Mustafa Çelik împotriva Turciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. o 46127/11) îndreptată împotriva Republicii Turcia și prin care un cetățean al acestui Stat, dl Mustafa Çelik („ reclamantul "), a sesizat Curtea la 5 iulie 2011 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („ Convenția ").

Reclamantul a fost reprezentat de dl e E. Șenses, avocat care își exercită activitatea în Batman. Guvernul turc („ Guvernul ") a fost reprezentat de agentul său.

La 17 iulie 2017, capetele de cerere întemeiate pe articolele 6 § 2, 7, 10 și 11 din Convenție au fost comunicate Guvernului, iar cererea a fost declarată inadmisibilă pentru rest în conformitate cu articolul 54 § 3 din regulamentul Curții.

Guvernul se opune examinării cererii de către un comitet. După examinarea obiecției Guvernului, Curtea o respinge. ÎN FAPT

La 15 mai 2009, suspectat că ar fi săvârșit infracțiuni în numele unei organizații ilegale fără a fi membru al acesteia și de propagandă în favoarea unei organizații teroriste, reclamantul a fost plasat în detenție provizorie.

Printr-un rechizitoriu din 29 mai 2009, procurorul Republicii din Diyarbakır l-a inculpat pe reclamant pentru capetele de săvârșire a unor infracțiuni în numele unei organizații ilegale fără a fi membru al acesteia și de propagandă în favoarea unei organizații teroriste din cauza actelor pe care le-ar fi săvârșit cu ocazia anumitor manifestații organizate în Batman.

La 3 decembrie 2009, curtea cu jurați din Diyarbakır („ curtea cu jurați ") l-a recunoscut pe reclamant vinovat de infracțiunile reproșate. Aceasta l-a condamnat pe persoana în cauză la șase ani și trei luni de închisoare pentru capătul de săvârșire a unor infracțiuni în numele unei organizații ilegale, fără a fi membru al acesteia, în aplicarea articolului 314 § 2 din codul penal („ CP ") prin trimitere la articolele 314 § 3 și 220 § 6 din același cod, și de trei ori la zece luni de închisoare pentru capătul de propagandă în favoarea unei organizații teroriste în aplicarea articolului 7 § 2 din legea nr. o 3713. Aceasta a considerat în acest sens că, cu ocazia manifestațiilor din 22 octombrie 2008, 9 noiembrie 2008 și 14 februarie 2009 care ar fi fost organizate în Batman la chemarea PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan, organizație ilegală armată), reclamantul a scandat sloganuri care făceau elogiul acestei organizații și al liderului său și a cântat, aplaudând, un cântec care făcea apologia, glorificarea și propaganda PKK și i-a făcut pe alți manifestanți să cânte și a săvârșit astfel de trei ori infracțiunea de propagandă în favoarea unei organizații teroriste. Aceasta a considerat, în plus, că actele reclamantului care constau în participarea la manifestațiile susmenționate, scandarea de sloganuri în favoarea PKK și a liderului său, cântarea și determinarea altora să cânte un cântec care făcea apologia PKK cu ocazia acestor manifestații constituiau capătul de săvârșire a unor infracțiuni în numele unei organizații ilegale fără a fi membru al acesteia.

La 14 decembrie 2010, Curtea de casație a confirmat condamnările penale ale reclamantului pentru capetele de săvârșire a unor infracțiuni în numele unei organizații ilegale fără a fi membru al acesteia și de propagandă în favoarea unei organizații teroriste. Această hotărâre a fost depusă la grefa curții cu jurați la 9 februarie 2011.

La 6 august 2012, curtea cu jurați, sesizată cu o cerere introdusă de reclamant pentru a beneficia de legea nr. o 6352 intrată în vigoare la 5 iulie 2012, a decis să suspende executarea pedepselor aplicate reclamantului pentru infracțiunea de propagandă în favoarea unei organizații teroriste în aplicarea articolului 1 provizoriu din legea nr. o 6352 (paragraful 17 de mai jos).

La 3 mai 2013, după redeschiderea dosarului în cadrul unei revizuiri solicitate de reclamant pentru a beneficia de modificările aduse de legea nr. o 6459 intrată în vigoare la 30 aprilie 2013, curtea cu jurați a anulat pedeapsa cu închisoarea de șase ani și trei luni aplicată reclamantului pentru capătul de săvârșire a unor infracțiuni în numele unei organizații ilegale fără a fi membru al acesteia, pe motiv că, în temeiul articolului 7 § 5 din legea nr. o 3713, astfel cum a fost modificat prin articolul 8 § 2 din legea nr. o 6459 (paragraful 16 de mai jos), nu era cazul ca aceasta să fie aplicată reclamantului. Aceasta a dispus, în plus, încetarea executării pedepsei aplicate reclamantului. II.

