AFFAIRE BOZAN c. TURQUIE

La originea cauzei se află două cererile (nr. 56816/10 și 4175/11) direcționate împotriva Republicii Turcia și care au fost depuse de către un cetățean al acestui stat, Dl. Ali Bozan (reclamantul), care a sesizat Curtea pe 20 octombrie 2011 și respectiv 22 noiembrie 2010, în temeiul articolului 34 din Convenția de protejare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (Convenția).

Reclamantul a fost reprezentat de Dnele S. Cengiz și A. Koç, avocate la Izmir. Guvernul turc (Guvernul) a fost reprezentat de agentul acestuia.

La 25 august 2017, grievurile formulate de reclamant pe terenul articolelor 6 §§ 1 și 3 d), 10 și 11 din Convenție, precum și pe terenul articolului 3 al Protocolului nr. 1, au fost comunicate Guvernului și cererea a fost declarată inadmisibilă pentru surplus conform articolului 54 § 3 din regulamentul Curții.

Guvernul s-a opus examinării cererii de către un comitet. După ce a examinat obiecția Guvernului, Curtea o respinge.

Suspectat că a comis infracțiuni în cadrul a două manifestații organizate pe 31 martie și 21 aprilie 2006 la Mersin, reclamantul a fost arestat la 3 mai 2006 și plasat în detenție preventivă a doua zi.

La 26 mai 2006, procurorul Republicii din Adana l-a inculpat pentru propagandă în favorul unei organizații teroriste în urma discursurilor pronunțate și a actelor comise de el în cadrul manifestațiilor menționatei.

La 11 iulie 2006, reclamantul a fost eliberat.

La 6 decembrie 2007, după ce a reîncadrat faptele, curtea de asediu din Adana (curtea de asediu) l-a găsit pe reclamant vinovat de comiterea de infracțiuni în numele unei organizații ilegale fără a fi membru și l-a condamnat la șase ani și trei luni de închisoare în aplicarea articolului 314 § 2 din codul penal și prin referință la articolele 314 § 3 și 220 § 6 din același cod. A observat că, în manifestația din 31 martie 2006, care ar fi fost organizată la apelul PKK (Partidul Muncitorilor Kurdistanului, organizație militară ilegală) pentru a comemora moartea a paisprezece membri ai acestei organizații omorâți de forțele de ordine, reclamantul a mers în frunte manifestanților care scandau slogane, țineau pancarte în favoarea PKK și liderului acestuia, și comitteau acte de violență. A adăugat că manifestanții au observat un moment de tăcere pentru morți și că reclamantul, în ciuda apelurilor forțelor de ordine, a împiedicat grupul de a se dispersa. A indicat că reclamantul a pronunțat următorul discurs: (...) prietenii, vă invit să observați un moment de tăcere în memoria oamenilor noștri care au fost omorâți săptămâna trecută (...) poporul nostru a desemnat un interlocutor pentru a rezolva problema kurdă cu participarea a milioane de persoane (...) poporul a desemnat estimatul Öcalan ca interlocutor (...) Ei au masacrat paisprezece gherileri ai HPG Forțe de apărare populară, o ramură a PKK cu ajutorul armelor chimice în cursul unei operațiuni la Muș (...) Din cauza intoleranței unor oameni, poporul nostru nu a fost nici măcar autorizat să revendice cadavrele morților săi pentru înmormântări, și ei au intervenit în înmormântările care au fost organizate. În cursul intervenției, au asasinat oamenii noștri, al căror număr exact nu îl cunoaștem; printre ei erau copii de șase și nouă ani. Trebuie să ne punem întrebarea: Este un copil de șase ani terorist? Este un copil de nouă ani terorist? După părerea mea, adevărații teroriști sunt cei care au ucis copii de șase și nouă ani perforând-i cu gloanțe (...) Contem acum pe solidaritatea orașelor Amed, Siirt, Batman, Hakkari, Van și Mersin. Poporul Mersinului a dovedit astazi solidaritatea lui cu Amed. De asemenea, curtea de asediu l-a găsit pe reclamant vinovat de apologie a crimei și a criminalilor din cauza discursului pe care l-a ținut la 21 aprilie 2006.

La 2 iunie 2010, Curtea de Casație, sesizată cu o apelație în cezație de reclamant, a confirmat hotărârea curții de asediu privind condamnarea acestuia pentru infracțiunea de comitere de infracțiuni în numele unei organizații ilegale fără a fi membru și a cașat-o privitor la infracțiunea de apologie a crimei și a criminalilor.

La 1 noiembrie 2010, reclamantul a început să-și ispășească pedeapsa cu închisoare care i-a fost pronunțată în temeiul condamnării sale penale pentru infracțiunea de comitere de infracțiuni în numele unei organizații ilegale fără a fi membru.

La 23 iunie 2011, considerând că conținutul discursului pronunțat de reclamant la 21 aprilie 2006 era constitutiv pentru infracțiunea de propagandă în favorul unei organizații teroriste, curtea de asediu a condamnat interesatul la zece luni de închisoare în aplicarea articolului 7 § 2 al legii nr. 3713, înainte de a suspenda pronunțarea acestei hotărâri.

La 22 iulie 2011, curtea de asediu a respins opozița formată de reclamant împotriva deciziei de suspendare a pronunțării hotărârii din 23 iunie 2011.

La 10 iulie 2012, la cererea reclamantului și a procurorului, curtea de asediu a hotărât să suspende executarea pedepsei infligată reclamantului pentru condamnarea pentru comitere de infracțiuni în numele unei organizații ilegale fără a fi membru, considerând că anumite modificări legislative care au intervenit între timp puteau funcționa în favoarea acestuia.

