AFFAIRE MUSTAFA ÇELİK c. TURQUIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'article 10 - Liberté d'expression-{général} (Article 10-1 - Liberté d'expression)
AFFAIRE MUSTAFA ÇELİK c. TURQUIE (CtEDO, 2020)
SECȚIA A DOUA
CAUZA MUSTAFA ÇELİK c. TURCIEI
(Cererea nr.
o
46127/11)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
8 decembrie 2020
Această hotărâre este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Mustafa Çelik c. Turciei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a doua), reunită într-un comitet compus din
:
Valeriu Grițco,
președinte,
Branko Lubarda,
Pauliine Koskelo,
judecători,
și Hasan Bakırcı,
grefier adjunct
de secție
,
După deliberare în camera de consiliu la 17 noiembrie 2020,
Pronunță următoarea hotărâre, adoptată la această dată
:
PROCEDURA
1.
La originea cauzei se află o cerere (nr.
o
46127/11) îndreptată împotriva Republicii Turcia și prin care un cetățean al acestui Stat, dl
Mustafa Çelik („
reclamantul
"), a sesizat Curtea la 5 iulie 2011 în temeiul articolului
34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („
Convenția
").
2.
Reclamantul a fost reprezentat de dl
e
E. Șenses, avocat care își exercită activitatea în Batman. Guvernul turc („
Guvernul
") a fost reprezentat de agentul său.
3.
La 17 iulie 2017, capetele de cerere întemeiate pe articolele 6 § 2, 7, 10 și 11 din Convenție au fost comunicate Guvernului, iar cererea a fost declarată inadmisibilă pentru rest în conformitate cu articolul
54 §
3 din regulamentul Curții.
4.
Guvernul se opune examinării cererii de către un comitet. După examinarea obiecției Guvernului, Curtea o respinge.
ÎN FAPT
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
5.
Reclamantul s-a născut în 1985 și are reședința în Batman.
6.
La 15 mai 2009, suspectat că ar fi săvârșit infracțiuni în numele unei organizații ilegale fără a fi membru al acesteia și de propagandă în favoarea unei organizații teroriste, reclamantul a fost plasat în detenție provizorie.
7.
Printr-un rechizitoriu din 29 mai 2009, procurorul Republicii din Diyarbakır l-a inculpat pe reclamant pentru capetele de săvârșire a unor infracțiuni în numele unei organizații ilegale fără a fi membru al acesteia și de propagandă în favoarea unei organizații teroriste din cauza actelor pe care le-ar fi săvârșit cu ocazia anumitor manifestații organizate în Batman.
8.
La 3 decembrie 2009, curtea cu jurați din Diyarbakır („
curtea cu jurați
") l-a recunoscut pe reclamant vinovat de infracțiunile reproșate. Aceasta l-a condamnat pe persoana în cauză la șase ani și trei luni de închisoare pentru capătul de săvârșire a unor infracțiuni în numele unei organizații ilegale, fără a fi membru al acesteia, în aplicarea articolului
314 §
2 din codul penal („
CP
") prin trimitere la articolele
314 §
3 și 220 §
6 din același cod, și de trei ori la zece luni de închisoare pentru capătul de propagandă în favoarea unei organizații teroriste în aplicarea articolului 7 § 2 din legea nr.
o
3713.
Aceasta a considerat în acest sens că, cu ocazia manifestațiilor din 22
octombrie 2008, 9 noiembrie 2008 și 14 februarie 2009 care ar fi fost organizate în Batman la chemarea PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan, organizație ilegală armată), reclamantul a scandat sloganuri care făceau elogiul acestei organizații și al liderului său și a cântat, aplaudând, un cântec care făcea apologia, glorificarea și propaganda PKK și i-a făcut pe alți manifestanți să cânte și a săvârșit astfel de trei ori infracțiunea de propagandă în favoarea unei organizații teroriste. Aceasta a considerat, în plus, că actele reclamantului care constau în participarea la manifestațiile susmenționate, scandarea de sloganuri în favoarea PKK și a liderului său, cântarea și determinarea altora să cânte un cântec care făcea apologia PKK cu ocazia acestor manifestații constituiau capătul de săvârșire a unor infracțiuni în numele unei organizații ilegale fără a fi membru al acesteia.
