AFFAIRE BULUȘ ET AUTRES c. TURQUIE

Reclamanții s-au născut în 1982, 1981 și, respectiv, 1977. Ei au fost reținuți în Konya la data la care a fost introdusă cererea. La momentul faptelor, primii doi reclamanți erau jurnaliști angajați de o agenție de presă, iar al treilea reclamant îl reprezenta pe reprezentantul unui ziar național din Mercin. Printr-un act de punere sub acuzare din 10 octombrie 2007, procurorul din Republica Madana i-a acuzat pe cei trei reclamanți ai șefului PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan, organizație ilegală armată). În plus, acesta l-a acuzat pe cel de-al doilea reclamant de propagandă în favoarea acestei organizații. La 17 martie 2008, tribunalul din Adana a recunoscut petitorii vinovați de încălcarea dreptului comunitar și intenționat la organizarea ilegală a PKK și i-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de șase ani și trei luni în temeiul articolului 314 alineatul (2) din Codul penal (precum și al articolului 314 alineatul (3) și al articolului 220 alineatul (7) din același cod penal. În această privință, Comisia a constatat că perchezițiile efectuate în aparatele profesionale și în computerele celor trei reclamanți, la domiciliul celui de-al doilea și al treilea reclamant și la biroul celui de-al treilea reclamant, care, potrivit autorităților, a fost utilizat de cei trei reclamanți, au permis găsirea de texte, mesaje, fotografii, înregistrări audio și video, melodii, filme și alte elemente care au lăudat și au promovat PKK, liderul și membrii acestuia. Aceasta a adăugat că perchezițiile au permis, de asemenea, descoperirea unor imagini ale evenimentelor organizate în numele PKK, a publicațiilor interzise de autorități și a unor dovezi care să ateste că al doilea și al treilea reclamant au participat la o campanie de semnături organizată pentru propaganda PKK. Având în vedere toate aceste elemente de probă, Comisia a considerat că reclamanții furnizau informații, documente, imagini și alte elemente mass-media în favoarea PKK și că acțiunile lor constituiau astfel ajutor de stat în favoarea PKK. De asemenea, a recunoscut cel de-al doilea reclamant vinovat de propagandă în favoarea unei organizații teroriste și l-a condamnat la 10 luni de închisoare în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Legea nr. 3713. Ea a remarcat că, la 18 aprilie 2007, a condus la Mercin o demonstrație în cadrul căreia, ca și alți protestatari, și-a ascuns fața și a scanat sloganurile La 25 martie 2009, Curtea de Casație a respins recursul în casare formulat de solicitanți și a confirmat hotărârea Tribunalului de Primă Instanță.

La 5 octombrie 2012, la cererea celui de-al doilea reclamant, Curtea reexaminată în temeiul Legii nr. 63352 (punctul 17 de mai jos) pedepsele care au fost impuse acestuia și a decis să le mențină, și anume că nu a putut beneficia de legea în cauză.

La 7 decembrie 2012, o altă cameră a tribunalului a respins opoziția formulată de cel de-al doilea reclamant împotriva deciziei din 5 octombrie 2012. Dreptul internațional continuă să fie codul penal

La art. 220 din CP (Legea nr. 5237 din 26 septembrie 2004, care a intrat în vigoare la 1 iunie 2005), titlul "Recuperarea unei organizații în vederea comiterii unei infracțiuni" se citește după cum urmează la alineatul (7): Orice persoană, care ajută în mod conștient și intenționat o organizație criminală, chiar dacă nu face parte din structura ierarhică a acestei organizații, va fi pedepsită în același mod ca orice persoană care face parte din organizație (...) La art. 314 din CP, intitulat "Organizația armată" este astfel formulată: Oricine constituie sau conduce o organizație pentru a comite infracțiunile prevăzute în a patra și a cincea secțiune a prezentului capitol va fi condamnat la o pedeapsă între 10 și 15 ani de închisoare. Orice membru al unei organizații menționate la primul paragraf va fi condamnat la o pedeapsă între cinci și zece ani de închisoare. Celelalte dispoziții referitoare la dreptul de a constitui o organizație în scopul comiterii unei infracțiuni se aplică ca atare în dreptul la care se face referire în prezentul articol. La art. 7 alineatul (2) din Legea nr. 3713