La 10 septembrie 2013, după ce a redeschis dosarul în cadrul unei proceduri de revizuire, curtea de asediu a anulat pedeapsa de închisoare infligată reclamantului pentru comitere de infracțiuni în numele unei organizații ilegale fără a fi membru cu motiv că, în virtutea articolului 7 § 5 al legii nr. 3713 după cum a fost modificat de art. 8 § 2 al legii nr. 6459 intrat în vigoare la 30 aprilie 2013 (§21 mai jos), nu era loc să i se inflige o pedeapsă pentru această infracțiune.

Reclamantul a format o opposition împotriva acestei decizii, iar curtea de asediu l-a respinge pe 20 februarie 2015.

Intitulat Constituirea unei organizații în vederea comiterii de infracțiuni, art. 220 § 6 din codul penal (legea nr. 5237 din 26 septembrie 2004, intrat în vigoare la 1 iunie 2005) se citește după cum urmează: Oricine comite o infracțiune în numele unei organizații ilegale fără a fi membru este de asemenea condamnat pentru apartenență la o organizație ilegală (...) 18. art. 314 din codul penal, intitulat Organizație armată, este redactat după cum urmează: 1. Oricine constituie sau conduce o organizație armată în vederea comiterii infracciunilor vizate de secțiunile patru și cinci ale acestui capitol va fi condamnat la o pedeapsă de zece la cincisprezece ani de închisoare. 2. Oricine aderă la o organizație vizată de alineatul anterior va fi condamnat la o pedeapsă de cinci la zece ani de închisoare. 3. Alte dispoziții privind infracțiunea de constituire a unei organizații în vederea comiterii unei infracțiuni se aplică în asemenea măsură la infracțiunea vizată de acest articol. Legea nr. 3713 19. art. 7 § 2 al legii nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului, intrat în vigoare la 12 aprilie 1991, dispunea: Oricine acordă asistență organizațiilor vizate [mai sus] și face propagandă în favorul lor va fi condamnat la o pedeapsă care poate varia de la unu la cinci ani de închisoare și la o amendă de 50 la 100 de milioane de lire (...)

După ce a fost modificat de legea nr. 5532, intrat în vigoare la 18 iulie 2006, art. 7 § 2 al legii nr. 3713 dispunea următoarele: Oricine face propagandă în favorul unei organizații teroriste va fi condamnat la o pedeapsă care poate varia de la unu la cinci ani de închisoare (...)

Din modificarea operată de legea nr. 6459, intrat în vigoare la 30 aprilie 2013, art. 7 al legii nr. 3713 se citește în continuare în părțile sale pertinente în acest caz: 2. Oricine face propagandă în favorul unei organizații teroriste prin legitimarea metodelor de constrângere, violență sau amenințare de acest tip de organizații, prin apologia lor sau prin incitare la utilizarea acestora va fi condamnat la o pedeapsă de unu la cinci ani de închisoare (...) (...) 5. Persoanele care comit infracțiunea vizată de alineatul doi (...) în numele unei organizații teroriste fără a fi membri nu pot fi pedepsite în plus cu o pedeapsă pentru infracțiunea prevăzută de art. 220 § 6 al legii nr. 5237.

Guvernul susține apoi că, ținând seama de decizia de suspendare a pronunțării hotărârii privind condamnarea reclamantului pentru propagandă în favorul unei organizații teroriste și de anularea ulterioară a pedepsei infligată interesatului pentru comitere de infracțiuni în numele unei organizații ilegale fără a fi membru, reclamantul nu mai are statutul de victimă privitor la grievurile ridicate în cererile sale.

Guvernul expune în sfârșit că condamnarea penală a reclamantului pentru comitere de infracțiuni în numele unei organizații ilegale fără a fi membru a devenit definitivă cu hotărârea Curții de Casație din 2 iunie 2010 care, indică el, i-a fost notificată interesatului la 10 august 2010. El consideră că cererea nr. 4175/11 prezentând grievurile relative la această condamnare a fost introdusă la 20 octombrie 2011, adică mai mult de șase luni după notificarea deciziei interne definitive, și că trebuie deci declarată inadmisibilă pentru nerespectarea termenului de șase luni.

Privitor la excepția privind statutul de victimă, reclamantul indică că, chiar dacă pedeapsa infligată pentru comitere de infracțiuni în numele unei organizații ilegale fără a fi membru a fost anulată ulterior, el a ispășit-o deja aproape doi ani. Adaugă că condamnarea penală inițială a lui a rămas înscrisă în cazierul penal și a suferit consecințele. Nu se pronunță asupra celorlalte excepții.

Privitor la excepția privind statutul de victimă al reclamantului, Curtea reamintește mai întâi că a estimat deja că decizia de suspendare a pronunțării hotărârii era inaptă să prevină sau să repare consecințele prejudiciabile ale procedurii penale și ale condamnării suferite direct de interesatul din cauza prejudicării dreptului lui la libertatea de exprimare. Ea observă apoi că după ce a reexaminat cauza la lumina modificărilor aduse de legea nr. 6459, curtea de asediu a hotărât că nu era loc să i se inflige o pedeapsă pentru comitere de infracțiuni în numele unei organizații ilegale fără a fi membru și ea a anulat pedeapsa pronunțată anterior pentru această infracțiune fără a anula formal condamnarea din cauza ei (§15 mai sus). Ea constată de asemenea că reclamantul ispășise deja o parte din pedeapsa de închisoare infligată în temeiul acestei condamnări: aproximativ doi luni, din 3 mai la 11 iulie 2006 (paragrafele 6 și 8 mai sus) și aproximativ douăzeci de luni, din 1 noiembrie 2010 la 10 iulie 2012, dată la care curtea de asediu a hotărât suspendarea executării pedepsei (paragrafele 11 și 14 mai sus). Ținând seama de cele de mai sus, Curtea estimează că, în ciuda măsurii de suspendare a pronunțării hotărârii privind condamnarea penală a reclamantului pentru infracțiunea de propagandă în favorul unei organizații teroriste și a anulării ulterioare a pedepsei infligată pentru comitere de infracțiuni în numele unei organizații ilegale fără a fi membru, reclamantul poate pretinde statutul de victimă în sensul articolului 34 din Convenție din cauza procedurilor penale în litigiu. Ca urmare, ea respinge excepția ridicată de Guvern la această privință.

