Bakirhan împotriva Turciei

Reclamantul s-a născut în 1970 și locuiește în Ankara. La 18 octombrie 2003, recurentul, președintele Partidului Democrat al Poporului (atmosfera DEHAP) a vizitat biroul local al partidului său din Söke. Cu această ocazie, el a făcut următoarea declarație: a (...) opri politica de izolare a KADEK [1] . Închideți închisoarea din est [2] … În loc de o politică de distrugere a KADEK, ia ordinea astfel încât KADEK să poată participa la viața democratică. Atâta timp cât ignorați problema kurdă, noile KADEK și noile Öcalanuri vor apărea... La 4 mai 2004, procurorul Republicii l-a inculpat pe reclamant pentru că a făcut laapologia infracțiunii în temeiul articolului 312 din Codul penal anterior. Procesul a început în fața tribunalului corecțional din Söke (sub În fața acestei instanțe, reclamantul a declarat că a dorit să denunțe condițiile de închisoare în general în închisori și, în special, în închisoarea din închisoare. El a adăugat că nu a vrut să înlăture o crimă sau un criminal, ci doar să critice politica adoptată în această privință. În cursul procesului, la 1 iunie 2005, a intrat în vigoare noul cod penal. La 7 iunie 2007, tribunalul corecțional l-a recunoscut pe reclamantul vinovat de a fi comis o infracțiune și un infractor și l-a condamnat pe baza articolului 215 din noul cod penal, mai favorabil reclamantului decât art. 31 din Codul penal anterior. Instanța corecțională își motivează decizia prin faptul că pârâtul a fost în mod clar laudat de Abdullah Öcalan a cărui vinovăție a fost determinată printr-o decizie definitivă.

Instanța corecțională l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de trei luni și zece zile de închisoare, convertită după luarea în considerare a situației economice a celui din urmă, într-o amendă de 2 000 de lire turcești ( Instanța a precizat că hotărârea era susceptibilă de recurs.

La 22 martie 2011, Curtea de Casație a declarat recursul recurentului inadmisibil pe motiv că DREPTURILE ȘI PRACTICILE INTERNE PERTINENTE

La art. 215 din CP (Legea nr. 5237 din 26 septembrie 2004, care a intrat în vigoare la 1 iunie 2005), astfel cum era în vigoare la momentul respectiv, se citea după cum urmează: mai puțin de o oră și jumătate. În conformitate cu art. 305 alineatul (2) din vechiul Cod de procedură penală (Legea nr. 1412 din 4 aprilie 1929), astfel cum a fost modificată la 14 iulie 2004 prin Legea nr. 5219, hotărârile judecătorești care îi condamnă pe justițiabili la o amendă mai mică de 2 000 de lire turce (TRY) nu erau susceptibile de recurs în casație. În conformitate cu art. 8 din Legea nr. 5320 din 23 martie 2005 privind intrarea în vigoare și aplicarea noului Cod de procedură penală, în vigoare de la 1 iunie 2005, art. 305 alineatele (2) din vechiul Cod de procedură penală rămâne aplicabil în cazul hotărârilor judecătorești pronunțate înainte de intrarea în vigoare a cursurilor de apel regionale, care a avut loc la 20 iulie 2016. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ DE LA ARTICOLUL 10 DIN CONVENȚIA

Recurentul se plânge că a fost condamnat pentru că a rostit cuvinte care, în opinia sa, erau acoperite de libertatea de exprimare și care nu aveau nici o lauda asupra unei infracțiuni sau a unui criminal. art. 10 din Convenție, care se citește după cum urmează: Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de exprimare și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără a putea interveni din partea autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele membre să supună întreprinderile de radiodifuziune, de film sau de televiziune unui regim de autorizare. exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii publice și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității, protecției reputației sau a drepturilor de proprietate intelectuală, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea autorității judiciare. □ Cu privire la admisibilitate

Guvernul exclude nerespectarea termenului de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din convenție. Acesta susține că reclamantul nu a sesizat Curtea în acest termen, care, în opinia sa, începea să curgă la data de 7 iunie 2007, data la care tribunalul corecțional a pronunțat o hotărâre în temeiul articolului 305: 2 din fostul Cod de procedură penală, nu avea dreptul de a formula un recurs în Casație împotriva acestei hotărâri.