9.
La 14 decembrie 2010, Curtea de casație a confirmat condamnările penale ale reclamantului pentru capetele de săvârșire a unor infracțiuni în numele unei organizații ilegale fără a fi membru al acesteia și de propagandă în favoarea unei organizații teroriste. Această hotărâre a fost depusă la grefa curții cu jurați la 9 februarie 2011.
10.
La 6 august 2012, curtea cu jurați, sesizată cu o cerere introdusă de reclamant pentru a beneficia de legea nr.
o
6352 intrată în vigoare la 5
iulie 2012, a decis să suspende executarea pedepselor aplicate reclamantului pentru infracțiunea de propagandă în favoarea unei organizații teroriste în aplicarea articolului 1 provizoriu din legea nr.
o
6352 (paragraful
17 de mai jos).
11.
La 3 mai 2013, după redeschiderea dosarului în cadrul unei revizuiri solicitate de reclamant pentru a beneficia de modificările aduse de legea nr.
o
6459 intrată în vigoare la 30
aprilie 2013, curtea cu jurați a anulat pedeapsa cu închisoarea de șase ani și trei luni aplicată reclamantului pentru capătul de săvârșire a unor infracțiuni în numele unei organizații ilegale fără a fi membru al acesteia, pe motiv că, în temeiul articolului
7 §
5 din legea nr.
o
3713, astfel cum a fost modificat prin articolul
8 §
2 din legea nr.
o
6459 (paragraful
16 de mai jos), nu era cazul ca aceasta să fie aplicată reclamantului. Aceasta a dispus, în plus, încetarea executării pedepsei aplicate reclamantului.
II.
DREPTUL INTERN RELEVANT
Codul penal
12.
art. 220 § 6 din CP (legea
nr.
o
5237 din 26 septembrie 2004, intrată în vigoare la 1
er
iunie 2005), intitulat „
Constituirea unei organizații în vederea săvârșirii de infracțiuni
", se citește după cum urmează după modificarea adusă de legea nr.
o
6352 intrată în vigoare la 5 iulie 2012
:
„
(...)
6)
Oricine săvârșește o infracțiune în numele unei organizații criminale fără a fi membru al acesteia este de asemenea condamnat pentru capătul de apartenență la o organizație ilegală. Pedeapsa aplicată pentru apartenența la o organizație criminală poate fi redusă până la jumătate.
(...)
"
13.
Articolul
314 din CP, intitulat „
organizație armată
", este formulat astfel
:
„
1)
Oricine constituie sau conduce o organizație care are ca obiectiv săvârșirea infracțiunilor enunțate în secțiunile a patra și a cincea din prezentul capitol este pasibil de o pedeapsă de la zece la cincisprezece ani de închisoare.
2)
Orice membru al unei organizații astfel cum este definită la primul paragraf este pasibil de o pedeapsă de la cinci la zece ani de închisoare.
3)
Celelalte dispoziții care se referă la infracțiunea de constituire a unei organizații care are ca obiectiv săvârșirea de infracțiuni sunt de asemenea aplicabile infracțiunii susmenționate.
"
B.
Legea nr.
o
3713
14.
art. 7 § 2 din legea nr.
o
3713 privind lupta împotriva terorismului, intrată în vigoare la 12 aprilie 1991, prevedea următoarele
:
„
Oricine acordă asistență organizațiilor menționate [la alineatul de mai sus] și face propagandă în favoarea lor va fi condamnat la o pedeapsă de la unu la cinci ani de închisoare, precum și la o pedeapsă cu amendă de la 50 la 100 de milioane de lire (...)
"
15.