Privitor la excepția de neepuizare a căilor de atac interne, Curtea observă că, în mod similar cu procedura de reexaminare prevăzută de legea nr. 6352, revizuirea condamnării penale a reclamantului efectuată în aplicarea articolului 7 § 5 al legii nr. 3713 după cum a fost modificat de art. 8 § 2 al legii nr. 6459 nu constă în o revizuire a fondului procedurii penale, ci doar în reexaminarea pedepsei pronunțate la încheierea acestei proceduri. În cadrul procedurii de revizuire, în fapt, curtea de asediu nu a reexaminat pe fond elementele constitutive ale infracțiunii care i-a fost reprochată reclamantului, ea doar a spus că în aplicarea articolului 7 § 5 al legii nr. 3713 nu era loc să i se inflige o pedeapsă pentru comitere de infracțiuni în numele unei organizații ilegale (§15 mai sus). Condamnarea penală a reclamantului pentru această ultim infracțiune fiind devenit definitivă ca urmare a hotărârii pronunțate de Curtea de Casație la 2 iunie 2010, adică înainte de intrarea în vigoare, la 23 septembrie 2012, a recurului individual în fața Curții Constituționale, interesatul nu putea sesiza această înaltă jurisdicție cu un asemenea recurs și să-i prezinte grievurile sale privind procedura penală care a fost inițiată împotriva lui. De aceea, trebuie să respingă și excepția de neepuizare a căilor de atac interne ridicată de Guvern.

Privitor la excepția de nerespectare a termenului de șase luni, Curtea observă că cererea nr. 4175/11 a fost introdusă în fața ei la 22 noiembrie 2010 și nu, după cum afirmă Guvernul, la 20 octombrie 2011. Ea constată deci că această cerere a fost bine introdusă în cei șase luni următori deciziei interne definitive privind condamnarea penală a reclamantului pentru comitere de infracțiuni în numele unei organizații ilegale, adică hotărârea Curții de Casație din 2 iunie 2010. Rezultă că și această excepție trebuie respinge.

Fiind stăpână pe calificarea juridică a faptelor cauzei, Curtea estimează că trebuie să examineze grievul reclamantului sub aspectul articolului 10 din Convenție. Privitor la admisibilitate

Observând că grievul nu este manifest nefondat în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție și că nu se lovește nici de niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil. Privitor la fond Argumentele părților

Referindu-se la hotărârea Ișıkırık c. Turcia (nr. 41226/09, §§ 56‑70, 14 noiembrie 2017), reclamantul susține că dispozițiunea penală în aplicarea căreia a fost condamnat nu era previzibilă. El argumentează că a fost condamnat penal pentru exercitarea dreptului lui la libertatea de exprimare prin pronunțarea a două discursuri care, după spusele lui, nu conțineau nicio incitare la violență și vizau liniștirea manifestanților în cadrul celor două manifestații. Prin urmare, consideră că ingerința în exercitarea dreptului lui la libertatea de exprimare nu era justificată de motive pertinente și suficiente.

Guvernul consideră că nu a existat în acest caz ingerință în exercitarea dreptului reclamantului la libertatea de exprimare. Pentru cazul în care existența unei asemenea ingerințe ar fi admisă de Curt, el susține că această ingerință era prevăzută de articolele 220 § 6 și 314 §§ 2 și 3 din codul penal și de art. 7 § 2 al legii nr. 3713, care îndeplineau, după spusele lui, cerințele de claritate, accesibilitate și previzibilitate, și că ea urmăreau scopuri legitime care constau în protecția securității naționale, păstrarea ordinii publice, apărarea ordinii și prevenirea crimei. El consideră de asemenea că ținând seama de implicarea reclamantului în manifestații din 31 martie și 21 aprilie 2006, care ar fi fost organizate la apelul PKK și în cursul cărora manifestanții ar fi comis acte de violență, și ținând seama de discursurile pronunțate de interesatul în cursul acestor manifestații și al căror conținut ar fi fost de natură să incite la violență, ingerința în litigiu era necesară într-o societate democratică și proporțională scopurilor legitime urmărite. Aprecierea Curții a) Existența unei ingerințe

Curtea observă că reclamantul a fost condamnat pentru comitere de infracțiuni în numele unei organizații ilegale fără a fi membru și pentru propagandă în favorul unei organizații teroriste din cauza actelor pe care le-a comis și a discursurilor pe care le-a pronunțat în cadrul manifestațiilor (paragrafele 9‑13 mai sus). Ea observă pe de o parte că înainte de anulare (§15 mai sus) a pedepsei de închisoare care i-a fost infligată în temeiul condamnării penale a acestuia pentru comitere de infracțiuni în numele unei organizații ilegale fără a fi membru (paragrafele 6, 8, 12 și 14 mai sus), reclamantul a ispășit o parte din ea (aproximativ douăzeci și doi de luni) și, pe de altă parte, că i s-a suspendat pronunțarea hotărârii privind condamnarea pentru propagandă în favorul unei organizații teroriste (paragrafele 12‑13 mai sus).

Ținând seama de condamnări la pedepse de mai mult de șapte ani de închisoare în total pronunțate împotriva reclamantului, pedepse din care a ispășit o parte, și de efectul de descurajare pe care procedura penală direcționată împotriva lui, care a cunoscut o durată considerabilă, și suspendarea executării pedepsei căreia interesatul a fost supus timp de trei ani, au putut provoca, Curtea consideră că a existat ingerință în exercitarea dreptului reclamantului la libertatea de exprimare. b) Justificarea ingerinței

O asemenea ingerință încalcă art. 10, decât dacă este prevăzută de lege, inspirată de unu sau mai mulți dintre scopurile legitime menționate la §2 și necesară într-o societate democratică pentru a le atinge.