Reclamantul nu se pronunță în această privință.

Curtea constată că reclamantul a fost condamnat printr-o hotărâre din 7 iunie 2007 a cărei formulare a precizat că este susceptibilă de recurs (punctul 10 de mai sus) mai sus (art. 305 § 2 din vechiul Cod de procedură penală). Prin urmare, el a considerat în mod legitim că ar trebui să fie în dreptul său de a introduce un recurs în casație, ceea ce a făcut. Cu toate acestea, printr-o hotărâre din 22 martie 2011, Curtea de Casație a respins acest recurs în temeiul articolului 305 alineatul (1) din vechiul Cod de procedură penală.

Curtea concluzionează că, în speță, decizia internă definitivă în sensul articolului 35 alineatul (1) din convenție este pronunțată de Curtea de Casație la data de 22 martie 2011. Prin urmare, cererea depusă la 21 septembrie 2011 nu este tardivă. Prin urmare, Curtea respinge excepția preliminară invocată de guvern pentru acest motiv (a se vedea, în același sens, Bayar și Gürbüz c. Turcia, nr. 37569/06, § 24-28, 27 noiembrie 2012).

Constatând că acest at nu este în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din Convenie și că nu se confruntă cu niciun alt motiv de Pe partea de jos a 20-a. Reclamantul susține că discursul său se referea la problema kurdă și la rezoluția sa și că nu reprezenta nicio amenințare concretă, clară și iminentă la adresa ordinii publice. El consideră că dreptul său la libertatea de exprimare protejat de art. 10 a fost încălcat de sentința de condamnare.

Guvernul indică faptul că art. 215 din CP constituie temeiul juridic al acestei ingerințe. El susține apoi că această interferență urmărea obiectivele legitime ale protecției securității naționale și a integrității teritoriale și ale conservării ordinii publice. El solicită Curții să pronunțe neîncălcarea articolului 10 din Convenție și, alternativ, se supune discreției Curții cu privire la orice altă decizie.

Curtea amintește principiile care decurg din jurisprudența sa în materie de libertate de exprimare, care sunt rezumate în special în Hotărârile Bülent Kaya c. Turcia (nr. 52056/08, § 36-40, 22 octombrie 2013) și Karácsony și alții c. Ungaria ([GC], nr. 42461/13, § 132, 17 mai 2016).

În cazul de față, Comisia constată că nu există nicio controversă între părți cu privire la faptul că condamnarea la penalitate a reclamantului constituie o interferență în dreptul acestuia la libertatea de exprimare.

Comisia observă că această interferență era prevăzută de lege, și anume art. 215 din CP. În plus, Comisia admite că …

Rămâne întrebarea dacă această interferență a fost necesară într-o societate democratică.

În sensul art. 10 alin. (2) înseamnă existența unei necesități sociale impetuoase. Statele contractante au o anumită marjă de apreciere pentru existența unei astfel de necesități, dar această marjă este însoțită de un control european atât asupra legii, cât și asupra deciziilor care aplică legea, chiar și în cazul în care se află într-o instanță independentă. Prin urmare, Curtea are competența de a se pronunța în ultimă instanță cu privire la posibilitatea ca o restricție să se refere la libertatea de exprimare prevăzută la art. 10 (Cumpănă și Mazare c. România [GC], nr. 33348/96, § 88, CEDO 2004 - XI, și Mariya Alekhina și alții c. Rusia, nr. 38004/12, § 200, 17 iulie 2018).

Curtea a acordat o atenție deosebită termenilor folosiți în discursurile politice și contextului în care au fost pronunțate. În această privință, Comisia a ținut seama de circumstanțele din jurul cazului supus examinării, în special de dificultățile legate de lupta împotriva terorismului (a se vedea Mehmet Hatip Dicle c. Turcia, nr. 9858/04, § 33, 15 octombrie 2013).

Curtea arată că instanța corecțională a considerat că, în discursul său, recurentul l-a lăudat pe Abdullah Öcalan a cărui vinovăție fusese stabilită printr-o hotărâre definitivă.