Articolul 314 din CP, intitulat „ organizație armată ", este formulat astfel : „ 1) Oricine constituie sau conduce o organizație care are ca obiectiv săvârșirea infracțiunilor enunțate în secțiunile a patra și a cincea din prezentul capitol este pasibil de o pedeapsă de la zece la cincisprezece ani de închisoare. 2) Orice membru al unei organizații astfel cum este definită la primul paragraf este pasibil de o pedeapsă de la cinci la zece ani de închisoare. 3) Celelalte dispoziții care se referă la infracțiunea de constituire a unei organizații care are ca obiectiv săvârșirea de infracțiuni sunt de asemenea aplicabile infracțiunii susmenționate. " B. Legea nr. o 3713 14. art. 7 § 2 din legea nr. o 3713 privind lupta împotriva terorismului, intrată în vigoare la 12 aprilie 1991, prevedea următoarele : „ Oricine acordă asistență organizațiilor menționate [la alineatul de mai sus] și face propagandă în favoarea lor va fi condamnat la o pedeapsă de la unu la cinci ani de închisoare, precum și la o pedeapsă cu amendă de la 50 la 100 de milioane de lire (...) "

După ce a fost modificat prin legea nr. o 5532, intrată în vigoare la 18 iulie 2006, art. 7 § 2 din legea nr. o 3713 prevedea că : „ Oricine face propagandă în favoarea unei organizații teroriste va fi condamnat la o pedeapsă de la unu la cinci ani de închisoare (...) "

De la modificarea operată prin legea nr. o 6459, intrată în vigoare la 30 aprilie 2013, art. 7 din legea nr. o 3713 este formulat astfel în părțile sale relevante : „ 2. Oricine face propagandă în favoarea unei organizații teroriste prin legitimarea metodelor de constrângere, violență sau amenințare ale acestui tip de organizații, prin apologia acestora sau prin incitarea la utilizarea lor va fi condamnat la o pedeapsă de la unu la cinci ani de închisoare (...) (...) 5. Celor care săvârșesc infracțiunea prevăzută la al doilea alineat (...) în numele unei organizații teroriste fără a fi membru al acesteia nu li se poate aplica în plus o pedeapsă pentru infracțiunea prevăzută la articolul 220 § 6 din legea nr. o 5237. " C. Legea nr. o 6352

Legea nr. o 6352, intitulată „ Lege de modificare a diverselor legi în vederea optimizării eficienței serviciilor judiciare și a suspendării proceselor și a pedepselor aplicate în cauzele privind infracțiunile săvârșite prin intermediul presei și al mijloacelor de comunicare în masă ", a intrat în vigoare la 5 iulie 2012. Aceasta prevede în articolul său prim provizoriu, paragrafele 1 c) și 3, că se va suspenda pe o perioadă de trei ani executarea oricărei pedepse devenite definitive constând într-o amendă sau într-o pedeapsă cu închisoarea mai mică de cinci ani aplicată pentru săvârșirea unei infracțiuni realizate prin intermediul presei, al mijloacelor de comunicare în masă sau al altor mijloace de comunicare a gândirii și a opiniei, cu condiția ca infracțiunea sancționată cu o astfel de pedeapsă să fi fost săvârșită înainte de 31 decembrie 2011. ÎN DREPT

Guvernul expune apoi că hotărârea Curții de casație din 14 decembrie 2010, care, în opinia sa, constituie în prezenta cauză decizia internă definitivă, a fost depusă la grefa curții cu jurați la 9 februarie 2011, și susține că cererea a fost introdusă la 9 martie 2012, adică cu mai mult de șase luni după data menționată de depunere a hotărârii Curții de casație. Acesta consideră, prin urmare, că cererea trebuie declarată inadmisibilă pentru nerespectarea termenului de șase luni.

Guvernul ridică în cele din urmă excepția neepuizării căilor de recurs interne printr-o excepție invocată în observațiile sale complementare din 15 iunie 2020. Acesta expune în acest sens că o decizie privind revizuirea pedepsei aplicate reclamantului a fost pronunțată de curtea cu jurați după intrarea în vigoare, la 23 septembrie 2012, a recursului individual în fața Curții Constituționale, dar că persoana în cauză nu a sesizat această înaltă instanță cu un astfel de recurs. Acesta consideră, în consecință, că cererea trebuie declarată inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de recurs interne.

Reclamantul indică faptul că printr-o scrisoare din 5 iulie 2011 a transmis Curții într-un mod sumar faptele cererii, precum și alegațiile sale de încălcări și că această scrisoare era însoțită de o procură semnată de el însuși și de avocatul său. Acesta explică apoi că, printr-o scrisoare din 14 februarie 2012, Curtea a răspuns la scrisoarea sa din 5 iulie 2011 cerându-i să trimită formularul său de cerere și documentele anexe înainte de 10 aprilie 2012. Expunând că a trimis Curții formularul său de cerere și anexele acestuia la 9 martie 2012, acesta consideră că cererea sa a fost introdusă în conformitate cu art. 47 din regulamentul Curții.

Reclamantul susține, prin urmare, că cererea a fost introdusă la 5 iulie 2011, în respectul regulii celor șase luni, având în vedere data depunerii hotărârii Curții de casație la grefa curții cu jurați, și anume 9 februarie 2011.

Curtea constată că, prin telecopia din 5 iulie 2011, reclamantul a făcut să parvină Curții capetele sale de cerere și faptele aflate la originea alegațiilor sale de încălcare, indicând că urma să trimită Curții formularul de cerere și documentele necesare în termenul care i-ar fi acordat de Curte. Versiunea pe hârtie a acestei scrisori, însoțită de o procură semnată de reclamant și de reprezentantul său, a ajuns la Curte la 15 iulie 2011. Printr-o scrisoare din 14 februarie 2012, Curtea a confirmat primirea scrisorii reclamantului explicându-i că un număr de cerere îi fusese atribuit și cerându-i să-i trimită un formular de cerere completat în mod corespunzător, cu anexele sale, înainte de 12 aprilie 2012. Formularul de cerere datat 9 martie 2012 și anexele sale au parvenit Curții la 16 martie 2012. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că această cerere trebuie considerată ca fiind introdusă la 5 iulie 2011 în respectul regulilor sale de procedură aplicabile la această dată. Prin urmare, aceasta respinge prima excepție a Guvernului.

