AFFAIRE BARIȘ DEMIR c. TURQUIE

AFFAIRE BARIȘ DEMIR c. TURQUIE (CtEDO, 2017)

SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL TURQIA (solicitarea nr. 51144/06) HOTĂRÂREA STRASBURG 24 octombrie 2017 Această hotărâre este definitivă. Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Bar mail Demir c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-un comitet compus din Ledi Bianku, președinte, Valeriu Gritco, Stephanie Morou-Vikström, judecători, și Hasan Bakrc grefier adjunct al secțiunii După ce a intenționat în camera Consiliului la 3 octombrie 2017, Tribunalul a adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere (n 51144/06) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, dl Bar La 6 decembrie 2006, Tribunalul a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind dreptul omului). Reclamantul a fost reprezentat de domnul L. Özgür și de domnul Ö. Y La 22 septembrie 2014, obiecțiunile întemeiate pe articolele 6 și 8 din convenție au fost comunicate guvernului, iar cererea a fost declarată inadmisibilă pentru surplus în conformitate cu art. 54 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Curții. La 5 ianuarie 2001, a fost rănit accidental la brațul stâng în timpul serviciului său militar obligatoriu. O complicație infecțioasă a apărut în timp ce rana lui era tratată de portul unei atele. În urma unei plângeri din partea reclamantului, Parchetul a deschis o anchetă penală și a decis să dea în judecată un medic ortoped în fața tribunalului corecțional d mail. Prin hotărârea din 9 noiembrie 2006, acesta din urmă a considerat că medicul ortoped care l-a tratat pe reclamant era vinovat de neglijență în exercitarea profesiei sale. El l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de o lună și cincisprezece zile, care a fost schimbată într-o pedeapsă cu închisoarea de 250 de lire turcești (TRY), adică aproximativ 140 de euro (EUR) la momentul faptelor, cu o suspendare a executării. În același timp, reclamantul a introdus o acțiune în despăgubire împotriva Ministerului Apărării. La 18 ianuarie 2006, Curtea Administrativă Militară Înaltă (înalta Curte În această privință, Comisia a considerat că a existat o neglijență din partea medicului ortoped de la spital militar în acest sens că nu ar fi examinat în mod corespunzător pacientul și că acesta din urmă a dezvoltat ulterior la brațul stâng un sindrom de lojă ireversibilă. Comisia a considerat că această situație, constând într-o disfuncționalitate a serviciilor de sănătate, a adus prejudicii direct reclamantului și a primit parțial cererile de despăgubire, ținând seama în special de o competență pe care a pronunțat-o în timpul procedurii și, prin urmare, a acordat 20 000 TRY (aproximativ 12). 500 EUR la data faptelor) plus dobânda restantă de la data la care a avut loc evenimentul și până la data plății. Ea nu a alocat nici o sumă pentru daune materiale pe motiv că cea pe care reclamantul trebuia să o primească cu titlu de pensie de invaliditate (254 779 TRY, adică aproximativ 159 236 EUR la momentul faptelor) era mai mare decât valoarea prejudiciului material suferit (154 296 TRY, adică aproximativ 96 435 EUR la momentul faptelor), astfel cum a fost reținut de competența judiciară ale cărei concluzii nu au fost contestate de către părți. Sesizată de reclamant cu o acțiune de rectificare a hotărârii, Înalta Curte l-a respins la 28 iunie 2006. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 8 DIN CONVENȚIA 10. Reclamantul susține că circumstanțele cauzei au dus la încălcarea articolului 2 din Convenție. 11. Guvernul consideră că cererea este inadmisibilă pe motiv că reclamantul are dreptul să acorde despăgubiri la nivel național și că a pierdut astfel calitatea de victimă în sensul articolului 34 din Convenție. 