Curtea a examinat motivele care figurează în hotărârile instanțelor interne care nu pot fi considerate în ele însele suficiente pentru a justifica ingerința în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare. Curtea observă că reclamantul și-a exprimat în calitatea sa de om politic, în cadrul rolului său de lider al vieții politice turce, incitând nici la utilizarea violenței, nici la rezistența armată, nici la revolte și că nu este vorba despre un discurs de ură, ceea ce este în ochii Curții la elementul esențial care trebuie luat în considerare (a se vedea, a invers, Sürek c. Turcia (nr. 1) [GC], nr. 26682/95, § 62, CEDO 1999 - IV, Gerger c. Turcia [GC], nr. 24919/94, § 50, 8 iulie 1999, Belek și Velio Turcia, nr. 44227/04, § 25, 6 octombrie 2015).

Curtea a examinat prezenta cauză în lumina jurisprudenței sale și consideră că nu s-a prezentat niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în cazul de față. Ea reamintește încă o dată că libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice și una dintre condițiile esențiale ale progresului său și ale înfrumusețării fiecăruia. Sub rezerva alineatului (2) al articolului 10 din Convenție, libertatea de exprimare se aplică nu numai în cazul informațiilor, ci și în cazul celor care intră în contact, șoc sau îngrijorare: astfel doresc pluralismul, toleranța și spiritul de deschidere, fără de care societatea democratică nu este o societate democratică.

Prin urmare, Curtea consideră că condamnarea penală a recurentului la o amendă judiciară, care a putut, printre altele, să determine un efect disuasiv asupra voinței de a se adresa unor subiecte care țin de interesul public, nu răspundea unei nevoi sociale imediate, nu era, în orice caz, proporțională cu obiectivele legitime vizate și, prin urmare, nu era necesară într-o societate democratică (Önal c. Turcia (nr. 2) , nr. 44982/07, § 33, 2 iulie 2019).

Prin urmare, s-a încălcat art. 10 din Convenție. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA

În conformitate cu art. 41 din Convenție, dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă mai mult decât sunt pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. - Pacat

Reclamantul solicită 5 000 EUR (EUR) pentru prejudiciile materiale, din care 1 100 EUR reprezintă suma de 2 000 de lire turce (TRY) și cheltuielile de judecată în valoare de 827,70 TRY. De asemenea, solicită 10 000 EUR pentru daune morale pe care consideră că le-a suferit.

Guvernul susține că cererile depuse pentru prejudicii materiale și morale nu sunt susținute și excesive. În plus, acesta adaugă că nu există nicio legătură de cauzalitate între presupusa încălcare și suma solicitată pentru prejudiciul moral, care, în opinia sa, nu corespunde sumelor acordate de Curte în jurisprudența sa.

Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 1 100 EUR pentru daune materiale și 2 000 EUR pentru daune morale. Proaspăt și cheltuieli de judecată

Reclamantul solicită 550 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și 4 700 EUR pentru cele angajate în fața Curții, din care 200 EUR corespund, după cum a afirmat, cheltuielilor poștale și de traducere, în această privință, prezintă baremul tarifar al barei de plată a baremului de plată a barei de plată pentru d mail și numai trei facturi de traducere din 30 septembrie 2014, 3 februarie 2015 și 10 martie 2015 cu o sumă totală de 500 TRY (aproximativ 100 EUR la datele facturării).

Guvernul consideră că cererile pentru cheltuielile de avocatură nu sunt susținute și excesive.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță, având în vedere documentele de care dispune și jurisprudența sa, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde suma de 100 EUR pentru cheltuielile de traducere și respinge surplusul de cereri din cauza lipsei de documente prezentate de reclamant în această privință. (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, sumele următoare, să fie convertite în moneda statului pârât, la rata aplicabilă la data regulamentului: 1 100 EUR (o mie de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de daune materiale, 2 000 EUR (două mii de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale; 100 EUR (cent), plus orice sumă care poate fi datorată de către reclamant cu titlu de impozit, pentru cheltuieli și cheltuieli; (b) de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă plus cu trei puncte de corecție; Încheiat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 17 martie 2020, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din regulament. Hasan Bakurci Valeriu Grițco Președinte adjunct [1] Congres pentru libertate și democrație în Kurdistan Branch al PKK, o organizație armată ilegală. [2] Închisoarea în care Abdullah Öcalan își ispășește pedeapsa cu închisoarea.