La art. 7 alineatul (2) din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului, care a intrat în vigoare la 12 aprilie 1991, s-a afirmat: "Oricine acordă asistență organizațiilor menționate mai sus" și face propagandă în favoarea acestora va fi condamnat la o pedeapsă de un an până la cinci ani de închisoare, precum și la o pedeapsă de 50 până la 100 de milioane de lire sterline (...)." După ce a fost modificat prin Legea nr. 5532, intrată în vigoare la 18 iulie 2006, art. 7 alin. (2) din Legea nr. 3713 prevedea că: De la modificarea legii nr. 6459, care a intrat în vigoare la 30 aprilie 2013, această dispoziție a fost formulată astfel: Legea nr. 6352, intitulată "Legea de modificare a diferitelor legi în vederea optimizării eficienței serviciilor judiciare și a suspendării procedurilor și a pedepselor impuse în cauzele privind infracțiunile comise prin intermediul presei și al mass-mediei" a intrat în vigoare la 5 iulie 2012. În conformitate cu art. 1 alineatele (1) (c) și (3), art. 1 alineatele (1) (c) și (3) prevede că, pentru o perioadă de trei ani, pedeapsa devine definitivă, constând într-o amendă sau într-o închisoare mai mică de cinci ani, în cazul unei infracțiuni comise prin intermediul presei, al mass-mediei sau al altor mijloace de comunicare a gândirii și a opiniei publice, cu condiția ca infracțiunea să fi fost săvârșită înainte de 31 decembrie 2011. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ DE LA ARTICOLUL 10 DIN CONVENȚIA

Reclamanții consideră în condamnarea lor penală o încălcare a dreptului lor la libertatea de exprimare, astfel cum se prevede la art. 10 din convenție. Cu privire la admisibilitate

Guvernul ridică două excepții. În ceea ce o privește pe prima, CESE consideră că actele reproșate reclamanților erau împotriva scrisorii și a spiritului convenției în sensul articolului 17 din convenție și invită Curtea să declare cererea inadmisibilă pentru incompatibilitate materială în temeiul articolului 35 § 3 și al articolului 4 din convenție. În ceea ce privește a doua excepție, guvernul arată că deciziile adoptate de instanța de judecată la sfârșitul reexaminării sale în temeiul Legii nr. 63352 a pedepselor aplicate celui de-al doilea reclamant au fost pronunțate la 5 octombrie și 7 decembrie 2012, fie după intrarea în vigoare, la 23 septembrie 2012, a acțiunii individuale în fața Curții Constituționale, dar că nu au fost sesizate cu o astfel de acțiune. Prin urmare, Comitetul consideră că cererea trebuie declarată inadmisibilă pentru neobosirea căilor de atac interne împotriva celui de-al doilea reclamant.

Reclamanții contestă excepțiile guvernului. Ei cred că au fost pedepsiți pentru activitățile lor jurnalistice. Acestea adaugă că hotărârile pronunțate în temeiul Legii nr. 6352 privind cel de-al doilea reclamant nu se analizează într-o nouă hotărâre care ar fi fost pronunțată în privința sa și că, prin urmare, nu era posibil ca acesta să introducă o acțiune individuală în fața Curții Constituționale.

Curtea consideră că argumentul prezentat în prima excepție ridică întrebări care solicită o examinare pe fond a fondului întemeiat pe art. 10 din convenție și nu o examinare a admisibilității acestui aspect.

În ceea ce privește excepția de neobosire a căilor de atac interne, Curtea amintește deja că a considerat că procedura de reexaminare prevăzută de Legea nr. 6352 nu constă într-o revizuire a fondului procedurii penale, ci doar într-o posibilitate de modificare a pedepsei pronunțate la sfârșitul acestei proceduri ( Öner și Türk c . Turcia, nr. 51962/12, § 17, 31 martie 2015). În speță, condamnarea penală a celui de al doilea reclamant a devenit definitivă ca urmare a hotărârii Curții de Casație din 25 martie 2009, adică înainte de intrarea în vigoare, la 23 septembrie 2012, a acțiunii individuale în fața Curții Constituționale (Uzun c. Turcia (dec.), nr. 10755/13, § 25 ‐ 27, 30 aprilie 2013), la Prin urmare, este necesar să se respingă excepția de la epuizarea căilor de atac interne ridicate de guvern.