12. Curtea consideră că este necesar să se examineze din perspectiva exclusiv a articolului 8 din Convenție obiecțiunile formulate de solicitant, având în vedere că, având în vedere că, având în vedere calificarea juridică a faptelor cauzei, aceasta nu se consideră obligată de cea pe care o atribuie reclamanților sau guvernelor lor (Gerghina c. România (dec.) [GC], n 42219/07 , § 59, 9 iulie 2015]. 13. Comisia reamintește că, în cazul în care autoritățile interne au constatat o încălcare și decizia lor constituie o redresare adecvată și suficientă a acesteia, partea în cauză nu mai poate pretinde că este victimă în sensul articolului 34 din convenție. În continuare, Comisia reiterează faptul că: reducerea unei pedepse sau adoptarea unei decizii sau a unei măsuri favorabile reclamantului de către autoritățile interne nu va depăși pierderea calității de victimă decât dacă este însoțită de recunoaștere explicită sau cel puțin în esență de încălcare, urmată de o reparație adecvată și suficientă (Scordino c. Italia [GC], n 36813/97, § 178 și următoarele, CEDO 2006-V. 14. Când ambele condiții sunt îndeplinite, natura subsidiară a mecanismului de protecție a Convenției împiedică examinarea de către Curte (Eckle c. Germania, 15 iulie 1982, §§ 64-70, seria A n 51, Caraher c. Regatul Unit (dec.), n 24520/94, CEDO 2000 Hay c. Regatul Unit (dec.), n 41894/98, CEDO 2000 XI, Cataldo c. Italia (dec.), 45656/99, CEDO 2004 VI, Göktepe c. Turcia (dec.), nr. 64731/01, 26 aprilie 2005 și Yüksel c. Turcia (dec.), nr. 51902/08, § 46, 9 aprilie 2013). 15. Pierderea calității de victimă depinde, printre altele, de natura dreptului a cărui presupusă încălcare depinde de motivarea deciziei (Jensen c. Danemarca (dec.), nr. 48470/99, CEDO 2001 X) și persistența consecințelor dezavantajoase pentru mai târziu de această decizie (Freimas și Līdums c. Letonia, nr. 73443/01 și 74860/01, § 68, 9 februarie 2006). Prin urmare, statutul de victimă a unui reclamant poate depinde de dreptul la despăgubiri care i-a fost acordat la nivel național pentru situația de care se plânge în fața Curții. Caracterul adecvat și suficient al redresării oferite la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Gäfgen c. Germania [GC], n 22978/05, § 116, CEDH 2010). 17. În această specie, Curtea constată în primul rând că Înalta Curte a recunoscut în mod clar responsabilitatea administrației pentru lipsa serviciului (punctul 8 de mai sus). 18. În al doilea rând, Comisia constată că, după ce a recunoscut răspunderea pentru nevinovăția acesteia din urmă, Înalta Curte a acordat reclamantului o despăgubire morală pentru despăgubirile pentru despăgubirile acordate la aproximativ 12 ani. 500 EUR, plus dobânda moratoriu calculată în perioada cuprinsă între data faptelor și data plății (punctul 8 de mai sus).În plus, Curtea a dispus, de asemenea, o expertiză judiciară și a concluzionat că cuantumul pensiei de invaliditate acordată era mai mare decât cel al prejudiciului material, astfel cum este reprezentat de expertiza menționată. 19. Curtea consideră că sumele acordate de autoritățile naționale nu pot fi calificate drept nesatisfăcătore. Curtea constată, de asemenea, că acestea nu sunt departe de sumele pe care ea însăși le alocă în cauze similare referitoare la o lipsă de protecție a integrității fizice în cazul constatării unei încălcări a articolului 8 din Convenție. 20. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că a existat o redresare adecvată a integrității fizice denunțate de reclamant și că acesta nu mai poate pretinde că este victimă, în sensul articolului 34 din convenție, a unei încălcări a articolului 8 din convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALEGUATĂ A ARTICOLULUI 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 21. În plus, reclamantul denunță lipsa de independență și de imparțialitate a Înaltei Curți din cauza prezenței a doi ofițeri de carieră în colegiul de judecători. De asemenea, se plânge de nerespectarea principiului contradicției și al egalității de arme în cadrul procedurii desfășurate în fața Înaltei Curți, la avizul procurorului general aproape de această înaltă instanță care, în opinia sa, nu i-a fost comunicat. 