Privitor la aceea dacă ingerința în litigiu era justificată, Curtea estimează că este oportun să examineze separat și succesiv întrebarea justificării condamnării penale a reclamantului pentru comitere de infracțiuni în numele unei organizații ilegale fără a fi membru pe de o parte și condamnarea penală a acestuia pentru propagandă în favorul unei organizații teroriste pe de altă parte. Privitor la condamnarea penală a reclamantului pentru comitere de infracțiuni în numele unei organizații ilegale fără a fi membru

Curtea observă că nu este litigios între părți că condamnarea penală a reclamantului pentru comitere de infracțiuni în numele unei organizații ilegale fără a fi membru era prevăzută de lege, mai precis de articolele 220 § 6 și 314 §§ 2 și 3 din codul penal.

La această privință, ea reamintește că a avut deja ocazia să constate într-o cauză similară privind o condamnare infligată reclamantilor în aplicarea dispozițiilor penale menționatei că art. 220 § 6 din codul penal lipsea de previzibilitate cu motivul că nu asigura reclamantilor o garanție fiabilă împotriva urmăririlor arbitrare din cauza în special a amplei sfere de expresii utilizate în ea, și că aplicarea sa practică nu părea a remedia această carență. În circumstanțele prezente, ea nu vede niciun motiv de a se abate de la abordarea adoptată în aceasta doară.

Deci, Curtea estimează că ingerința în litigiu nu era prevăzută de lege în sensul §2 al articolului 10 din Convenție. Ținând seama de această concluzie, ea consideră că nu este loc să verifice dacă alte condiții cerute de acest paragraf – și anume existența unui scop legitim și necesitatea ingerinței într-o societate democratică – au fost respectate în circumstanțele prezente.

Din aceasta, Curtea concluzionează cu privire la încălcarea articolului 10 din Convenție. Privitor la condamnarea penală a reclamantului pentru propagandă în favorul unei organizații teroriste

Ținând seama de constatarea încălcării la care a ajuns mai sus (§42), Curtea consideră inutil să examineze întrebarea justificării condamnării penale a reclamantului pentru propagandă în favorul unei organizații teroriste. PRIVIND PRESUPUSE ÎNCĂLCĂRI ALE ARTICOLELOR 6 §§ 1 ȘI 3 DIN CONVENȚIE ȘI ARTICOLULUI 3 DIN PROTOCOLUL NR. 1 COMBINAT CU ARTICOLUL 14 DIN CONVENȚIE

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul susține că elementele constitutive ale infracciunilor pentru care a fost condamnat nu erau previzibile.

Sub aspectul aceleiași dispoziții, se plânge că avizul procurorului general la Curtea de Casație nu i-a fost comunicat în cursul procedurii în fața acestei jurisdicții.

Pe terenul articolului 6 §§ 1 și 3 d) din Convenție, susține că nu a avut posibilitatea de a asculta marturii ale acuzării și de a face să fie audiați martori ai apărării în cursul procedurii în fața curții de asediu.

Invocând art. 3 al Protocolului nr. 1 combinat cu art. 14 din Convenție, se plânge că a fost privat de dreptul de vot și elegibilitate ca urmare a condamnării penale.

Ținând seama de constatarea încălcării articolului 10 din Convenție la care a ajuns (§42 mai sus), Curtea consideră că nu mai este necesar să se pronunțe nici pe linia admisibilității și nici pe fondul grievurilor formulate pe terenul articolelor 6 §§ 1 și 3 din Convenție și articolului 3 al Protocolului nr. 1.

Guvernul consideră că cererea pentru prejudiciu material nu se bazează pe niciun element concret și are caracter excesiv. Privitor la cererea de prejudiciu moral, argumentează absența unui lanț cauzal între suma reclamată și încălcarea susținută. Consideră că cererea este neetayată și excesivă și că nu corespunde montantelor ordinare acordate de Curt. Privitor la cheltuielile și costurile, indică că reclamantul nu a prezentat niciun contract încheiat între el și avocatul lui, nici o factură. Estimează în plus că cererea prezentată pentru cheltuielile de avocat expuse în fața Curții este neetayată și excesiv de ridicată. Adaugă că reclamantul nu a furnizat niciun justificativ de plată convingător pentru alte cheltuieli pretinse.

Curtea respinge cererea prezentată pentru prejudiciu material, care este cu totul neetayată. Pe de altă parte, consideră că este loc să i se acorde reclamantului 5.000 EUR pentru prejudiciu moral. Privitor la cererea pentru cheltuielile și costuri, ținând seama de documentele de care dispune și de jurisprudența ei, estimează rezonabil să i se acorde reclamantului suma de 1.500 EUR pentru această privință. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, Hotărăște să conexeze cererile; Declară cererea admisibilă privitor la grievul bazat pe art. 10 din Convenție; Constată că a existat o încălcare a articolului 10 din Convenție; Constată că nu este loc să se pronunțe nici pe linia justificării condamnării penale a reclamantului pentru propagandă în favorul unei organizații teroriste în aplicarea articolului 7 § 2 al legii nr. 3713, nici pe linia admisibilității și a fondului grievurilor formulate pe terenul articolelor 6 §§ 1 și 3 din Convenție și articolului 3 al Protocolului nr. 1 combinat cu art. 14 din Convenție; Constată a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume, convertite în moneda Statului pârât la cursul aplicabil la data reglementării: 5.000 EUR (cinci mii euro), plus orice montant care ar putea fi datorat ca impozit asupra acestei sume, pentru prejudiciu moral, 1.500 EUR (o mie cinci sute euro), plus orice montant care ar putea fi datorat de reclamant ca impozit asupra acestei sume, pentru cheltuielile și costurile; b) că de la expirarea termenului menționat și până la versare, aceste montante vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte de procent; Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 29 septembrie 2020, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Hasan Bakırcı Valeriu Grițco Grefier adjunct Președintele

Le requérant a été représenté par M e S. Cengiz et M e A. Koç, avocats à İzmir. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent.

