autoritățile judiciare interne, deoarece partea reclamantă nu susține în fața ei, cu dovezi, teza insuficienței măsurilor de securitate.

Ținând seama de ansambul documentelor dosarului, referitoare în special la diferitele acte de anchetă realizate în dreptul intern, ea consideră că nu există nici un motiv care să permită să se creadă că statul pârât nu ar fi îndeplinit obligațiile sale în privința articolului 2 din Convenție.

Rezultă că nu a existat în cauza aceasta o încălcare a articolului 2 din Convenție. II.

Ținând seama de ansambul elementelor de care dispune și în măsura în care este competentă pentru a cunoaște de pretenția depuse, Curtea constată că reclamantul prezintă afirmația sa în mod foarte general, fără a susține grieful.

Rezultă că această parte a cererei trebuie respinsă, în aplicarea articolului 35 § 4 din Convenție.

Devant la Cour, le requérant a été représenté par M e F. Gümüș, avocat à Diyarbakır. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent.

Le requérant se plaint d’une violation des articles 3, 13, 14 et 17 de la Convention en raison de l’explosion d’une mine antipersonnel lui ayant causé de graves blessures.

Le 12 décembre 2013, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.

Il était âgé de 16 ans lorsque, le 21 octobre 2005, une mine antipersonnel enterrée à la frontière turco-syrienne explosa non loin de la tour d’observation n o 292, au niveau des coordonnées des lignes 58-16, à proximité de Koçtepe (district de Șırnak), où il faisait paître ses animaux. Il fut gravement blessé au visage et aux mains.

Le même jour, l’oncle du requérant, A.S., accompagné de plusieurs personnes habitant non loin de la zone de l’explosion, trouvèrent le blessé et le firent transporter à l’hôpital de Cizre puis à celui de Diyarbakır. La vie du requérant put être sauvée, mais pas ses mains ni l’usage de ses yeux. A. L’enquête pénale menée en l’espèce

Le 22 octobre 2005, le procureur de la République d’İdil (« le procureur de la République ») déclencha une enquête pénale.

Le même jour, à 6 heures, les autorités militaires firent un croquis détaillé des lieux de l’explosion. Selon le procès-verbal établi le même jour, le requérant s’était introduit dans une zone militaire minée à la poursuite de ses animaux. Le procès-verbal précisait que le terrain en question était entouré de barbelés et, tous les 50 mètres, de panneaux d’avertissement sur lesquels il était marqué « mines ».

Le 1 er novembre 2005, les gendarmes recueillirent la déposition de A.S., qui déclara que, lorsqu’il avait trouvé son neveu, celui-ci lui avait dit qu’il s’était endormi pendant qu’il faisait paître ses animaux, qu’il avait vu ces derniers pénétrer dans le terrain miné, qu’il avait voulu les en faire sortir, que, à ce moment-là, il était tombé et qu’il y avait eu une explosion.

Le 30 janvier 2006, le père du requérant fut entendu par le procureur de la République. Il déclara que son fils avait perdu ses mains et la vue à cause de l’explosion, et qu’il ne portait pas plainte contre les responsables présumés des faits litigieux.

Le 2 mars 2006, le procureur de la République, rappelant que le père du requérant n’avait pas porté plainte à la suite des blessures subies par son fils et estimant que la responsabilité de l’accident incombait au requérant, rendit une ordonnance de non-lieu.

Le 10 mars 2006, cette ordonnance fut notifiée à la partie requérante.

Le requérant et ses parents ne formèrent pas de recours contre l’ordonnance en question. B. L’action en indemnisation devant les instances administratives

Le 16 décembre 2005, les parents du requérant adressèrent au ministère de l’Intérieur une demande d’indemnisation pour dommages matériel et moral. Cette demande resta sans suite.

Le 17 mars 2006, les parents du requérant saisirent le tribunal administratif de Diyarbakır d’une action en réparation du préjudice qu’ils estimaient avoir subi en raison des blessures de leur fils. Agissant au nom de ce dernier, ils sollicitèrent une indemnisation de 275 000 livres turques (TRY) (environ 171 000 euros (EUR)) pour préjudice matériel et 25 000 TRY (environ 15 500 EUR) pour préjudice moral, ainsi que des intérêts moratoires sur ces sommes.

Le 8 septembre 2006, le tribunal administratif de Diyarbakır rendit une ordonnance d’incompétence et renvoya l’affaire devant le tribunal administratif de Mardin.

Le 22 mars 2007, le tribunal administratif de Mardin rendit son jugement sur le fond de l’affaire. Dans les attendus du jugement, il soulignait que le terrain miné était entouré de barbelés ainsi que de panneaux d’avertissement placés à intervalles réguliers. Considérant que le requérant avait pénétré sciemment dans le terrain en question, il conclut que celui-ci était fautif et, par conséquent, responsable de ses blessures. Eu égard à cette faute, le tribunal administratif estima que les conditions d’une responsabilité avec ou sans faute de l’administration n’étaient pas réunies en l’espèce et il rejeta la demande des intéressés. 19. À une date non précisée, les parents du requérant se pourvurent en cassation contre ce jugement devant le Conseil d’État.