22. Guvernul contestă această teză și reține în special că prezența ofițerilor în cadrul Înaltei Curți nu poate aduce atingere independenței și imparțialității acestei jurisdicții, acestea fiind garantate prin Constituție. Comitetul consideră, de asemenea, că reclamantul nu a suferit un prejudiciu important din cauza lipsei de comunicare a avizului procurorului general în apropierea Înaltei Curți. 23. Constatând că aceste obiecții nu sunt în mod evident justificate greșit în sensul art. 35 alin. În ceea ce privește declaraia de lipsă de independenă și de in t i t ă a Înaltei Cu r i , Curtea arată că a examinat deja un Ö Õ identic în hotărârea sa de principiu Tan a Õșma c. Turcia 32219/05, 17 noiembrie 2015) și că aceasta a concluzionat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție pe motiv că ofițerii de carieră din cadrul Înaltei Curți nu beneficiază de garanții de independență adecvate (Tan mai, citată anterior, §§ 76-84, și Sürer c. Turcia, n 20184/06, §§ 45-46, 31 mai 2016). În speță, Curtea nu face referire la nimic care ar putea să o determine să se îndepărteze de la această concluzie. 25. În ceea ce privește lipsa comunicării către reclamant a avizului procurorului general în apropierea Înaltei Curți, Curtea amintește că a examinat deja o cauză similară și a concluzionat că încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție din acest motiv (Miran c. Turcia, n 43980/04, §§ 16-18, 21 În lumina celor de mai sus, Curtea concluzionează, prin urmare, încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție. III. PE LEGĂTURA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 27. Reclamantul solicită 10 000 EUR (EUR) pentru daune materiale. În plus, solicită 200 de euro pentru daune materiale. De asemenea, solicită 22 000 EUR pentru rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată pe care le-a prezentat în cadrul procedurilor în fața instanțelor interne și în fața Curții. 28. Guvernul contestă aceste revendicări. 29. Curtea amintește că, în speță, a concluzionat că încălcarea articolului 6 alin. (1) din Convenție, având în vedere faptul că reclamantul nu s-a putut bucura de garanțiile acestei dispoziții. 30. În ceea ce privește cererea pentru daune materiale, își reiterează jurisprudența conform căreia nu ar putea specula asupra rezultatului la care procedurile incriminate ar fi dus dacă ar fi respectat Convenția (Tan Prin urmare, Comisia respinge această cerere, cu atât mai mult cu cât aceasta nu este documentată. 31. În ceea ce privește prejudiciul moral, care acționează în mod echitabil, și având în vedere natura încălcării, Curtea acordă reclamantului 1 500 EUR. 32. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță, având în vedere documentele de care dispune și jurisprudența sa, Curtea consideră rezonabilă suma de 500 EUR toate costurile și acordul reclamantului. 33. Comisia consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. cererea admisibilă în ceea ce privește obiecțiunile întemeiate pe lipsa de independență și de imparțialitate a Înaltei Curți și pe lipsa de comunicare a reclamantului cu privire la avizul procurorului în procedura desfășurată în fața acestei instanțe și inadmisibilă pentru surplusul declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni 500 EUR (mii cinci sute EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale, (ii. 500 EUR (cinci sute EUR), plus orice sumă care poate fi datorată din această sumă cu titlu de impozit de către solicitant, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 24 octombrie 2017, în aplicarea articolului 77 alineatul (2) și a articolului 77 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Curții. Hasan Bak