Le 25 août 2017, les griefs formulés par le requérant sur le terrain des articles 6 §§ 1 et 3 d), 10 et 11 de la Convention ainsi que de l’article 3 du Protocole n o 1 ont été communiqués au Gouvernement et la requête a été déclarée irrecevable pour le surplus conformément à l’article 54 § 3 du règlement de la Cour.

Le Gouvernement s’oppose à l’examen de la requête par un comité. Après avoir examiné l’objection du Gouvernement, la Cour la rejette. EN FAIT

Soupçonné d’avoir commis des infractions lors de deux manifestations organisées les 31 mars et 21 avril 2006 à Mersin, le requérant fut arrêté le 3 mai 2006 et placé en détention provisoire le lendemain.

Le 26 mai 2006, le procureur de la République d’Adana l’inculpa du chef de propagande en faveur d’une organisation terroriste à raison des discours prononcés et des actes commis par lui lors des manifestations susmentionnées.

Le 11 juillet 2006, le requérant fut remis en liberté.

Le 6 décembre 2007, après avoir requalifié les faits, la cour d’assises d’Adana (« la cour d’assises ») reconnut le requérant coupable de commission d’infractions au nom d’une organisation illégale sans en être membre et le condamna à six ans et trois mois d’emprisonnement en application de l’article 314 § 2 du code pénal et par renvoi aux articles 314 § 3 et 220 § 6 du même code. Elle releva à cet égard que, lors de la manifestation du 31 mars 2006, qui aurait été organisée à l’appel du PKK (Parti des travailleurs du Kurdistan, organisation armée illégale) pour commémorer la mort de quatorze membres de cette organisation tués par les forces de l’ordre, le requérant avait marché devant les manifestants qui scandaient des slogans, brandissaient des pancartes en faveur du PKK et de son leader, et commettaient des actes de violence. Elle ajouta que les manifestants avaient respecté une minute de silence pour les morts et que le requérant, malgré les appels des forces de l’ordre, avait empêché le groupe de se disperser. Elle indiqua que le requérant avait prononcé le discours suivant : « (...) les amis, je vous invite à observer une minute de silence en mémoire de nos gens qui ont été tués la semaine dernière (...) notre peuple a désigné un interlocuteur pour résoudre la question kurde avec la participation de millions de personnes (...) le peuple a désigné l’estimé Öcalan comme interlocuteur (...) Ils ont massacré quatorze guérilléros du HPG Forces de défense populaire, une branche du PKK au moyen d’armes chimiques lors d’une opération à Muș (...) À cause de l’intolérance de certains, notre peuple n’a pas même été autorisé à réclamer les corps de ses morts pour des funérailles, et ils sont intervenus lors des funérailles qui ont été organisées. Au cours de l’intervention, ils ont assassiné nos gens, dont nous ne connaissons pas le nombre exact ; parmi eux, il y avait des enfants de six et neuf ans. Il faut se demander : « Un enfant de six ans est-il un terroriste ? Un enfant de neuf ans est-il un terroriste ? » À mon avis, les vrais terroristes sont ceux qui ont tué des enfants de six et neuf ans en les criblant de balles (...) Nous comptons à présent sur la solidarité des villes de Amed, Siirt, Batman, Hakkari, Van et Mersin. Le peuple de Mersin a témoigné aujourd’hui sa solidarité à Amed. » Par ailleurs, la cour d’assises reconnut le requérant coupable d’apologie du crime et de criminels en raison du discours qu’il avait tenu le 21 avril 2006.

Le 2 juin 2010, la Cour de cassation, saisie d’un pourvoi en cassation formé par le requérant, confirma l’arrêt de la cour d’assises en ce qui concerne la condamnation de l’intéressé pour l’infraction de commission d’infractions au nom d’une organisation illégale sans en être membre et l’infirma pour ce qui concerne l’infraction d’apologie du crime et de criminels.

Le 1 er novembre 2010, le requérant commença à purger la peine de prison qui lui avait été infligée au titre de sa condamnation pénale pour l’infraction de commission d’infractions au nom d’une organisation illégale sans en être membre.

Le 23 juin 2011, considérant que le contenu du discours prononcé par le requérant le 21 avril 2006 était constitutif de l’infraction de propagande en faveur d’une organisation terroriste, la cour d’assises condamna l’intéressé à dix mois d’emprisonnement en application de l’article 7 § 2 de la loi n o 3713, avant de surseoir au prononcé de ce jugement.

Le 22 juillet 2011, la cour d’assises rejeta l’opposition formée par le requérant contre la décision de sursis au prononcé du jugement du 23 juin 2011.

Le 10 juillet 2012, à la demande du requérant et du procureur de la République, la cour d’assises décida de suspendre l’exécution de la peine infligée au requérant à raison de sa condamnation pour commission d’infractions au nom d’une organisation illégale sans en être membre, considérant que certaines modifications législatives intervenues entre-temps pouvaient jouer en faveur de l’intéressé.

Le 10 septembre 2013, après avoir rouvert le dossier dans le cadre d’une procédure de révision, la cour d’assises annula la peine d’emprisonnement infligée au requérant pour commission d’infractions au nom d’une organisation illégale sans en être membre au motif que, en vertu de l’article 7 § 5 de la loi n o 3713 tel qu’amendé par l’article 8 § 2 de la loi n o 6459 entrée en vigueur le 30 avril 2013 (paragraphe 21 ci-dessous), il n’y avait pas lieu d’infliger au requérant une peine pour cette infraction.

Le requérant forma contre cette décision une opposition dont la cour d’assises le débouta le 20 février 2015.