După ce a fost modificat prin legea nr.
o
5532, intrată în vigoare la 18
iulie 2006, art. 7 § 2 din legea nr.
o
3713 prevedea că
:
„
Oricine face propagandă în favoarea unei organizații teroriste va fi condamnat la o pedeapsă de la unu la cinci ani de închisoare (...)
"
16.
De la modificarea operată prin legea nr.
o
6459, intrată în vigoare la 30
aprilie 2013, art. 7 din legea nr.
o
3713 este formulat astfel în părțile sale relevante
:
„
Oricine face propagandă în favoarea unei organizații teroriste prin legitimarea metodelor de constrângere, violență sau amenințare ale acestui tip de organizații, prin apologia acestora sau prin incitarea la utilizarea lor va fi condamnat la o pedeapsă de la unu la cinci ani de închisoare (...)
(...)
5.
Celor care săvârșesc infracțiunea prevăzută la al doilea alineat (...) în numele unei organizații teroriste fără a fi membru al acesteia nu li se poate aplica în plus o pedeapsă pentru infracțiunea prevăzută la articolul
220 §
6 din legea nr.
o
5237.
"
C.
Legea nr.
o
6352
17.
Legea nr.
o
6352, intitulată „
Lege de modificare a diverselor legi în vederea optimizării eficienței serviciilor judiciare și a suspendării proceselor și a pedepselor aplicate în cauzele privind infracțiunile săvârșite prin intermediul presei și al mijloacelor de comunicare în masă
", a intrat în vigoare la 5
iulie 2012. Aceasta prevede în articolul său prim provizoriu, paragrafele
1
c) și 3, că se va suspenda pe o perioadă de trei ani executarea oricărei pedepse devenite definitive constând într-o amendă sau într-o pedeapsă cu închisoarea mai mică de cinci ani aplicată pentru săvârșirea unei infracțiuni realizate prin intermediul presei, al mijloacelor de comunicare în masă sau al altor mijloace de comunicare a gândirii și a opiniei, cu condiția ca infracțiunea sancționată cu o astfel de pedeapsă să fi fost săvârșită înainte de 31
decembrie 2011.
ÎN DREPT
CU PRIVIRE LA EXCEPȚIILE PRELIMINARE ALE GUVERNULUI
18.
Guvernul ridică trei excepții preliminare. Acesta susține mai întâi că prezenta cerere nu a fost introdusă la 5 iulie 2011, astfel cum este indicat în scrisoarea de comunicare a Curții, ci la 9 martie 2012. Acesta expune în acest sens că ștampila Curții aplicată pe formularul de cerere transmis de Curte la momentul comunicării cererii purta data de 9 martie 2012 și susține că ștampila datată 15
iulie 2011 aplicată pe procura transmisă de Curte la momentul comunicării ar fi trebuit să aparțină unei alte cereri. Acesta consideră deci că data introducerii cererii, astfel cum a fost reținută de Curte, este eronată. Expunând, în plus, că formularul de cerere a fost semnat doar de avocatul reclamantului și susținând că nu există nicio procură semnată de reclamant pentru a-l împuternici pe avocatul său să-l reprezinte în cadrul acestei cereri, acesta invită Curtea să respingă cererea în conformitate cu art. 47 din regulamentul său.
19.
Guvernul expune apoi că hotărârea Curții de casație din 14 decembrie 2010, care, în opinia sa, constituie în prezenta cauză decizia internă definitivă, a fost depusă la grefa curții cu jurați la 9 februarie 2011, și susține că cererea a fost introdusă la 9 martie 2012, adică cu mai mult de șase luni după data menționată de depunere a hotărârii Curții de casație. Acesta consideră, prin urmare, că cererea trebuie declarată inadmisibilă pentru nerespectarea termenului de șase luni.
20.