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

BARIȘ DEMİR c. TURQUIE

(Requête n

o

51144/06)

ARRÊT

STRASBOURG

24 octobre 2017

Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Barıș Demir c. Turquie,

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en un comité composé de

:

Ledi Bianku,

président,

Valeriu Grițco,

Stéphanie Mourou-Vikström,

juges,

et de Hasan Bakırcı,

greffier adjoint

de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 3 octobre 2017,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

51144/06) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet État, M.

Barıș Demir («

le requérant

»), a saisi la Cour le 6 décembre 2006 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant a été représenté par M

e

L. Özgür et M

e

Ö. Yılmaz, avocates à İzmir. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») a été représenté par son agent.

3.

Le 22 septembre 2014, les griefs fondés sur les articles 6 et 8 de la Convention ont été communiqués au Gouvernement et la requête a été déclarée irrecevable pour le surplus conformément à l’article 54 § 3 du règlement de la Cour.

EN FAIT

4.

Le requérant est né en 1978 et réside à İzmir.

5.

Le 5 janvier 2001, il fut accidentellement blessé au bras gauche lors de l’accomplissement de son service militaire obligatoire.

6.

Une complication infectieuse survint alors que sa blessure était soignée par le port d’une attelle. La gangrène s’étant déclarée, il fut amputé du bras gauche le 13 janvier 2001.

7.

Saisi d’une plainte du requérant, le parquet ouvrit une enquête pénale et décida de poursuivre le médecin orthopédiste devant le tribunal correctionnel d’İzmir. Par un jugement du 9 novembre 2006, ce dernier estima que le médecin orthopédiste ayant soigné le requérant s’était rendu coupable de négligence dans l’exercice de sa profession. Il le condamna à une peine d’emprisonnement d’un mois et quinze jours, laquelle fut commuée en une peine d’amende de 250 livres turques (TRY), soit environ 140

euros (EUR) à l’époque des faits, assortie d’un sursis à exécution.

8.

Dans l’intervalle, le requérant avait introduit un recours en dommages et intérêts contre le ministère de la Défense. Le 18 janvier 2006, la Haute Cour administrative militaire («

la Haute Cour

») avait conclu à la responsabilité de l’administration pour faute de service. À cet égard, elle avait considéré qu’il y avait eu négligence de la part du médecin orthopédiste de l’hôpital militaire en ce qu’il n’aurait pas correctement examiné le patient et que ce dernier avait par la suite développé au bras gauche un syndrome des loges irréversible. Elle avait estimé que cette situation, consistant en un dysfonctionnement des services de santé, avait directement porté préjudice au requérant. Elle avait accueilli partiellement les demandes en indemnisation, en tenant notamment compte d’une expertise qu’elle avait ordonnée durant la procédure. Elle avait octroyé ainsi à l’intéressé 20

000 TRY (environ 12

500 EUR à l’époque des faits) plus les intérêts moratoires à compter de la date de l’événement et jusqu’à la date de paiement. Elle n’avait alloué aucune somme pour dommage matériel au motif que celle que le requérant devait percevoir à titre de pension d’invalidité (254

779 TRY, soit environ 159

236 EUR à l’époque des faits) était supérieure au montant du dommage matériel subi (154

296 TRY, soit environ 96

435 EUR à l’époque des faits) tel qu’évalué par l’expertise judiciaire dont les conclusions n’avaient pas été contestées par les parties.

9.

Saisie par le requérant d’un recours en rectification de l’arrêt, la Haute Cour le rejeta le 28 juin 2006.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 8 DE LA CONVENTION

10.

Le requérant soutient que les circonstances de la cause ont emporté violation de l’article 2 de la Convention.

11.

Le Gouvernement considère que la requête est irrecevable au motif que le requérant s’est vu accorder des indemnités sur le plan national et qu’il a ainsi perdu la qualité de victime au sens de l’article 34 de la Convention.

12.