În ceea ce privește excepția referitoare la nerespectarea termenului de șase luni, Curtea constată că cererea a fost introdusă la 5 iulie 2011, adică în șase luni de la punerea la dispoziție a hotărârii Curții de casație la grefa curții cu jurați la 9 februarie 2011, data la care termenul de șase luni a început să curgă (a se vedea în acest sens, printre multe altele, İpek c. Turciei (dec.), nr. o 39706/98, 7 noiembrie 2000, Yavuz și alții c. Turciei (dec.), nr. o 48064/99, 1 er februarie 2005, Benli c. Turciei , nr. o 65715/01, § 24, 20 februarie 2007, Alada c. Turciei, nr. o 67449/12, § 31, 7 iulie 2015 și Aydemir c. Turciei [comitet] (dec), nr. o 21013/11, § 13, 2 aprilie 2019). Prin urmare, aceasta respinge și această excepție.

În ceea ce privește excepția întemeiată pe neepuizarea căilor de recurs interne, Curtea reamintește că, în temeiul articolului 55 din regulamentul său, dacă Partea contractantă pârâtă intenționează să ridice o excepție de inadmisibilitate, aceasta trebuie să o facă, în măsura în care natura excepției și circumstanțele permit, în observațiile sale scrise sau orale cu privire la admisibilitatea cererii ( N.C. c. Italiei [MC], nr. o 24952/94, § 44, CEDO 2002-X). Aceasta observă că în prezenta cauză Guvernul a ridicat această excepție pentru prima dată în observațiile sale complementare din 15 iunie 2020 și nu în observațiile sale cu privire la admisibilitatea și fondul cauzei prezentate la 22 ianuarie 2018. Aceasta constată de altfel că Guvernul nu a furnizat nicio explicație pentru această amânare și constată că nu existau circumstanțe excepționale de natură să-l exonereze de obligația de a ridica eventualele excepții de inadmisibilitate în timp util. Prin urmare, aceasta concluzionează că Guvernul este decăzut din dreptul de a invoca neepuizarea căilor de recurs interne ( Khlaifia și alții c. Italiei [MC], nr. o 16483/12, §§ 52 și 53, 15 decembrie 2016). Prin urmare, aceasta respinge această excepție.

Invocând art. 7 din Convenție, reclamantul susține că articolele 220 § 6 și 314 § 2 din CP nu sunt clare și previzibile în aplicarea lor de către autoritățile naționale.

Invocând articolele 10 și 11 din Convenție, reclamantul se plânge de o atingere adusă drepturilor sale la libertatea de exprimare și la libertatea de întrunire pașnică din cauza condamnărilor sale penale.

Guvernul susține că în prezenta cauză art. 11 constituie o lex specialis și că respectivele capete de cerere întemeiate pe articolele 6 § 2 și 7 privesc în plus în mod esențial atingerea pretinsă adusă dreptului reclamantului la libertatea de întrunire pașnică. Acesta consideră, în consecință, că toate capetele de cerere ale reclamantului trebuie examinate doar din perspectiva articolului 11 din Convenție.

Reclamantul nu se pronunță asupra acestui punct.

Curtea constată că, în prezenta cauză, prin prezentarea capetelor de cerere expuse mai sus, reclamantul se plânge în mod esențial de condamnările sale penale din cauza actelor pe care le săvârșise cu ocazia mai multor manifestații, cum ar fi scandarea de sloganuri și cântarea unor cântece, care țineau în principal de exercitarea de către acesta a dreptului său la libertatea de exprimare. Prin urmare, ca stăpână a calificării juridice a faptelor, Curtea consideră că este oportun să examineze faptele denunțate doar din perspectiva articolului 10 din Convenție. Cu privire la admisibilitate

Guvernul ridică o excepție de inadmisibilitate. Acesta susține că actele reproșate reclamantului de către autoritățile naționale în susținerea condamnării persoanei în cauză erau de natură să incite la violență și nu beneficiau deci de protecția articolului 10 din Convenție și că, în consecință, capătul de cerere al reclamantului este vădit nefondat.

Reclamantul nu se pronunță asupra acestei excepții.

Curtea consideră că argumentul prezentat în această excepție ridică probleme care necesită o examinare pe fond a capătului de cerere întemeiat pe articolul 10 din Convenție și nu doar o examinare a admisibilității sale.

Constatând de altfel că cererea nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție și că aceasta nu se lovește de altfel de niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă. Cu privire la fond 1. Argumentele părților

Reclamantul susține că condamnările sale penale pentru acte, în opinia sa, non-violente pe care le săvârșise cu ocazia a trei manifestații constituie o atingere gravă adusă dreptului său la libertatea de exprimare.