Guvernul ridică în cele din urmă excepția neepuizării căilor de recurs interne printr-o excepție invocată în observațiile sale complementare din 15 iunie 2020. Acesta expune în acest sens că o decizie privind revizuirea pedepsei aplicate reclamantului a fost pronunțată de curtea cu jurați după intrarea în vigoare, la 23 septembrie 2012, a recursului individual în fața Curții Constituționale, dar că persoana în cauză nu a sesizat această înaltă instanță cu un astfel de recurs. Acesta consideră, în consecință, că cererea trebuie declarată inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de recurs interne.
21.
Reclamantul indică faptul că printr-o scrisoare din 5 iulie 2011 a transmis Curții într-un mod sumar faptele cererii, precum și alegațiile sale de încălcări și că această scrisoare era însoțită de o procură semnată de el însuși și de avocatul său. Acesta explică apoi că, printr-o scrisoare din 14
februarie 2012, Curtea a răspuns la scrisoarea sa din 5 iulie 2011 cerându-i să trimită formularul său de cerere și documentele anexe înainte de 10 aprilie 2012. Expunând că a trimis Curții formularul său de cerere și anexele acestuia la 9 martie 2012, acesta consideră că cererea sa a fost introdusă în conformitate cu art. 47 din regulamentul Curții.
22.
Reclamantul susține, prin urmare, că cererea a fost introdusă la 5
iulie 2011, în respectul regulii celor șase luni, având în vedere data depunerii hotărârii Curții de casație la grefa curții cu jurați, și anume 9 februarie 2011.
23.
Curtea constată că, prin telecopia din 5 iulie 2011, reclamantul a făcut să parvină Curții capetele sale de cerere și faptele aflate la originea alegațiilor sale de încălcare, indicând că urma să trimită Curții formularul de cerere și documentele necesare în termenul care i-ar fi acordat de Curte. Versiunea pe hârtie a acestei scrisori, însoțită de o procură semnată de reclamant și de reprezentantul său, a ajuns la Curte la 15 iulie 2011. Printr-o scrisoare din 14 februarie 2012, Curtea a confirmat primirea scrisorii reclamantului explicându-i că un număr de cerere îi fusese atribuit și cerându-i să-i trimită un formular de cerere completat în mod corespunzător, cu anexele sale, înainte de 12 aprilie 2012. Formularul de cerere datat 9 martie 2012 și anexele sale au parvenit Curții la 16 martie 2012. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că această cerere trebuie considerată ca fiind introdusă la 5 iulie 2011 în respectul regulilor sale de procedură aplicabile la această dată. Prin urmare, aceasta respinge prima excepție a Guvernului.
24.
În ceea ce privește excepția referitoare la nerespectarea termenului de șase luni, Curtea constată că cererea a fost introdusă la 5 iulie 2011, adică în șase luni de la punerea la dispoziție a hotărârii Curții de casație la grefa curții cu jurați la 9 februarie 2011, data la care termenul de șase luni a început să curgă (a se vedea în acest sens, printre multe altele,
İpek c. Turciei
(dec.), nr.
o
39706/98, 7 noiembrie 2000,
Yavuz și alții c. Turciei
(dec.), nr.
o
48064/99, 1
er
februarie 2005,
Benli c. Turciei
, nr.
o
65715/01, § 24, 20 februarie 2007,
Alada c. Turciei,
nr.
o
67449/12, §
31, 7
iulie 2015 și
Aydemir c. Turciei
[comitet] (dec), nr.
o
21013/11, §
13, 2
aprilie 2019). Prin urmare, aceasta respinge și această excepție.
25.
În ceea ce privește excepția întemeiată pe neepuizarea căilor de recurs interne, Curtea reamintește că, în temeiul articolului 55 din regulamentul său, dacă Partea contractantă pârâtă intenționează să ridice o excepție de inadmisibilitate, aceasta trebuie să o facă, în măsura în care natura excepției și circumstanțele permit, în observațiile sale scrise sau orale cu privire la admisibilitatea cererii (
N.C. c. Italiei
[MC], nr.