Intitulé « Constitution d’une organisation en vue de commettre des infractions », l’article 220 § 6 du code pénal (loi n o 5237 du 26 septembre 2004, entrée en vigueur le 1 er juin 2005) se lit comme suit : « Quiconque commet une infraction au nom d’une organisation illégale sans en être membre est également condamné pour appartenance à une organisation illégale (...) »

L’article 314 du code pénal, intitulé « Organisation armée », est ainsi libellé : « 1. Quiconque constitue ou dirige une organisation armée en vue de commettre les infractions visées aux quatrième et cinquième sections du présent chapitre sera condamné à une peine de dix à quinze ans d’emprisonnement. 2. Quiconque adhère à une organisation visée au premier paragraphe du présent article sera condamné à une peine de cinq à dix ans d’emprisonnement. 3. Les autres dispositions portant sur l’infraction de constitution d’une organisation en vue de commettre une infraction s’appliquent en tant que telles à l’infraction visée au présent article. » La loi n o 3713

L’article 7 § 2 de la loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme, entrée en vigueur le 12 avril 1991, énonçait : « Quiconque apporte une assistance aux organisations visées [à l’alinéa ci-dessus] et fait de la propagande en leur faveur sera condamné à une peine pouvant aller de un an à cinq ans d’emprisonnement ainsi qu’à une peine d’amende de 50 à 100 millions de livres (...) »

Après avoir été modifié par la loi n o 5532, entrée en vigueur le 18 juillet 2006, l’article 7 § 2 de la loi n o 3713 disposait ce qui suit : « Quiconque fait de la propagande en faveur d’une organisation terroriste sera condamné à une peine pouvant aller de un an à cinq ans d’emprisonnement (...) »

Depuis la modification opérée par la loi n o 6459, entrée en vigueur le 30 avril 2013, l’article 7 de la loi n o 3713 se lit ainsi en ses parties pertinentes en l’espèce : « 2. Quiconque fait de la propagande en faveur d’une organisation terroriste en légitimant les méthodes de contrainte, de violence ou de menace de ce type d’organisations, en faisant leur apologie ou en incitant à leur utilisation sera condamné à une peine de un an à cinq ans d’emprisonnement (...) (...) 5. Les personnes qui commettent l’infraction visée au deuxième alinéa (...) au nom d’une organisation terroriste sans en être membre ne peuvent se voir infliger en plus une peine pour l’infraction prévue à l’article 220 § 6 de la loi n o 5237. » EN DROIT

Le Gouvernement soutient ensuite que, compte tenu de la décision de surseoir au prononcé du jugement concernant la condamnation du requérant pour propagande en faveur d’une organisation terroriste et de l’annulation ultérieure de la peine infligée à l’intéressé pour commission d’infractions au nom d’une organisation illégale sans en être membre, le requérant n’a plus la qualité de victime relativement aux griefs soulevés dans ses requêtes.

Le Gouvernement expose enfin que la condamnation pénale du requérant du chef de commission d’infractions au nom d’une organisation illégale sans en être membre est devenue définitive avec l’arrêt de la Cour de cassation du 2 juin 2010 qui, indique-t-il, a été notifié à l’intéressé le 10 août 2010. Il considère que la requête n o 4175/11 présentant les griefs relatifs à cette condamnation a été introduite le 20 octobre 2011, soit plus de six mois après la notification de la décision interne définitive, et qu’elle doit donc être déclarée irrecevable pour non-respect du délai de six mois.

En ce qui concerne l’exception relative à sa qualité de victime, le requérant indique que, même si la peine infligée pour commission d’infractions au nom d’une organisation illégale sans en être membre a été annulée par la suite, il en avait déjà purgé presque deux ans. Il ajoute que sa condamnation pénale initiale est restée inscrite dans son casier judiciaire et qu’il en a subi les conséquences. Il ne se prononce pas sur les autres exceptions.

En ce qui concerne l’exception relative à la qualité de victime du requérant, la Cour rappelle d’abord avoir déjà estimé que la décision de sursis au prononcé du jugement était inapte à prévenir ou réparer les conséquences préjudiciables de la procédure pénale et de la condamnation directement subies par l’intéressé à raison de l’atteinte portée à sa liberté d’expression (voir, mutatis mutandis , Aslı Güneș c. Turquie (déc.), n o 53916/00, 13 mai 2004, Yașar Kaplan c. Turquie , n o 56566/00, §§ 32 ‑ 33, 24 janvier 2006, et Ergündoğan c. Turquie , n o 48979/10, § 17, 17 avril 2018). Elle note ensuite qu’après avoir réexaminé l’affaire à la lumière des modifications apportées par la loi n o 6459, la cour d’assises a décidé qu’il n’y avait pas lieu d’infliger au requérant une peine pour commission d’infractions au nom d’une organisation illégale sans en être membre et elle a annulé la peine précédemment prononcée pour cette infraction sans toutefois formellement annuler la condamnation y relative (paragraphe 15 ci-dessus). Elle constate aussi que le requérant avait déjà purgé une partie de la peine de prison infligée au titre de cette condamnation : environ deux mois, du 3 mai au 11 juillet 2006 (paragraphes 6 et 8 ci-dessus) et environ vingt mois, du 1 er novembre 2010 au 10 juillet 2012, date à laquelle la cour d’assises a décidé de suspendre l’exécution de la peine (paragraphes 11 et 14 ci-dessus). Compte tenu de ce qui précède, la Cour estime que, nonobstant la mesure de sursis au prononcé du jugement concernant la condamnation pénale du requérant pour l’infraction de propagande en faveur d’une organisation terroriste et l’annulation ultérieure de la peine infligée pour commission d’infractions au nom d’une organisation illégale sans en être membre, le requérant peut se prétendre victime au sens de l’article 34 de la Convention à raison des procédures pénales litigieuses ( Zülküf Murat Kahraman c. Turquie , n o 65808/10, §§ 38 ‑ 39, 16 juillet 2019). Par conséquent, elle rejette l’exception soulevée par le Gouvernement à cet égard.