Constatând, pe de altă parte, că actul nu este în mod clar întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din convenție și că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz, Curtea declară că este admisibilă. Pe fond Argumentele părților

Reclamanții susțin că condamnarea penală pe care au suferit-o pentru activitățile lor jurnalistice a încălcat dreptul lor la libertatea de exprimare.

Indicând faptul că părțile interesate au fost condamnate pentru că au ajutat la realizarea obiectivelor PKK prin furnizarea de informații mass-mediei acestei organizații și, în cazul celui de-al doilea reclamant, pentru scandarea unor sloganuri violente în timpul unui protest, Guvernul consideră că, în speță, nu a intervenit în exercitarea de către reclamanți a dreptului lor la libertatea de exprimare. În cazul în care existența unei asemenea interferențe ar fi acceptată de Curte, guvernul susține că această interferență era prevăzută în art. 220 alin. (7) și 314 alin. (2) și (3) din CP și în art. 7 alin. (2) din Legea nr. 3713, care îndeplinesc, în opinia sa, cerințele de claritate, de accesibilitate și previzibilitate și că aceasta urmărea obiectivele legitime ale protecției securității naționale, protecției securității publice, apărării ordinii și prevenirii infracțiunilor. Comitetul consideră, de asemenea, că, având în vedere conținutul, violent în sensul său, al sloganurilor pe care al doilea reclamant a fost considerat scandalizate în cadrul manifestării din 18 aprilie 2007 și ținând seama de faptul că Õ s-a stabilit că reclamanții au contribuit la difuzarea actelor și a protestelor PKK pe baza unor activități jurnalistice, ingerința în litigiu era necesară într-o societate democratică și proporțională cu obiectivele legitime urmărite. Evaluarea Curții (a) O intervenție

Curtea arată că cei trei reclamanți au fost condamnați pentru ajutor conștient și intenționat unei organizații infracționale din cauza unor ăstora, a unor materiale audiovizuale și a altor obiecte și documente găsite acasă și considerate de autorități ca fiind utilizate pentru difuzarea informațiilor în favoarea PKK. Comisia observă, de asemenea, că cel de-al doilea reclamant a fost condamnat pentru propagandă în favoarea unei organizații teroriste din cauza unor sloganuri despre care se presupune că au fost scanate de către acesta în timpul unui protest. Comisia observă, de asemenea, că actele pentru care reclamanții au fost condamnați penal au făcut obiectul exercitării de către părțile interesate a dreptului lor la libertatea de exprimare. Prin urmare, Comisia consideră că condamnarea în litigiu într-o ingerință mai degrabă în exercitarea de către reclamanți a dreptului lor la libertatea de exprimare. (b) Justificarea intervenției

O astfel de interferență încalcă art. 10, cu excepția cazului în care aceaceasta este prevăzută de lege, inspirată de unul sau mai multe dintre scopurile legitime menționate la alin. (2) și necesară într-o societate democratică.

Curtea consideră că este oportun să se examineze problema justificării ingerinței în litigiu separat și succesiv pentru condamnarea penală a celor trei reclamanți ai șefului de stat care acordă ajutor unei organizații infracționale pe de o parte și pentru condamnarea penală a celui de-al doilea reclamant al șefului propagandei în favoarea unei organizații teroriste pe de altă parte. Cu privire la condamnarea penală a reclamanților șefului de sprijin conștient și intenționat unei organizații criminale

Curtea ia notă de faptul că nu este controversat între părți că condamnarea penală a reclamanților șefului de ajutor în cunoștință de cauză și intenționată la organizarea ilegală PKK a fost prevăzută de lege, mai exact de articolele 220 alineatul (7) și 314§ 2 și 3 din CP.