o
24952/94, § 44, CEDO 2002-X). Aceasta observă că în prezenta cauză Guvernul a ridicat această excepție pentru prima dată în observațiile sale complementare din 15
iunie 2020 și nu în observațiile sale cu privire la admisibilitatea și fondul cauzei prezentate la 22 ianuarie 2018. Aceasta constată de altfel că Guvernul nu a furnizat nicio explicație pentru această amânare și constată că nu existau circumstanțe excepționale de natură să-l exonereze de obligația de a ridica eventualele excepții de inadmisibilitate în timp util. Prin urmare, aceasta concluzionează că Guvernul este decăzut din dreptul de a invoca neepuizarea căilor de recurs interne (
Khlaifia și alții c. Italiei
[MC], nr.
o
16483/12, §§ 52 și 53, 15
decembrie 2016). Prin urmare, aceasta respinge această excepție.
CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI
10 DIN CONVENȚIE
26.
Invocând art. 6 § 2 din Convenție, reclamantul susține că modul în care art. 220 § 6 din CP a fost aplicat de autoritățile naționale a adus atingere dreptului său la prezumția de nevinovăție.
27.
Invocând art. 7 din Convenție, reclamantul susține că articolele 220 § 6 și 314 § 2 din CP nu sunt clare și previzibile în aplicarea lor de către autoritățile naționale.
28.
Invocând articolele 10 și 11 din Convenție, reclamantul se plânge de o atingere adusă drepturilor sale la libertatea de exprimare și la libertatea de întrunire pașnică din cauza condamnărilor sale penale.
29.
Guvernul susține că în prezenta cauză art. 11 constituie o
lex specialis
și că respectivele capete de cerere întemeiate pe articolele 6 § 2 și 7 privesc în plus în mod esențial atingerea pretinsă adusă dreptului reclamantului la libertatea de întrunire pașnică. Acesta consideră, în consecință, că toate capetele de cerere ale reclamantului trebuie examinate doar din perspectiva articolului 11 din Convenție.
30.
Reclamantul nu se pronunță asupra acestui punct.
31.
Curtea constată că, în prezenta cauză, prin prezentarea capetelor de cerere expuse mai sus, reclamantul se plânge în mod esențial de condamnările sale penale din cauza actelor pe care le săvârșise cu ocazia mai multor manifestații, cum ar fi scandarea de sloganuri și cântarea unor cântece, care țineau în principal de exercitarea de către acesta a dreptului său la libertatea de exprimare. Prin urmare, ca stăpână a calificării juridice a faptelor, Curtea consideră că este oportun să examineze faptele denunțate doar din perspectiva articolului
10 din Convenție.
Cu privire la admisibilitate
32.
Guvernul ridică o excepție de inadmisibilitate. Acesta susține că actele reproșate reclamantului de către autoritățile naționale în susținerea condamnării persoanei în cauză erau de natură să incite la violență și nu beneficiau deci de protecția articolului 10 din Convenție și că, în consecință, capătul de cerere al reclamantului este vădit nefondat.
33.
Reclamantul nu se pronunță asupra acestei excepții.
34.
Curtea consideră că argumentul prezentat în această excepție ridică probleme care necesită o examinare pe fond a capătului de cerere întemeiat pe articolul
10 din Convenție și nu doar o examinare a admisibilității sale.
35.
Constatând de altfel că cererea nu este vădit nefondată în sensul articolului
35 §
3
a) din Convenție și că aceasta nu se lovește de altfel de niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă.
Cu privire la fond
1.
Argumentele părților
36.
Reclamantul susține că condamnările sale penale pentru acte, în opinia sa, non-violente pe care le săvârșise cu ocazia a trei manifestații constituie o atingere gravă adusă dreptului său la libertatea de exprimare.
37.