Par un arrêt du 11 octobre 2010, le Conseil d’État rejeta leur pourvoi en cassation.

L’arrêt définitif du Conseil d’État fut notifié au requérant le 10 février 2011. II.

La Turquie est Partie à la Convention d’Ottawa depuis le 28 mars 2003. Celle-ci y est entrée en vigueur le 1 er mars 2004.

Lors de la treizième Assemblée des États parties à la Convention d’Ottawa, tenue en décembre 2013, il a été décidé, conformément à la demande soumise par la Turquie, d’accorder une prolongation du délai de destruction des mines antipersonnel se trouvant dans les zones minées dans cet État. Ce délai a ainsi été repoussé au 1 er mars 2022. EN DROIT I.

Il convient de noter, nonobstant le fait que le Gouvernement ne conteste pas l’applicabilité de l’article 2 de la Convention, que la Cour a déjà examiné le grief soulevé sous l’angle de l’article 2 dans des affaires similaires dans lesquelles des victimes d’explosion avaient survécu à leurs blessures ( Akdemir et Evin c. Turquie n os 58255/08 et 29725/09, § 46, 17 mars 2015, et Ünsal c. Turquie (déc.), n o 39863/11, § 21, 17 mai 2016). A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement reproche au requérant de ne pas avoir épuisé les voies de recours internes, et, en particulier, de ne pas avoir formé opposition contre l’ordonnance de non-lieu rendue le 2 mars 2006 par le procureur de la République d’İdil.

Le Gouvernement soutient ensuite que le délai de six mois prévu à l’article 35 § 1 de la Convention commençait à courir à la date de la notification de l’ordonnance de non-lieu, à savoir le 10 mars 2006.

Le requérant ne répond pas aux exceptions soulevées par le Gouvernement.

La Cour rappelle qu’elle doit appliquer la règle de l’épuisement des voies de recours internes en tenant dûment compte du contexte : le mécanisme de sauvegarde des droits de l’homme que les États contractants sont convenus d’instaurer. Elle a ainsi reconnu que l’article 35 § 1 de la Convention devait être appliqué avec une certaine souplesse et sans formalisme excessif. Elle a de plus admis que cette règle ne s’accommodait pas d’une application automatique et ne revêtait pas un caractère absolu, et que, en contrôlant son respect, il fallait avoir égard aux circonstances de la cause. Cela signifie notamment que la Cour doit tenir compte de manière réaliste non seulement des recours prévus en théorie dans le système juridique de l’État contractant concerné, mais également du contexte dans lequel ils se situent ainsi que de la situation personnelle du requérant. Il lui faut dès lors examiner si, compte tenu de l’ensemble des circonstances de la cause, le requérant a fait tout ce que l’on pouvait raisonnablement attendre de lui pour épuiser les voies de recours internes ( İlhan c. Turquie [GC], n o 22277/93, § 59, CEDH 2000 ‑ VII, et Tarhan c. Turquie , n o 9078/06, § 37, 17 juillet 2012). Il y a lieu de rappeler également qu’un requérant doit avoir fait un usage normal des recours internes vraisemblablement efficaces et suffisants et que, lorsqu’une voie de recours a été utilisée, l’usage d’une autre voie dont le but est pratiquement le même n’est pas exigé ( Kozacıoğlu c. Turquie [GC], n o 2334/03, § 40, 19 février 2009).

En l’espèce, la Cour observe que les parents du requérant ont tenté d’obtenir, en s’adressant au tribunal administratif puis au Conseil d’État, une réparation du préjudice causé par les blessures de leur fils, voie de recours interne à exercer aux fins de la règle de l’épuisement. La question se pose dès lors de savoir si les intéressés devaient de surcroît former opposition contre l’ordonnance de non-lieu rendue par le procureur de la République. 33. À cet égard, il convient de rappeler que, lorsqu’est en cause une négligence de la part d’agents de l’État dans l’application de la réglementation relative à la destruction de projectiles militaires non explosés, une voie de réparation peut être considérée comme adéquate et suffisante et comme répondant au critère du « système judiciaire effectif », et que l’exercice de cette voie est nécessaire pour l’introduction d’une requête devant la Cour ( Hayri Aslan et autres c. Turquie (déc.), n o 18751/05, 30 novembre 2010). À ce sujet, la Cour rappelle également avoir conclu que la voie indemnitaire administrative était bien une voie de recours effective pour les proches de victimes décédées dans des circonstances similaires ( Ercan Bozkurt c. Turquie , n o 20620/10, § 57, 23 juin 2015, Yılmaz c. Turquie (déc.), n o 7755/10, § 51, 24 mai 2016, et Sarıhan c. Turquie , n o 55907/08, §§ 35-42, 6 décembre 2016).