La Cour estime qu’il convient d’examiner sous le seul angle de l’article 8 de la Convention les griefs formulés par le requérant, étant entendu que, maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause, elle ne se considère pas comme liée par celle que leur attribuent les requérants ou les gouvernements (

Gherghina c. Roumanie

(déc.) [GC], n

o

42219/07

, §

59, 9

juillet 2015).

13.

Elle rappelle que, lorsque les autorités internes ont constaté une violation et que leur décision constitue un redressement approprié et suffisant de celle-ci, la partie concernée ne peut plus se prétendre victime au sens de l’article 34 de la Convention. Elle réitère ensuite que l’atténuation d’une peine ou l’adoption d’une décision ou mesure favorable au requérant par les autorités internes n’emportera la perte de la qualité de victime que si elle est accompagnée d’une reconnaissance explicite, ou au moins en substance, de la violation, suivie d’une réparation appropriée et suffisante (

Scordino c. Italie

(n

o

1)

[GC], n

o

36813/97, §§ 178 et suivants, CEDH

2006-V).

14.

Lorsque ces deux conditions sont remplies, la nature subsidiaire du mécanisme de protection de la Convention empêche un examen de la part de la Cour (

Eckle c. Allemagne

, 15 juillet 1982, §§ 64-70, série A n

o

51,

Caraher c. Royaume-Uni

(déc.), n

o

24520/94, CEDH 2000

‑

I,

Hay c.

Royaume-Uni

(déc.), n

o

41894/98, CEDH 2000

‑

XI,

Cataldo c.

Italie

(déc.), n

o

45656/99, CEDH 2004

‑

VI,

Göktepe c. Turquie

(déc.), n

o

64731/01, 26 avril 2005, et

Yüksel c. Turquie

(déc.), n

o

51902/08, §

46, 9

avril 2013).

15.

La perte de la qualité de victime dépend, notamment, de la nature du droit dont la violation est alléguée, de la motivation de la décision (

Jensen c.

Danemark

(déc.), n

o

48470/99, CEDH 2001

‑

X) et de la persistance des conséquences désavantageuses pour l’intéressé après cette décision (

Freimanis et Līdums c. Lettonie

, n

os

73443/01 et 74860/01, § 68, 9

février 2006).

16.

Le statut de victime d’un requérant peut donc dépendre de l’indemnisation qui lui a été accordée au niveau national pour la situation dont il se plaint devant la Cour. Le caractère approprié et suffisant du redressement offert à l’intéressé dépend de l’ensemble des circonstances de la cause, eu égard en particulier à la nature de la violation de la Convention qui se trouve en jeu (

Gäfgen c. Allemagne

[GC], n

o

22978/05, §

116, CEDH

2010).

17.

Dans la présente espèce, la Cour observe en premier lieu que la Haute Cour a clairement reconnu la responsabilité de l’administration pour faute de service (paragraphe 8 ci-dessus).

18.

Elle note en second lieu que, après avoir reconnu la responsabilité pour faute de cette dernière, la Haute Cour a octroyé au requérant pour dommage moral des indemnités s’élevant à environ 12

500 EUR, plus les intérêts moratoires calculés sur la période allant de la date des faits à la date de paiement (paragraphe 8 ci-dessus). La Haute Cour a également ordonné une expertise judiciaire et a conclu que le montant de la pension d’invalidité accordée était supérieur à celui du dommage matériel tel qu’évalué par ladite expertise.

19.

La Cour estime que les montants accordés par les autorités nationales ne peuvent être qualifiés d’insuffisants. Elle constate également qu’ils ne sont guère éloignés des sommes qu’elle-même alloue dans des affaires similaires relatives à un défaut de protection de l’intégrité physique en cas de constat de violation de l’article 8 de la Convention.

20.

Eu égard à ce qui précède, la Cour conclut qu’il y a eu un redressement approprié de l’atteinte à l’intégrité physique dénoncée par le requérant et que celui-ci ne peut plus se prétendre victime, au sens de l’article 34 de la Convention, d’une violation de l’article 8 de la Convention.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

21.