Reiterând argumentele pe care le-a prezentat cu privire la admisibilitatea capătului de cerere, Guvernul consideră că în prezenta cauză nu a existat ingerință în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare. În cazul în care existența unei ingerințe ar fi admisă de Curte, acesta susține că aceasta era prevăzută de articolele 220 § 6 și 314 §§ 2 și 3 din CP și de articolul 7 § 2 din legea nr. o 3713, care în opinia sa răspundeau cerințelor de claritate, de accesibilitate și de previzibilitate, și că aceasta urmărea scopurile legitime constituite de protecția securității naționale și a integrității teritoriale, păstrarea siguranței publice și prevenirea infracțiunilor. Acesta consideră de asemenea că, având în vedere actele și sloganurile reproșate reclamantului, care, în opinia sa, constituiau o amenințare pentru ordinea publică, ingerința în litigiu era necesară într-o societate democratică și proporțională cu scopurile legitime urmărite. 2. Aprecierea Curții a) Existența unei ingerințe

Curtea constată că reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de șase ani și trei luni (§8 de mai sus), pedeapsă anulată ulterior (§11 de mai sus), pentru capătul de săvârșire a unor infracțiuni în numele unei organizații ilegale fără a fi membru al acesteia, pe de o parte, și de trei ori la zece luni de închisoare (§8 de mai sus), a căror executare a fost suspendată ulterior (§10 de mai sus) pentru capătul de propagandă în favoarea unei organizații teroriste, pe de altă parte, pentru că a scandat sloganuri și a cântat un cântec cu alți manifestanți cu ocazia a trei manifestații pe care autoritățile le considerau a fi fost organizate la instigarea PKK (§8 de mai sus). Aceasta observă apoi că persoana în cauză a executat aproximativ patru ani de închisoare din cauza acestor condamnări penale înainte de suspendarea și anularea pedepselor aplicate (paragrafele 6 și 11 de mai sus). În cele din urmă, aceasta constată că actele pentru care reclamantul a fost condamnat, și anume scandarea de sloganuri și cântarea unui cântec cu ocazia manifestațiilor, țineau de exercitarea de către persoana în cauză a dreptului său la libertatea de exprimare. Aceasta consideră, prin urmare, că respectiva condamnare în litigiu se analizează ca o „ ingerință " în exercitarea de către reclamant a acestui drept. b) Justificarea ingerinței

O asemenea ingerință încalcă art. 10, cu excepția cazului în care este „ prevăzută de lege ", inspirată de unul sau mai multe dintre scopurile legitime menționate la paragraful 2 și „ necesară într-o societate democratică " pentru atingerea acestora.

Curtea consideră oportun să examineze problema justificării ingerinței în litigiu separat și succesiv pentru condamnarea penală a reclamantului pentru capătul de săvârșire a unor infracțiuni în numele unei organizații ilegale fără a fi membru al acesteia, pe de o parte, și pentru condamnarea sa penală pentru capătul de propagandă în favoarea unei organizații teroriste, pe de altă parte. i). Cu privire la condamnarea penală a reclamantului pentru capătul de săvârșire a unor infracțiuni în numele unei organizații ilegale fără a fi membru al acesteia

Curtea constată că condamnarea penală a reclamantului pentru capătul de săvârșire a unor infracțiuni în numele unei organizații ilegale fără a fi membru al acesteia era prevăzută de lege, mai precis de articolele 220 § 6 și 314 §§ 2 și 3 din CP (paragrafele 12 și 13 de mai sus).

În acest sens, aceasta reamintește că a avut deja ocazia să constate într-o cauză similară care privea o condamnare aplicată unor reclamanți în aplicarea dispozițiilor penale susmenționate că articolul 220 § 6 din CP nu avea suficientă previzibilitate, pe motiv că, din cauza largii întinderi a expresiilor care figurează în acesta, nu asigura reclamanților o garanție fiabilă împotriva urmăririlor arbitrare și că aplicarea sa practică nu părea să remedieze această deficiență ( Ișıkırık c. Turciei , nr. o 41226/09, §§ 56-70, 14 noiembrie 2017). În prezenta cauză, aceasta nu vede niciun motiv să se abată de la această abordare.

Prin urmare, Curtea consideră că ingerința în litigiu nu era „ prevăzută de lege ", în sensul paragrafului 2 al articolului 10 din Convenție. Având în vedere această concluzie, aceasta consideră că nu este necesar să verifice dacă celelalte condiții cerute de acest paragraf – și anume existența unui scop legitim și necesitatea ingerinței într-o societate democratică – au fost respectate în prezenta cauză.

Prin urmare, Curtea concluzionează la încălcarea articolului 10 din Convenție. ii). Cu privire la condamnarea penală a reclamantului pentru capătul de propagandă în favoarea unei organizații teroriste

Având în vedere constatarea de încălcare la care a ajuns mai sus (§44), Curtea consideră inutil să examineze problema justificării condamnării penale a reclamantului pentru propagandă în favoarea unei organizații teroriste în aplicarea articolului 7 § 2 din legea nr. o 3713 (pentru o abordare similară, a se vedea Ișıkırık c. Turciei , nr. o 41226/09, § 71, 14 noiembrie 2017).

Guvernul susține că nu există nicio legătură de cauzalitate între cererea prezentată cu titlu de daune materiale și încălcarea pretinsă și că această cerere este excesivă și mult deasupra standardelor de viață din Turcia. Acesta argumentează în plus că cererea prezentată cu titlu de daune morale este excesivă și că nu corespunde cuantumurilor alocate în jurisprudența Curții. În cele din urmă, acesta expune că reclamantul nu a prezentat niciun document justificativ de plată în susținerea cheltuielilor de avocat și a altor cheltuieli pretinse pe care le consideră ca fiind nesusținute și excesiv de ridicate.