Par conséquent, la Cour estime que, eu égard aux circonstances de la cause, il serait excessif de reprocher au requérant de ne pas avoir intenté le recours mentionné par le Gouvernement alors qu’il a exercé par l’intermédiaire de ses parents un recours en réparation devant les juridictions administratives.

Compte tenu de ce qui précède, la Cour conclut que le requérant a fait tout ce que l’on pouvait raisonnablement attendre de lui pour épuiser les voies de recours internes.

Pour ce qui est de l’exception tirée de la règle des six mois, elle note que le requérant a introduit sa requête devant elle le 16 mai 2011, soit dans un délai de six mois à partir de la date à laquelle l’arrêt définitif du Conseil d’État avait été notifié, à savoir le 10 février 2011 (paragraphe 21 ci ‑ dessus). Dès lors, il convient également de rejeter cette exception du Gouvernement.

Constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable. B. Sur le bien-fondé 1. Thèses des parties

Le requérant estime que le Gouvernement n’a pas pris les mesures nécessaires pour empêcher toute personne de pénétrer dans la zone minée et qu’il a manqué à son obligation de protéger son droit à la vie.

Le Gouvernement ne se prononce pas sur le fond de l’affaire, se bornant à affirmer que la partie requérante n’a pas épuisé les voies de recours internes dont elle disposait selon lui. 2. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle les principes de sa jurisprudence en matière de droit à la vie. Tout d’abord, la première phrase de l’article 2 § 1 de la Convention, lequel se place parmi les articles primordiaux de la Convention en ce qu’il consacre l’une des valeurs fondamentales des sociétés démocratiques qui forment le Conseil de l’Europe ( McCann et autres c. Royaume-Uni , 27 septembre 1995, §§ 146-147, série A n o 324), impose à l’État l’obligation non seulement de s’abstenir de donner la mort « intentionnellement », mais aussi de prendre les mesures nécessaires à la protection de la vie des personnes relevant de sa juridiction ( Lambert et autres c. France [GC], n o 46043/14, § 117, CEDH 2015 (extraits)).

En l’espèce, la Cour note tout d’abord que les blessures du requérant sont dues à l’explosion d’une mine antipersonnel dans le périmètre d’une zone militaire qui avait été minée par les autorités nationales.

Elle relève ensuite que le requérant n’a aucunement argué que l’État défendeur avait délibérément cherché à provoquer une atteinte à sa vie. Dans le contexte de la présente affaire, la tâche de la Cour consiste donc à déterminer si, dans les circonstances de l’espèce, les autorités avaient pris toutes les mesures nécessaires pour empêcher que la vie du requérant fût mise en danger. 43. À cet égard, la Cour rappelle que la présente affaire concerne l’exercice d’une activité militaire qui relevait de l’État, et dont la dangerosité ne faisait aucun doute et était pleinement connue des autorités nationales.

La Cour rappelle encore que, dans sa décision dans l’affaire Özdemir c. Turquie ((déc.), n o 16197/06, 17 novembre 2015), elle a déclaré irrecevable un grief similaire, tiré de l’article 2 de la Convention, car le proche des requérants avait volontairement pénétré dans la zone militaire où des dispositifs de sécurité étaient en place.

En l’espèce, la Cour relève que le requérant a été gravement blessé après avoir pénétré sciemment dans le terrain miné. Elle observe aussi qu’il ressort du dossier que des panneaux avertissant de l’existence des mines antipersonnel étaient implantés tous les 50 mètres autour du terrain en cause, lui-même entouré de barbelés.

La Cour note que, à l’époque de l’incident, le requérant avait 16 ans et que, par conséquent, il était en mesure de comprendre les risques inhérents à son entrée dans un terrain miné interdit d’accès. Ainsi, eu égard aux dispositifs d’avertissement utilisés par les autorités nationales, elle estime qu’il a dû être au courant du fait que le terrain en question était miné ( Sarıhan , précité § 55).

Malgré le caractère incontestablement tragique que revêt la présente affaire, la Cour constate que rien ne lui permet de mettre en cause le contenu des jugements rendus par les autorités judiciaires internes, puisque la partie requérante n’étaie pas devant elle, preuves à l’appui, la thèse de l’insuffisance des mesures de sécurité.

Au regard de l’ensemble des pièces du dossier relatives, notamment, aux différents actes d’enquête réalisés en droit interne, elle estime qu’il n’existe aucune raison laissant à penser que l’État défendeur n’aurait pas satisfait à ses obligations au regard de l’article 2 de la Convention.

Il s’ensuit qu’il n’y a pas eu en l’espèce violation de l’article 2 de la Convention. II.

Eu égard à l’ensemble des éléments dont elle dispose et pour autant qu’elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour relève que le requérant présente son assertion de manière très générale, sans étayer son grief.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée, en application de l’article 35 § 4 de la Convention.