Reiterând argumentele pe care le-a prezentat cu privire la admisibilitatea capătului de cerere, Guvernul consideră că în prezenta cauză nu a existat ingerință în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare. În cazul în care existența unei ingerințe ar fi admisă de Curte, acesta susține că aceasta era prevăzută de articolele
220 §
6 și 314 §§
2 și 3 din CP și de articolul
7 §
2 din legea nr.
o
3713, care în opinia sa răspundeau cerințelor de claritate, de accesibilitate și de previzibilitate, și că aceasta urmărea scopurile legitime constituite de protecția securității naționale și a integrității teritoriale, păstrarea siguranței publice și prevenirea infracțiunilor. Acesta consideră de asemenea că, având în vedere actele și sloganurile reproșate reclamantului, care, în opinia sa, constituiau o amenințare pentru ordinea publică, ingerința în litigiu era necesară într-o societate democratică și proporțională cu scopurile legitime urmărite.
2.
Aprecierea Curții
a)
Existența unei ingerințe
38.
Curtea constată că reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de șase ani și trei luni (§8 de mai sus), pedeapsă anulată ulterior (§11 de mai sus), pentru capătul de săvârșire a unor infracțiuni în numele unei organizații ilegale fără a fi membru al acesteia, pe de o parte, și de trei ori la zece luni de închisoare (§8 de mai sus), a căror executare a fost suspendată ulterior (§10 de mai sus) pentru capătul de propagandă în favoarea unei organizații teroriste, pe de altă parte, pentru că a scandat sloganuri și a cântat un cântec cu alți manifestanți cu ocazia a trei manifestații pe care autoritățile le considerau a fi fost organizate la instigarea PKK (§8 de mai sus). Aceasta observă apoi că persoana în cauză a executat aproximativ patru ani de închisoare din cauza acestor condamnări penale înainte de suspendarea și anularea pedepselor aplicate (paragrafele 6 și 11 de mai sus). În cele din urmă, aceasta constată că actele pentru care reclamantul a fost condamnat, și anume scandarea de sloganuri și cântarea unui cântec cu ocazia manifestațiilor, țineau de exercitarea de către persoana în cauză a dreptului său la libertatea de exprimare. Aceasta consideră, prin urmare, că respectiva condamnare în litigiu se analizează ca o „
ingerință
" în exercitarea de către reclamant a acestui drept.
b)
Justificarea ingerinței
39.
O asemenea ingerință încalcă art. 10, cu excepția cazului în care este „
prevăzută de lege
", inspirată de unul sau mai multe dintre scopurile legitime menționate la paragraful
2 și „
necesară într-o societate democratică
" pentru atingerea acestora.
40.
Curtea consideră oportun să examineze problema justificării ingerinței în litigiu separat și succesiv pentru condamnarea penală a reclamantului pentru capătul de săvârșire a unor infracțiuni în numele unei organizații ilegale fără a fi membru al acesteia, pe de o parte, și pentru condamnarea sa penală pentru capătul de propagandă în favoarea unei organizații teroriste, pe de altă parte.
i).
Cu privire la condamnarea penală a reclamantului pentru capătul de săvârșire a unor infracțiuni în numele unei organizații ilegale fără a fi membru al acesteia
41.
Curtea constată că condamnarea penală a reclamantului pentru capătul de săvârșire a unor infracțiuni în numele unei organizații ilegale fără a fi membru al acesteia era prevăzută de lege, mai precis de articolele
220 §
6 și 314
§§
2 și 3 din CP (paragrafele 12 și 13 de mai sus).
42.
În acest sens, aceasta reamintește că a avut deja ocazia să constate într-o cauză similară care privea o condamnare aplicată unor reclamanți în aplicarea dispozițiilor penale susmenționate că articolul
220 §
6 din CP nu avea suficientă previzibilitate, pe motiv că, din cauza largii întinderi a expresiilor care figurează în acesta, nu asigura reclamanților o garanție fiabilă împotriva urmăririlor arbitrare și că aplicarea sa practică nu părea să remedieze această deficiență (
Ișıkırık c. Turciei
, nr.
o
41226/09, §§
56-70, 14 noiembrie 2017). În prezenta cauză, aceasta nu vede niciun motiv să se abată de la această abordare.
43.