Pour ce qui est de l’exception de non-épuisement des voies de recours internes, la Cour relève que, à l’instar de la procédure de réexamen prévue par la loi n o 6352, la révision de la condamnation pénale du requérant effectuée en application de l’article 7 § 5 de la loi n o 3713 tel qu’amendé par l’article 8 § 2 de la loi n o 6459 ne consiste pas en une révision du fond de la procédure pénale, mais seulement en un réexamen de la peine prononcée à l’issue de cette procédure (voir, mutatis mutandis , Öner et Türk c. Turquie , n o 51962/12, § 17, 31 mars 2015). Dans le cadre de la procédure de révision, en effet, la cour d’assises n’a pas réexaminé au fond les éléments constitutifs de l’infraction qui avait été reprochée au requérant, elle a seulement dit qu’en application de l’article 7 § 5 de la loi n o 3713 il n’y avait pas lieu d’infliger au requérant une peine pour commission d’infractions au nom d’une organisation illégale (paragraphe 15 ci-dessus). La condamnation pénale du requérant pour cette dernière infraction étant devenue définitive à la suite de l’arrêt rendu par la Cour de cassation le 2 juin 2010, soit avant l’entrée en vigueur, le 23 septembre 2012, du recours individuel devant la Cour constitutionnelle ( Uzun c. Turquie (déc.), n o 10755/13, §§ 25 ‑ 27, 30 avril 2013), l’intéressé ne pouvait pas saisir cette haute juridiction d’un tel recours et lui présenter ses griefs concernant la procédure pénale qui avait été diligentée contre lui ( ibidem ). Dès lors, il convient de rejeter également l’exception de non-épuisement des voies de recours internes soulevée par le Gouvernement ( Zülküf Murat Kahraman , précité, § 37).

Quant à l’exception de non-respect du délai de six mois, la Cour note que la requête n o 4175/11 a été introduite devant elle le 22 novembre 2010 et non pas, comme l’affirme le Gouvernement, le 20 octobre 2011. Elle constate donc que cette requête a bien été introduite dans les six mois suivant la décision interne définitive concernant la condamnation pénale du requérant pour commission d’infractions au nom d’une organisation illégale, à savoir l’arrêt de la Cour de cassation du 2 juin 2010. Il s’ensuit que cette exception doit également être rejetée.

Maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause, la Cour estime qu’il convient d’examiner le grief du requérant sous l’angle de l’article 10 de la Convention. Sur la recevabilité

Constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable. Sur le fond Arguments des parties

Se référant à l’arrêt Ișıkırık c. Turquie (n o 41226/09, §§ 56 ‑ 70, 14 novembre 2017), le requérant soutient que la disposition pénale en application de laquelle il a été condamné n’était pas prévisible. Il argue qu’il a été condamné au pénal pour avoir exercé son droit à la liberté d’expression en prononçant deux discours qui, selon lui, ne contenaient aucune incitation à la violence et visaient à calmer les manifestants lors des deux manifestations. Il considère donc que l’ingérence dans l’exercice de son droit à la liberté d’expression n’était pas justifiée par des raisons pertinentes et suffisantes.

Le Gouvernement considère qu’il n’y a pas eu en l’espèce ingérence dans l’exercice par le requérant de son droit à la liberté d’expression. Pour le cas où l’existence de pareille ingérence serait admise par la Cour, il soutient, que cette ingérence était prévue par les articles 220 § 6 et 314 §§ 2 et 3 du code pénal et par l’article 7 § 2 de la loi n o 3713, lesquels répondaient, selon lui, aux exigences de clarté, d’accessibilité et de prévisibilité, et qu’elle poursuivait les buts légitimes que constituent la protection de la sécurité nationale, la préservation de la sûreté publique, la défense de l’ordre et la prévention du crime. Il estime aussi qu’eu égard à l’implication du requérant dans les manifestations des 31 mars et 21 avril 2006, qui auraient été organisées à l’appel du PKK et pendant lesquelles les manifestants auraient commis des actes de violence, et eu égard aux discours prononcés par l’intéressé lors de ces manifestations et dont le contenu aurait été de nature à inciter à la violence, l’ingérence litigieuse était nécessaire dans une société démocratique et proportionnée aux buts légitimes poursuivis. Appréciation de la Cour a) Existence d’une ingérence

La Cour relève que le requérant a été condamné pour commission d’infractions au nom d’une organisation illégale sans en être membre et pour propagande en faveur d’une organisation terroriste à raison des actes qu’il avait commis et des discours qu’il avait prononcés lors de manifestations (paragraphes 9 ‑ 13 ci-dessus). Elle observe d’une part qu’avant l’annulation (paragraphe 15 ci-dessus) de la peine d’emprisonnement qui lui avait été infligée au titre de sa condamnation pénale du chef de commission d’infractions au nom d’une organisation illégale sans en être membre (paragraphes 6, 8, 12 et 14 ci-dessus), le requérant en avait purgé une partie (vingt-deux mois environ) et, d’autre part, qu’il a été sursis au prononcé du jugement concernant sa condamnation du chef de propagande en faveur d’une organisation terroriste (paragraphes 12 ‑ 13 ci-dessus).

Compte tenu des condamnations à des peines de plus de sept ans d’emprisonnement au total prononcées contre le requérant, peines dont il a purgé une partie, et de l’effet dissuasif que la procédure pénale dirigée contre lui, qui a connu une durée considérable, et le sursis à l’exécution de la peine, auquel l’intéressé a été soumis pendant trois ans, ont pu provoquer, la Cour considère qu’il y a eu ingérence dans l’exercice par le requérant de son droit à la liberté d’expression ( Erdoğdu c. Turquie , n o 25723/94, § 72, CEDH 2000 ‑ VI, Dilipak c. Turquie , n o 29680/05, § 51, 15 septembre 2015, Ergündoğan , précité, § 26, et Selahattin Demirtaș c. Turquie (n o 3) , n o 8732/11, § 26, 9 juillet 2019 ; voir aussi, a contrario , Otegi Mondragon c. Espagne , n o 2034/07, § 60, CEDH 2011). b) Justification de l’ingérence

Pareille ingérence enfreint l’article 10, sauf si elle est « prévue par la loi », inspirée par un ou plusieurs des buts légitimes mentionnés au paragraphe 2 et « nécessaire dans une société démocratique » pour les atteindre.