Curtea respinge cererea referitoare la daunele materiale, care nu este susținută cu documente relevante. În schimb, aceasta consideră că este necesar să acorde reclamantului 5 000 EUR cu titlu de daune morale. În ceea ce privește cheltuielile de judecată, ținând seama de documentele de care dispune și de jurisprudența sa, aceasta consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR în acest sens și o acordă reclamantului. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă ; Hotărăște că a existat o încălcare a articolului 10 din Convenție ; Hotărăște că nu este necesar să se pronunțe separat asupra problemei justificării condamnării penale a reclamantului pentru propagandă în favoarea unei organizații teroriste în aplicarea articolului 7 § 2 din legea nr. o 3713 ; Hotărăște a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume, de convertit în moneda Statului pârât, la cursul aplicabil la data plății : 5 000 EUR (cinci mii euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale ; 1 500 EUR (o mie cinci sute euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată de reclamant cu titlu de impozit, pentru cheltuieli de judecată ; b) că, începând cu expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale ; 5 . Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 8 decembrie 2020, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Hasan Bakırcı Valeriu Grițco Grefier adjunct Președinte

Le requérant a été représenté par M e E. Șenses, avocat exerçant à Batman. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent.

Le 17 juillet 2017, les griefs tirés des articles 6 § 2, 7, 10 et 11 de la Convention ont été communiqués au Gouvernement et la requête a été déclarée irrecevable pour le surplus conformément à l’article 54 § 3 du règlement de la Cour.

Le Gouvernement s’oppose à l’examen de la requête par un comité. Après avoir examiné l’objection du Gouvernement, la Cour la rejette. EN FAIT

Le 15 mai 2009, soupçonné d’avoir commis des infractions au nom d’une organisation illégale sans en être membre et de propagande en faveur d’une organisation terroriste, le requérant fut placé en détention provisoire.

Par un acte d’accusation du 29 mai 2009, le procureur de la République de Diyarbakır inculpa le requérant des chefs de commission d’infractions au nom d’une organisation illégale sans en être membre et de propagande en faveur d’une organisation terroriste en raison des actes qu’il aurait commis lors de certaines manifestations organisées à Batman.

Le 3 décembre 2009, la cour d’assises de Diyarbakır (« la cour d’assises ») reconnut le requérant coupable des infractions reprochées. Elle condamna l’intéressé à six ans et trois mois d’emprisonnement du chef de commission d’infractions au nom d’une organisation illégale, sans en être membre, en application de l’article 314 § 2 du code pénal (« CP ») par renvoi aux articles 314 § 3 et 220 § 6 du même code, et trois fois à dix mois d’emprisonnement du chef de propagande en faveur d’une organisation terroriste en application de l’article 7 § 2 de la loi n o 3713. Elle considéra à cet égard que, lors des manifestations du 22 octobre 2008, 9 novembre 2008 et 14 février 2009 qui auraient été organisées à Batman à l’appel du PKK (Parti des travailleurs du Kurdistan, organisation illégale armée), le requérant avait scandé des slogans faisant l’éloge de cette organisation et de son leader et avait chanté, tout en applaudissant, une chanson faisant l’apologie, la glorification et la propagande du PKK et l’avait fait chanter à d’autres manifestants et avait ainsi commis à trois reprises l’infraction de propagande en faveur d’une organisation terroriste. Elle estima, en outre, que les actes du requérant consistant à participer aux manifestations susmentionnées, à scander des slogans en faveur du PKK et de son leader, à chanter et faire chanter une chanson faisant l’apologie du PKK lors de ces manifestations constituaient le chef de commission d’infractions au nom d’une organisation illégale sans en être membre.

Le 14 décembre 2010, la Cour de cassation confirma les condamnations pénales du requérant des chefs de commissions d’infractions au nom d’une organisation illégale sans en être membre et de propagande en faveur d’une organisation terroriste. Cet arrêt fut déposé au greffe de la cour d’assises le 9 février 2011.

Le 6 août 2012, la cour d’assises, saisie d’une demande introduite par le requérant afin de bénéficier de la loi n o 6352 entrée en vigueur le 5 juillet 2012, décida de surseoir à l’exécution des peines infligées au requérant pour l’infraction de propagande en faveur d’une organisation terroriste en application de l’article 1 provisoire de la loi n o 6352 (paragraphe 17 ci-dessous).

Le 3 mai 2013, après avoir rouvert le dossier dans le cadre d’une révision demandée par le requérant afin de tirer bénéfice des modifications apportées par la loi n o 6459 entrée en vigueur le 30 avril 2013, la cour d’assises annula la peine d’emprisonnement de six ans et trois mois infligée au requérant du chef de commission d’infractions au nom d’une organisation illégale sans en être membre, au motif que, en vertu de l’article 7 § 5 de la loi n o 3713 tel qu’amendé par l’article 8 § 2 de la loi n o 6459 (paragraphe 16 ci-dessous), il n’y avait pas lieu de l’infliger au requérant. Elle ordonna, en outre, la fin de l’exécution de la peine infligée au requérant. II.