Le requérant dénonce en outre le manque d’indépendance et d’impartialité de la Haute Cour en raison de la présence de deux officiers de carrière parmi le collège des juges. Il se plaint également d’un non-respect du principe du contradictoire et de l’égalité des armes dans la procédure menée devant la Haute cour, l’avis du procureur général près cette haute juridiction ne lui ayant, selon lui, pas été communiqué.

22.

Le Gouvernement conteste cette thèse et rétorque notamment que la présence d’officiers au sein de la Haute Cour ne peut porter préjudice à l’indépendance et à l’impartialité de cette juridiction, celles-ci étant garanties par la Constitution. Il estime également que le requérant n’a pas subi un préjudice important en raison de l’absence de communication de l’avis du procureur général près la Haute Cour.

23.

Constatant que ces griefs ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et qu’ils ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour les déclare recevables.

24.

S’agissant de l’allégation de manque d’indépendance et d’impartialité de la Haute Cour, la Cour indique qu’elle a déjà examiné un grief identique dans son arrêt de principe

Tanıșma c. Turquie

(n

o

32219/05, 17

novembre 2015) et qu’elle a conclu à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention au motif que les officiers de carrière siégeant au sein de la Haute Cour ne bénéficiaient pas des garanties d’indépendance adéquates (

Tanıșma

, précité, §§ 76-84, et

Sürer c.

Turquie

, n

o

20184/06, §§

45-46, 31

mai 2016). En l’espèce, la Cour ne relève rien qui puisse la conduire à s’écarter de cette conclusion.

25.

En ce qui concerne l’absence de communication au requérant de l’avis du procureur général près la Haute Cour, la Cour rappelle avoir déjà examiné un grief similaire et avoir conclu à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention pour ce motif (

Miran c. Turquie

, n

o

43980/04, §§

16-18, 21

avril 2009, et les affaires qui y sont citées). Elle ne voit aucune raison en l’espèce de s’écarter de cette jurisprudence.

26.

À la lumière de ce qui précède, la Cour conclut donc à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

27.

Le requérant réclame 10

000 euros (EUR) pour dommage matériel. Il sollicite en outre 200

000 EUR au titre du préjudice moral qu’il estime avoir subi. Il demande également 22

000 EUR en remboursement des frais et dépens qu’il dit avoir exposés dans les procédures devant les juridictions internes et devant la Cour.

28.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

29.

La Cour rappelle qu’elle a conclu en l’espèce à la violation de l’article

6 § 1 de la Convention eu égard au fait que le requérant n’a pas pu jouir des garanties de cette disposition.

30.

Concernant la demande pour dommage matériel, elle réitère sa jurisprudence selon laquelle elle ne saurait spéculer sur le résultat auquel les procédures incriminées auraient abouti si elles avaient respecté la Convention (

Tanıșma

, précité, § 88, et

Miran

, précité, § 22). Par conséquent, elle rejette cette demande, d’autant que celle-ci est non documentée.

31.

S’agissant du dommage moral, statuant en équité, et eu égard à la nature de la violation, la Cour accorde 1

500 EUR au requérant.

32.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, compte tenu des documents dont elle dispose et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 500

EUR tous frais confondus et l’accorde au requérant.

33.

Elle juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable en ce qui concerne les griefs tirés du manque d’indépendance et d’impartialité de la Haute Cour et de l’absence de communication au requérant de l’avis du procureur dans la procédure menée devant cette juridiction, et irrecevable pour le surplus

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

a)

que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois

:

i.

1

500

EUR (mille cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral,

ii.

500

EUR (cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû sur cette somme à titre d’impôt par le requérant, pour frais et dépens

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le

24 octobre 2017, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour.

Hasan Bakırcı

Ledi Bianku

Greffier adjoint

Président