Le requérant a été représenté par M e Z. Değirmenci, avocat à İzmir. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent.

Le 5 septembre 2014, le grief concernant l’atteinte alléguée au droit à la liberté d’expression du requérant a été communiqué au Gouvernement et la requête a été déclarée irrecevable pour le surplus conformément à l’article 54 § 3 du règlement de la Cour. EN FAIT

Le 18 octobre 2003, le requérant, président du Parti démocratique du peuple (« DEHAP »), visita le bureau local de son parti à Söke. À cette occasion, il fit la déclaration suivante : « (...) cessez la politique d’isolement du KADEK [1] . Fermez la prison d’İmralɪ [2] . Au lieu d’une politique de destruction du KADEK, assurez l’ordre pour que le KADEK puisse participer à la vie démocratique. Aussi longtemps que vous ignorez le problème kurde, de nouveaux KADEK et de nouveaux Öcalan apparaitront (...) »

Le 4 mai 2004, le procureur de la République inculpa le requérant pour avoir fait l’apologie du crime en vertu de l’article 312 de l’ancien code pénal. Le procès commença devant le tribunal correctionnel de Söke (ci ‑ dessous « le tribunal correctionnel »).

Devant cette juridiction, le requérant déclara avoir voulu dénoncer les conditions pénitentiaires en général dans les prisons et en particulier dans la prison d’İmralı. Il ajouta qu’il ne voulait pas faire l’éloge d’un crime ou d’un criminel mais seulement critiquer la politique adoptée à ce sujet.

Au cours du procès, le 1 er juin 2005, le nouveau code pénal entra en vigueur.

Le 7 juin 2007, le tribunal correctionnel reconnut le requérant coupable d’avoir commis l’infraction consistant en l’éloge d’un crime et d’un criminel et le condamna sur le fondement de l’article 215 du nouveau code pénal, plus favorable au requérant que l’article 312 de l’ancien code pénal. Le tribunal correctionnel motiva sa décision par le fait que l’accusé avait clairement fait l’éloge d’Abdullah Öcalan dont la culpabilité avait été déterminée par une décision définitive.

Le tribunal correctionnel condamna le requérant à une peine de trois mois et dix jours d’emprisonnement, convertie après prise en compte de la situation économique de l’intéressé, en une amende s’élevant à 2 000 livres turques (« TRY », environ 1 100 euros à l’époque pertinente). Le tribunal précisa que le jugement était susceptible de pourvoi.

Le 22 mars 2011, la Cour de cassation déclara le pourvoi du requérant irrecevable au motif qu’en vertu de l’article 305 du code de procédure pénale alors en vigueur, qui stipulait que lorsqu’une amende infligée n’excédait pas 2 000 TRY, le jugement n’était pas susceptible de pourvoi en cassation.

Selon l’article 305 § 2 de l’ancien code de procédure pénale (loi n o 1412 du 4 avril 1929), tel que modifié le 14 juillet 2004 par la loi n o 5219, les décisions de justice condamnant les justiciables à une amende inférieure à 2 000 livres turques (TRY) n’étaient pas susceptibles de pourvoi en cassation. En vertu de l’article 8 de la loi no 5320 du 23 mars 2005 relative à l’entrée en vigueur et à l’application du nouveau code de procédure pénale, en vigueur depuis le 1 er juin 2005, l’article 305 § 2 de l’ancien code de procédure pénale restait applicable pour les décisions de justice rendues avant l’entrée en fonction des cours d’appel régionales, intervenue le 20 juillet 2016. EN DROIT

Le Gouvernement excipe du non-respect du délai de six mois fixé par l’article 35 § 1 de la Convention. Il soutient que le requérant n’a pas saisi la Cour dans ce délai, qui commençait selon lui à courir le 7 juin 2007, date de l’arrêt du tribunal correctionnel, puisqu’en vertu de l’article 305 § 2 de l’ancien code de procédure pénale, il n’avait pas le droit de former un pourvoi en cassation contre cet arrêt.