L’article 220 § 6 du CP (loi n o 5237 du 26 septembre 2004, entrée en vigueur le 1 er juin 2005), intitulé « Constitution d’une organisation en vue de commettre des infractions », se lit comme suit après la modification apportée par la loi n o 6352 entrée en vigueur le 5 juillet 2012 : « (...) 6) Quiconque commet une infraction au nom d’une organisation criminelle sans en être membre est également condamné du chef d’appartenance à une organisation illégale. La peine infligée pour appartenance à une organisation criminelle peut être réduite jusqu’à sa moitié. (...) »

L’article 314 du CP, intitulé « organisation armée », est ainsi libellé : « 1) Quiconque constitue ou dirige une organisation ayant pour objectif de commettre les infractions énoncées aux quatrième et cinquième sections du présent chapitre est passible d’une peine de dix à quinze ans d’emprisonnement. 2) Tout membre d’une organisation telle que définie au premier paragraphe est passible d’une peine de cinq à dix ans d’emprisonnement. 3) Les autres dispositions portant sur l’infraction de constitution d’une organisation ayant pour objectif de commettre des infractions sont également applicables à l’infraction susvisée. » B. La loi n o 3713

L’article 7 § 2 de la loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme, entrée en vigueur le 12 avril 1991, énonçait ce qui suit : « Quiconque apporte une assistance aux organisations mentionnées [à l’alinéa ci-dessus] et fait de la propagande en leur faveur sera condamné à une peine de un an à cinq ans d’emprisonnement ainsi qu’à une peine d’amende de 50 à 100 millions de livres (...) »

Après avoir été modifié par la loi n o 5532, entrée en vigueur le 18 juillet 2006, l’article 7 § 2 de la loi n o 3713 disposait que : « Quiconque fait de la propagande en faveur d’une organisation terroriste sera condamné à une peine de un an à cinq ans d’emprisonnement (...) »

Depuis la modification opérée par la loi n o 6459, entrée en vigueur le 30 avril 2013, l’article 7 de la loi n o 3713 est ainsi libellé en ses parties pertinentes : « 2. Quiconque fait de la propagande en faveur d’une organisation terroriste en légitimant les méthodes de contrainte, de violence ou de menace de ce type d’organisations, en faisant leur apologie ou en incitant à leur utilisation sera condamné à une peine de un an à cinq ans d’emprisonnement (...) (...) 5. À ceux qui commettent l’infraction prévue au deuxième alinéa (...) au nom d’une organisation terroriste sans en être membre ne peut être infligée en plus une peine pour l’infraction prévue à l’article 220 § 6 de la loi n o 5237. » C. La loi n o 6352

La loi n o 6352, intitulée « Loi portant modification de diverses lois en vue d’optimiser l’efficacité des services judiciaires et la suspension des procès et des peines imposées dans les affaires concernant les infractions commises par le biais de la presse et des médias », est entrée en vigueur le 5 juillet 2012. Elle prévoit en son article premier provisoire, paragraphes 1 c) et 3, qu’il sera sursis pendant une période de trois ans à l’exécution de toute peine devenue définitive consistant en une amende ou en un emprisonnement inférieur à cinq ans infligée pour la commission d’une infraction réalisée par le biais de la presse, des médias ou d’autres moyens de communication de la pensée et de l’opinion, à la condition que l’infraction sanctionnée par une telle peine ait été commise avant le 31 décembre 2011. EN DROIT

Le Gouvernement expose ensuite que l’arrêt de la Cour de cassation du 14 décembre 2010, qui, selon lui, constitue en l’espèce la décision interne définitive, a été déposé au greffe de la cour d’assises le 9 février 2011, et soutient que la requête a été introduite le 9 mars 2012, soit plus de six mois après ladite date de dépôt de l’arrêt de la Cour de cassation. Il considère dès lors que la requête doit être déclarée irrecevable pour non-respect du délai de six mois.

Le Gouvernement excipe enfin du non-épuisement des voies de recours internes par une exception soulevée dans ses observations complémentaires du 15 juin 2020. Il expose à cet égard qu’une décision sur la révision de la peine infligée au requérant a été rendue par la cour d’assises après l’entrée en vigueur, le 23 septembre 2012, du recours individuel devant la Cour constitutionnelle mais que l’intéressé n’a pas saisi cette haute juridiction d’un tel recours. Il estime par conséquent que la requête doit être déclarée irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes.

Le requérant indique que par une lettre du 5 juillet 2011, il a transmis à la Cour d’une manière sommaire les faits de la requête ainsi que ses allégations de violations et que cette lettre était accompagnée d’un pouvoir signé par lui-même et son avocat. Il explique ensuite que, par une lettre du 14 février 2012, la Cour a répondu à sa lettre du 5 juillet 2011 en lui demandant d’envoyer son formulaire de requête et les documents annexes avant le 10 avril 2012. Exposant avoir envoyé à la Cour son formulaire de requête et ses annexes le 9 mars 2012, il considère que sa requête a été introduite conformément à l’article 47 du règlement de la Cour.

Le requérant soutient dès lors que la requête a bien été introduite le 5 juillet 2011 dans le respect de la règle des six mois étant donné la date de dépôt de l’arrêt de la Cour de cassation au greffe de la cour d’assises, à savoir le 9 février 2011.

La Cour note que par une télécopie du 5 juillet 2011, le requérant a fait parvenir à la Cour ses griefs et les faits à l’origine de ses allégations de violation en indiquant qu’il allait envoyer à la Cour le formulaire de requête et les documents nécessaires dans le délai qui serait imparti par la Cour. La version papier de cette lettre, accompagnée d’un pouvoir signé par le requérant et son représentant, est arrivée à la Cour le 15 juillet 2011. Par une lettre du 14 février 2012 la Cour a accusé réception de la lettre du requérant en lui expliquant qu’un numéro de requête lui avait été attribué et en lui demandant de lui envoyer un formulaire de requête dûment rempli avec ses annexes avant le 12 avril 2012. Le formulaire de requête daté du 9 mars 2012 et ses annexes sont parvenus à la Cour le 16 mars 2012. Eu égard à ce qui précède, la Cour relève que cette requête doit être considérée comme étant introduite le 5 juillet 2011 dans le respect de ses règles de procédure applicables à cette date. Partant, elle rejette la première exception du Gouvernement.