Prin urmare, Curtea consideră că ingerința în litigiu nu era „
prevăzută de lege
", în sensul paragrafului 2 al articolului
10 din Convenție. Având în vedere această concluzie, aceasta consideră că nu este necesar să verifice dacă celelalte condiții cerute de acest paragraf – și anume existența unui scop legitim și necesitatea ingerinței într-o societate democratică – au fost respectate în prezenta cauză.
44.
Prin urmare, Curtea concluzionează la încălcarea articolului
10 din Convenție.
ii).
Cu privire la condamnarea penală a reclamantului pentru capătul de propagandă în favoarea unei organizații teroriste
45.
Având în vedere constatarea de încălcare la care a ajuns mai sus (§44), Curtea consideră inutil să examineze problema justificării condamnării penale a reclamantului pentru propagandă în favoarea unei organizații teroriste în aplicarea articolului 7 § 2 din legea nr.
o
3713 (pentru o abordare similară, a se vedea
Ișıkırık c. Turciei
, nr.
o
41226/09, §
71, 14 noiembrie 2017).
CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUIUI
41 DIN CONVENȚIE
46.
Reclamantul solicită 82 580 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material pe care susține că l-a suferit din cauza perioadei pe care a petrecut-o în închisoare timp în care nu a putut munci. Acesta prezintă în acest sens o foaie de calcul întocmită de un expert care ia în considerare veniturile, astfel cum le-ar fi declarat în fața tribunalelor, de care ar fi fost privat în timpul detenției sale, precum și dobânzile aferente. Acesta solicită în plus 40 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care consideră că l-a suferit. În cele din urmă, acesta solicită 3
700 EUR pentru cheltuielile de avocat și 235 euro pentru diverse cheltuieli legate de urmărirea cererii în fața Curții. Acesta prezintă în susținerea acestor cereri o convenție de onorariu de avocat, încheiată între el și avocatul său, precum și o foaie de calcul care cuprinde detaliul orelor și al sumelor aferente fiecărei sarcini pe care avocatul său ar fi îndeplinit-o, precum și cheltuielile de fotocopiere, de poștă și de furnitură legate de fiecare sarcină.
47.
Guvernul susține că nu există nicio legătură de cauzalitate între cererea prezentată cu titlu de daune materiale și încălcarea pretinsă și că această cerere este excesivă și mult deasupra standardelor de viață din Turcia. Acesta argumentează în plus că cererea prezentată cu titlu de daune morale este excesivă și că nu corespunde cuantumurilor alocate în jurisprudența Curții. În cele din urmă, acesta expune că reclamantul nu a prezentat niciun document justificativ de plată în susținerea cheltuielilor de avocat și a altor cheltuieli pretinse pe care le consideră ca fiind nesusținute și excesiv de ridicate.
48.
Curtea respinge cererea referitoare la daunele materiale, care nu este susținută cu documente relevante. În schimb, aceasta consideră că este necesar să acorde reclamantului 5 000 EUR cu titlu de daune morale. În ceea ce privește cheltuielile de judecată, ținând seama de documentele de care dispune și de jurisprudența sa, aceasta consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR în acest sens și o acordă reclamantului.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
Declară
cererea admisibilă
;
Hotărăște
că a existat o încălcare a articolului 10 din Convenție
;
Hotărăște
că nu este necesar să se pronunțe separat asupra problemei justificării condamnării penale a reclamantului pentru propagandă în favoarea unei organizații teroriste în aplicarea articolului 7 § 2 din legea nr.
o
3713
;
Hotărăște
a)
că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume, de convertit în moneda Statului pârât, la cursul aplicabil la data plății
:
5
000 EUR (cinci mii euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale
;
1
500 EUR (o mie cinci sute euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată de reclamant cu titlu de impozit, pentru cheltuieli de judecată
;
b)
că, începând cu expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale
;
5
.
Respinge
cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 8 decembrie 2020, în aplicarea articolului
77
§§
2 și
3 din regulament.
Hasan Bakırcı
Valeriu Grițco
Grefier adjunct
Președinte