Le requérant ne se prononce pas à ce sujet.

La Cour observe que le requérant a été condamné par un arrêt du 7 juin 2007 dont le libellé précisait qu’il était susceptible de pourvoi (paragraphe 10 ci-dessus) nonobstant l’article 305 § 2 de l’ancien code de procédure pénale. Il a donc légitimement considéré d’être dans son droit d’introduire un pourvoi en cassation, ce qu’il a fait. Toutefois, par un arrêt du 22 mars 2011, la Cour de cassation a rejeté ce pourvoi en vertu de l’article 305 § 1 de l’ancien code de procédure pénale.

La Cour conclut qu’en l’espèce, la décision interne définitive au sens de l’article 35 § 1 de la Convention est l’arrêt de la Cour de cassation daté du 22 mars 2011. La requête, introduite le 21 septembre 2011, n’est donc pas tardive. Partant, la Cour rejette l’exception préliminaire soulevée par le Gouvernement pour ce motif (voir, dans le même sens, Bayar et Gürbüz c. Turquie , n o 37569/06, § 24-28, 27 novembre 2012).

Constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable. Sur le fond

Le requérant soutient que son discours portait sur le problème kurde et sur sa résolution, et qu’il ne représentait aucune menace concrète, claire et imminente pour l’ordre public. Il estime que son droit à la liberté d’expression protégé par l’article 10 a été violé par le jugement de condamnation.

Le Gouvernement indique que l’article 215 du CP constitue la base légale de ladite ingérence. Il argue ensuite que cette ingérence poursuivait les buts légitimes de la protection de la sécurité nationale et de l’intégrité territoriale, et de la préservation de l’ordre public. Il demande à la Cour de prononcer la non-violation de l’article 10 de la Convention et alternativement, il se soumet à la discrétion de la Cour pour toute autre décision.

La Cour rappelle les principes découlant de sa jurisprudence en matière de liberté d’expression, lesquels sont résumés notamment dans les arrêts Bülent Kaya c. Turquie (n o 52056/08, §§ 36-40, 22 octobre 2013), et Karácsony et autres c. Hongrie ([GC], n o 42461/13, § 132, 17 mai 2016).

Elle note, en l’espèce, qu’il ne prête pas à controverse entre les parties que la condamnation au pénal du requérant constitue une ingérence dans le droit de celui-ci à la liberté d’expression.

Elle observe que cette ingérence était prévue par la loi, à savoir l’article 215 du CP. Elle admet en outre que l’ingérence poursuivait des buts légitimes au regard de l’article 10 § 2 de la Convention, à savoir la sécurité nationale, l’intégrité territoriale et la préservation de l’ordre public ( Bülent Kaya, précité, § 35).

Reste la question de savoir si cette ingérence était « nécessaire dans une société démocratique ».

L’adjectif « nécessaire » au sens de l’article 10 § 2 implique l’existence d’un « besoin social impérieux ». Les États contractants jouissent d’une certaine marge d’appréciation pour juger de l’existence d’un tel besoin, mais cette marge va de pair avec un contrôle européen portant à la fois sur la loi et sur les décisions appliquant celle-ci, même quand elles émanent d’une juridiction indépendante. La Cour a donc compétence pour statuer en dernier lieu sur le point de savoir si une « restriction » se concilie avec la liberté d’expression sauvegardée par l’article 10 ( Cumpănă et Mazăre c. Roumanie [GC], n o 33348/96, § 88, CEDH 2004 ‑ XI, et Mariya Alekhina et autres c. Russie , n o 38004/12, § 200, 17 juillet 2018).

La Cour a porté une attention particulière aux termes employés dans les discours politiques et au contexte dans lequel ils ont été prononcés. À cet égard, elle a tenu compte des circonstances entourant le cas soumis à son examen, en particulier des difficultés liées à la lutte contre le terrorisme (voir Mehmet Hatip Dicle c. Turquie , n o 9858/04, § 33, 15 octobre 2013).

La Cour relève que le tribunal correctionnel a estimé que dans son discours le requérant avait fait l’éloge d’Abdullah Öcalan dont la culpabilité avait été établie par un jugement définitif.