Pour ce qui est de l’exception relative au non-respect du délai de six mois, la Cour constate que la requête a été introduite le 5 juillet 2011, soit dans les six mois suivant la mise à disposition de l’arrêt de la Cour de cassation au greffe de la cour d’assises le 9 février 2011, la date à laquelle le délai de six mois a commencé à courir (voir à cet égard, parmi beaucoup d’autres, İpek c. Turquie (déc.), n o 39706/98, 7 novembre 2000, Yavuz et autres c. Turquie (déc.), n o 48064/99, 1 er février 2005, Benli c. Turquie , n o 65715/01, § 24, 20 février 2007, Alada c. Turquie, n o 67449/12, § 31, 7 juillet 2015 et Aydemir c. Turquie [comité] (déc), n o 21013/11, § 13, 2 avril 2019). Dès lors, elle rejette cette exception également.

Quant à l’exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes, la Cour rappelle que, aux termes de l’article 55 de son règlement, si la Partie contractante défenderesse entend soulever une exception d’irrecevabilité, elle doit le faire, pour autant que la nature de l’exception et les circonstances le permettent, dans ses observations écrites ou orales sur la recevabilité de la requête ( N.C. c. Italie [GC], n o 24952/94, § 44, CEDH 2002-X). Elle observe qu’en l’espèce le Gouvernement a soulevé cette exception pour la première fois dans ses observations complémentaires du 15 juin 2020 et non pas dans ses observations sur la recevabilité et le fond de l’affaire présentées le 22 janvier 2018. Elle relève par ailleurs que le Gouvernement n’a fourni aucune explication à cet atermoiement et constate qu’il n’existait aucune circonstance exceptionnelle de nature à l’exonérer de son obligation de soulever d’éventuelles exceptions d’irrecevabilité en temps utile. Dès lors, elle conclut que le Gouvernement est forclos à exciper du non-épuisement des voies de recours internes ( Khlaifia et autres c. Italie [GC], n o 16483/12, §§ 52 et 53, 15 décembre 2016). Partant, elle rejette cette exception.

Invoquant l’article 7 de la Convention, le requérant allègue que les articles 220 § 6 et 314 § 2 du CP ne sont pas clairs et prévisibles dans leur application par les autorités nationales.

Invoquant les articles 10 et 11 de la Convention, le requérant se plaint d’une atteinte portée à ses droits à la liberté d’expression et à la liberté de réunion pacifique à raison de ses condamnations pénales.

Le Gouvernement soutient qu’en l’espèce l’article 11 constitue une lex specialis et que les griefs tirés des articles 6 § 2 et 7 concernent de plus essentiellement l’atteinte alléguée portée au droit du requérant à la liberté de réunion pacifique. Il considère par conséquent que tous les griefs du requérant doivent être examinés sous le seul angle de l’article 11 de la Convention.

Le requérant ne se prononce pas sur ce point.

La Cour note qu’en l’espèce, en soumettant les griefs exposés ci-dessus, le requérant se plaint essentiellement de ses condamnations pénales en raison des actes qu’il avait commis lors de plusieurs manifestations, tels que scander des slogans et chanter des chansons, qui relevaient principalement de l’exercice par lui de son droit à la liberté d’expression. Dès lors, maitresse de la qualification juridique des faits, la Cour estime qu’il convient d’examiner les faits dénoncés sous le seul angle de l’article 10 de la Convention. Sur la recevabilité

Le Gouvernement soulève une exception d’irrecevabilité. Il soutient que les actes reprochés au requérant par les autorités nationales à l’appui de la condamnation de l’intéressé étaient de nature à inciter à la violence et ne bénéficiaient donc pas de la protection de l’article 10 de la Convention et que, par conséquent, le grief du requérant est manifestement mal-fondé.

Le requérant ne se prononce pas sur cette exception.

La Cour considère que l’argument présenté dans cette exception soulève des questions appelant un examen au fond du grief tiré de l’article 10 de la Convention et non simplement un examen de sa recevabilité.

Constatant par ailleurs que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’elle ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour la déclare recevable. Sur le fond 1. Arguments des parties

Le requérant soutient que ses condamnations pénales pour des actes, selon lui, non-violents qu’il avait commis lors de trois manifestations constituent une atteinte grave à son droit à la liberté d’expression.

Réitérant les arguments qu’il a présentés concernant la recevabilité du grief, le Gouvernement considère qu’en l’espèce il n’y a pas eu ingérence dans le droit du requérant à la liberté d’expression. Pour le cas où l’existence d’une ingérence serait admise par la Cour, il soutient que celle-ci était prévue par les articles 220 § 6 et 314 §§ 2 et 3 du CP et l’article 7 § 2 de la loi n o 3713, qui selon lui répondaient aux exigences de clarté, d’accessibilité et de prévisibilité, et qu’elle poursuivait les buts légitimes que constituent la protection de la sécurité nationale et de l’intégrité territoriale, la préservation de la sûreté publique et la prévention du crime. Il estime aussi qu’eu égard aux actes et slogans reprochés au requérant, lesquels, selon lui, constituaient une menace pour l’ordre public, l’ingérence litigieuse était nécessaire dans une société démocratique et proportionnée aux buts légitimes poursuivis. 2. Appréciation de la Cour a) Existence d’une ingérence