Sur le point de savoir si l’ingérence litigieuse était justifiée, la Cour estime opportun d’examiner séparément et successivement la question de la justification de la condamnation pénale du requérant du chef de commission d’infractions au nom d’une organisation illégale sans en être membre d’une part et de sa condamnation pénale du chef de propagande en faveur d’une organisation terroriste d’autre part. Sur la condamnation pénale du requérant du chef de commission d’infractions au nom d’une organisation illégale sans en être membre

La Cour note qu’il ne prête pas à controverse entre les parties que la condamnation pénale du requérant du chef de commission d’infractions au nom d’une organisation illégale sans en être membre était prévue par la loi, plus précisément par les articles 220 § 6 et 314 §§ 2 et 3 du code pénal. 40. À cet égard, elle rappelle avoir déjà eu l’occasion de constater dans une affaire similaire concernant une condamnation infligée à des requérants en application des dispositions pénales susmentionnées que l’article 220 § 6 du code pénal manquait de prévisibilité au motif qu’il n’assurait pas aux requérants une garantie fiable contre les poursuites arbitraires en raison notamment de la large portée des expressions qui y étaient employées, et que son application pratique n’apparaissait pas pallier cette carence ( Ișıkırık , précité, §§ 56 ‑ 70). En l’occurrence, elle ne voit aucune raison de s’écarter de l’approche ainsi adoptée.

Dès lors, la Cour estime que l’ingérence litigieuse n’était pas « prévue par la loi », au sens du paragraphe 2 de l’article 10 de la Convention. Eu égard à cette conclusion, elle considère qu’il n’y a pas lieu de vérifier si les autres conditions requises par ce paragraphe – à savoir l’existence d’un but légitime et la nécessité de l’ingérence dans une société démocratique – ont été respectées en l’espèce.

Partant, la Cour conclut à la violation de l’article 10 de la Convention. Sur la condamnation pénale du requérant du chef de propagande en faveur d’une organisation terroriste

Eu égard au constat de violation auquel elle est parvenue ci-dessus (paragraphe 42), la Cour juge inutile d’examiner la question de la justification de la condamnation pénale du requérant pour propagande en faveur d’une organisation terroriste (pour une approche similaire, Ișıkırık , précité, § 71).

Sous l’angle de cette même disposition, il se plaint que l’avis du procureur général près la Cour de cassation ne lui ait pas été communiqué lors de la procédure devant cette juridiction.

Sur le terrain de l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention, il allègue qu’il n’a pas eu la possibilité d’entendre les témoins à charge et de faire interroger les témoins à décharge lors de la procédure devant la cour d’assises.

Invoquant l’article 3 du Protocole n o 1 combiné avec l’article 14 de la Convention, il se plaint d’avoir été privé de son droit de vote et d’éligibilité à la suite de sa condamnation pénale.

Eu égard au constat de violation de l’article 10 de la Convention auquel elle est parvenue (paragraphe 42 ci-dessus), la Cour considère qu’il ne s’impose plus de statuer séparément ni sur la recevabilité ni sur le fond des griefs formulés sur le terrain des articles 6 §§ 1 et 3 de la Convention et de l’article 3 du Protocole n o 1 (pour une approche similaire, voir Kamil Uzun c. Turquie , n o 37410/97, § 64, 10 mai 2007).

Le Gouvernement considère que la demande pour dommage matériel ne repose sur aucun élément concret et revêt un caractère excessif. Pour ce qui est de la demande pour préjudice moral, il plaide l’absence de lien de causalité entre la somme réclamée et la violation alléguée. Il considère que ladite demande est non étayée et excessive et qu’elle ne correspond pas aux montants ordinairement accordés par la Cour. En ce qui concerne les frais et dépens, il indique que le requérant n’a présenté à cet égard aucun contrat conclu entre lui et son avocat ni de facture. Il estime en outre que la demande présentée au titre des frais d’avocat exposés devant la Cour est non étayée et excessivement élevée. Il ajoute que le requérant n’a fourni aucun justificatif de paiement convaincant pour d’autres frais allégués.

La Cour rejette la demande présentée au titre du dommage matériel, qui n’est nullement étayée. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 5 000 EUR pour préjudice moral. Quant à la demande pour frais et dépens, compte tenu des documents dont elle dispose et de sa jurisprudence, elle estime raisonnable d’accorder au requérant la somme de 1 500 EUR à ce titre. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, Décide de joindre les requêtes ; Déclare la requête recevable quant au grief fondé sur l’article 10 de la Convention ; Dit qu’il y a eu violation de l’article 10 de la Convention ; Dit qu’il n’y a lieu de statuer séparément ni sur la question de la justification de la condamnation pénale du requérant pour propagande en faveur d’une organisation terroriste en application de l’article 7 § 2 de la loi n o 3713 ni sur la recevabilité et le fond des griefs formulés sur le terrain des articles 6 §§ 1 et 3 de la Convention et de l’article 3 du Protocole n o 1 combiné avec l’article 14 de la Convention ; Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, les sommes suivantes, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur au taux applicable à la date du règlement : 5 000 EUR (cinq mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur cette somme, pour dommage moral, 1 500 EUR (mille cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû par le requérant à titre d’impôt sur cette somme, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 29 septembre 2020, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Hasan Bakırcı Valeriu Grițco Greffier adjoint Président