La Cour a examiné les motifs figurant dans les décisions des juridictions internes qui ne sauraient être considérés en eux-mêmes comme suffisants pour justifier l’ingérence dans le droit du requérant à la liberté d’expression. La Cour observe que le requérant s’exprimait en sa qualité d’homme politique, dans le cadre de son rôle d’acteur de la vie politique turque, n’incitant ni à l’usage de la violence ni à la résistance armée ni au soulèvement et qu’il ne s’agit pas d’un discours de haine, ce qui est aux yeux de la Cour l’élément essentiel à prendre en considération (voir, a contrario , Sürek c. Turquie (n o 1) [GC], n o 26682/95, § 62, CEDH 1999 ‑ IV, Gerger c. Turquie [GC], n o 24919/94, § 50, 8 juillet 1999, et Belek et Velioğlu c. Turquie , n o 44227/04, § 25, 6 octobre 2015).

La Cour a examiné la présente affaire à la lumière de sa jurisprudence et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle rappelle une fois de plus que la liberté d’expression constitue l’un des fondements essentiels d’une société démocratique, et l’une des conditions primordiales de son progrès et de l’épanouissement de chacun. Sous réserve du paragraphe 2 de l’article 10 de la Convention, la liberté d’expression vaut non seulement pour les « informations » ou « idées » accueillies avec faveur ou considérées comme inoffensives ou indifférentes, mais aussi pour celles qui heurtent, choquent ou inquiètent : ainsi le veulent le pluralisme, la tolérance et l’esprit d’ouverture, sans lesquels il n’est pas de « société démocratique ».

Par conséquent, la Cour estime que la condamnation pénale du requérant à une amende judiciaire, qui a pu provoquer entre autre un effet dissuasif sur la volonté de l’intéressé de s’exprimer sur des sujets relevant de l’intérêt public, ne répondait pas à un besoin social impérieux, qu’elle n’était pas, en tout état de cause, proportionnée aux buts légitimes visés et que, de ce fait, elle n’était pas nécessaire dans une société démocratique ( Önal c. Turquie (n o 2) , n o 44982/07, § 33, 2 juillet 2019).

Partant, il y a eu violation de l’article 10 de la Convention.

Le requérant réclame 5 000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel, dont 1 100 EUR correspondant à l’amende de 2 000 livres turques (TRY) et des frais de justice d’un montant de 827,70 TRY. Il sollicite également 10 000 EUR au titre du dommage moral qu’il estime avoir subi.

Le Gouvernement soutient que les demandes présentées au titre des préjudices matériel et moral sont non étayées et excessives. Il ajoute qu’il n’y a pas de lien de causalité entre la violation alléguée et la somme demandée au titre du dommage moral, qui, selon lui, ne correspond pas aux montants accordés par la Cour dans sa jurisprudence.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 1 100 EUR pour dommage matériel et 2 000 EUR pour dommage moral. Frais et dépens

Le requérant demande 550 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et 4 700 EUR pour ceux engagés devant la Cour, dont 200 EUR correspondant, à ses dires, aux frais postaux et de traduction, Il présente à cet égard le barème tarifaire du barreau d’İzmir et seulement trois factures de traduction datées du 30 septembre 2014, du 3 février 2015 et du 10 mars 2015 d’un montant total de 500 TRY (environ 100 EUR aux dates de facturation).

Le Gouvernement estime que les demandes au titre des frais d’avocat sont non étayées et excessives.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, compte tenu des documents dont elle dispose et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable d’octroyer la somme de 100 EUR pour les frais de traduction et rejette le surplus des demandes en raison de l’absence de justificatifs présentés par le requérant à cet égard. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, Déclare la requête recevable ; Dit qu’il y a eu violation de l’article 10 de la Convention ; Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur, au taux applicable à la date du règlement : 1 100 EUR (mille cent euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage matériel, 2 000 EUR (deux mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; 100 EUR (cent euros), plus tout montant pouvant être dû par le requérant à titre d’impôt, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 17 mars 2020, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Hasan Bakırcı Valeriu Grițco Greffier adjoint Président [1] Congrès pour la liberté et la démocratie au Kurdistan Branche du PKK, une organisation armée illégale. [2] La prison où Abdullah Öcalan purge sa peine d’emprisonnement.