La Cour note que le requérant a été condamné à une peine d’emprisonnement de six ans et trois mois (paragraphe 8 ci-dessus), peine annulée par la suite (paragraphe 11 ci-dessus), du chef de commission d’infractions au nom d’une organisation illégale sans en être membre d’une part et trois fois à dix mois d’emprisonnement (paragraphe 8 ci-dessus) dont il a été sursis à l’exécution par la suite (paragraphe 10 ci-dessus) du chef de propagande en faveur d’une organisation terroriste d’autre part pour avoir scandé des slogans et chanté une chanson avec d’autres manifestants lors de trois manifestations que les autorités estimaient avoir été organisées à l’instigation du PKK (paragraphe 8 ci-dessus). Elle observe ensuite que l’intéressé a purgé environ quatre ans d’emprisonnement en raison de ces condamnations pénales avant la suspension et l’annulation des peines infligées (paragraphes 6 et 11 ci-dessus). Elle constate enfin que les actes pour lesquels le requérant a été condamné, à savoir, scander des slogans et chanter une chanson lors des manifestations, relevaient de l’exercice par l’intéressé de son droit à la liberté d’expression. Elle considère dès lors que la condamnation litigieuse s’analyse en une « ingérence » dans l’exercice par le requérant de ce droit. b) Justification de l’ingérence

Pareille ingérence enfreint l’article 10, sauf si elle est « prévue par la loi », inspirée par un ou plusieurs des buts légitimes mentionnés au paragraphe 2 et « nécessaire dans une société démocratique » pour les atteindre.

La Cour estime opportun d’examiner la question de la justification de l’ingérence litigieuse séparément et successivement pour la condamnation pénale du requérant du chef de commission d’infractions au nom d’une organisation illégale sans en être membre d’une part et pour sa condamnation pénale du chef de propagande en faveur d’une organisation terroriste d’autre part. i). Sur la condamnation pénale du requérant du chef de commission d’infractions au nom d’une organisation illégale sans en être membre

La Cour note que la condamnation pénale du requérant sur le chef de commission d’infractions au nom d’une organisation illégale sans en être membre était prévue par la loi, plus précisément par les articles 220 § 6 et 314 §§ 2 et 3 du CP (paragraphes 12 et 13 ci-dessus). 42. À cet égard, elle rappelle avoir déjà eu l’occasion de constater dans une affaire similaire qui concernait une condamnation infligée à des requérants en application des dispositions pénales susmentionnées que l’article 220 § 6 du CP manquait de prévisibilité au motif que, en raison de l’ample portée des expressions y figurant, il n’assurait pas aux requérants une garantie fiable contre les poursuites arbitraires et que son application pratique n’apparaissait pas pallier cette carence ( Ișıkırık c. Turquie , n o 41226/09, §§ 56-70, 14 novembre 2017). En l’occurrence, elle ne voit aucune raison de s’écarter de cette approche.

Dès lors, la Cour estime que l’ingérence litigieuse n’était pas « prévue par la loi », au sens du paragraphe 2 de l’article 10 de la Convention. Eu égard à cette conclusion, elle considère qu’il n’y a pas lieu de vérifier si les autres conditions requises par ce paragraphe – à savoir l’existence d’un but légitime et la nécessité de l’ingérence dans une société démocratique – ont été respectées en l’espèce.

Partant, la Cour conclut à la violation de l’article 10 de la Convention. ii). Sur la condamnation pénale du requérant du chef de propagande en faveur d’une organisation terroriste

Eu égard au constat de violation auquel elle est parvenue ci-dessus (paragraphe 44), la Cour juge inutile d’examiner la question de la justification de la condamnation pénale du requérant pour propagande en faveur d’une organisation terroriste en application de l’article 7 § 2 de la loi n o 3713 (pour une approche similaire, voir Ișıkırık c. Turquie , n o 41226/09, § 71, 14 novembre 2017).

Le Gouvernement soutient qu’il n’y a pas de lien de causalité entre la demande présentée au titre du dommage matériel et la violation alléguée et que cette demande est excessive et très au-dessus des standards de vie en Turquie. Il argue en outre que la demande présentée au titre du dommage moral est excessive et qu’elle ne correspond pas aux montants alloués dans la jurisprudence de la Cour. Il expose enfin que le requérant n’a présenté aucun justificatif de paiement à l’appui des frais d’avocat et d’autres frais allégués qu’il considère comme non-étayés et excessivement élevés.

La Cour rejette la demande relative au dommage matériel, qui n’est pas étayée par des documents pertinents. En revanche, elle estime qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 5 000 EUR au titre du préjudice moral. Quant aux frais et dépens, compte tenu des documents dont elle dispose et de sa jurisprudence, elle estime raisonnable la somme de 1 500 EUR à cet égard et l’accorde au requérant. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, Déclare la requête recevable ; Dit qu’il y a eu violation de l’article 10 de la Convention ; Dit qu’il n’y a pas lieu de statuer séparément sur la question de la justification de la condamnation pénale du requérant pour propagande en faveur d’une organisation terroriste en application de l’article 7 § 2 de la loi n o 3713 ; Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, les sommes suivantes, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur, au taux applicable à la date du règlement : 5 000 EUR (cinq mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; 1 500 EUR (mille cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû par le requérant à titre d’impôt, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5 . Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 8 décembre 2020, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Hasan Bakırcı Valeriu Grițco Greffier adjoint Président