În această privință, Comisia reamintește că a avut deja ocazia să constate într-o cauză similară care privea o condamnare a reclamanților în temeiul dispozițiilor penale menționate anterior că art. 220 alineatul (7) din CP nu era previzibil pe motiv că, în special din cauza domeniului larg de aplicare a expresiilor incluse în acesta, nu a asigurat reclamanților o garanție fiabilă împotriva urmăririi arbitrare și că aplicarea sa practică nu a remediat această deficiență (Bakfir și alte c. Turcia, nr. 46713/10, § 56 - 69, 10 iulie 2018). În acest caz, ea nu vede nici un motiv pentru a se abține de la această abordare.

Prin urmare, Curtea consideră că ingerința în cauză nu era prevăzută de legea Având în vedere această concluzie, Comisia consideră că nu este necesar să se verifice dacă celelalte condiții impuse de acest alineat, și anume existența unui scop legitim și necesitatea de intervenție într-o societate democratică, au fost respectate în speță.

Prin urmare, Curtea concluzionează încălcarea articolului 10 din Convenție. Cu privire la condamnarea penală a celui de-al doilea reclamant al șefului propagandei în favoarea unei organizații teroriste

Având în vedere constatarea de încălcare la care a ajuns mai sus (punctul 32), Curtea consideră că nu este necesar să se examineze problema justificării condamnării penale pentru propagandă în favoarea unei organizații teroriste aplicate celui de-al doilea reclamant în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Legea nr. 3713 (pentru o abordare similară, a se vedea Iș Turcia, nr. 41226/09, § 71, 14 noiembrie 2017). CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA

Reclamanții solicită 200 000 EUR (EUR) pentru prejudicii materiale și 200 000 EUR pentru daune morale. Aceștia solicită, de asemenea, 3 889 EUR pentru cheltuielile legate de reprezentarea lor în fața Curții, 1 727 EUR pentru cheltuielile legate de reprezentarea lor în fața instanțelor interne, 130 EUR pentru cheltuielile de traducere și 5 EUR pentru cheltuielile poștale. În această privință, statele membre prezintă convențiile de onoare încheiate între ele și avocații lor și precizează că vor plăti în total 3 889 EUR pentru reprezentarea lor în fața Curții. De asemenea, acestea furnizează trei facturi care stabilesc că au plătit în total 1 727 EUR avocaților lor pentru reprezentarea lor în fața instanțelor interne. În cele din urmă, acestea adaugă trei facturi poștale cu o sumă totală de 5 EUR.

Guvernul consideră că cererea de daune materiale nu se bazează pe niciun element concret și are un caracter excesiv și că nu există o legătură de cauzalitate între această cerere și presupusa încălcare. El adaugă că cererea pentru daune morale este excesivă și că aceasta nu corespunde sumelor acordate în mod obișnuit de Curte. În ceea ce privește cheltuielile de judecată și cheltuielile de judecată, guvernul indică faptul că nu au fost suficient de detaliate lucrările efectuate de avocați și că nu au prezentat nicio justificare pentru costurile de traducere. În plus, acesta consideră că cererea depusă în temeiul cheltuielilor de avocat expus în fața instanțelor interne este excesiv de ridicată și că aceasta nu privește exclusiv închiderea unei încălcări a convenției.

Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, Comisia consideră că este necesar să se acorde fiecărui reclamant 5 000 EUR pentru prejudicii morale. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, având în vedere documentele de care dispune și jurisprudența sa, Comisia consideră că este rezonabil să se acorde reclamanților suma de 1 500 EUR în acest sens. (b) începând cu expirarea termenului menționat anterior și până la plata acestor sume, aceste sume se vor majora la un procent simplu de dobândă la o rată egală cu suma care poate fi datorată de către reclamanții cu titlu de impozit pe această sumă, în cursul unei perioade de trei luni, la suma care poate fi plătită de către reclamanții cu titlu de impozit pe această sumă, la suma de 5 000 EUR (cinci mii EUR), la toate reclamanții pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată; Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 23 iunie 2020, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din regulament. Hasan Bakurci Valeriu Grițco Modululr Adjunct Președinte

Les requérants ont été représentés par M e S. Aracı Bek et M e T. Bek, avocats exerçant à Adana. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent.

Le 25 janvier 2018, le grief concernant l’atteinte que les requérants disaient avoir été portée à leur droit à la liberté d’expression a été communiqué au Gouvernement et la requête a été déclarée irrecevable pour le surplus conformément à l’article 54 § 3 du règlement de la Cour.

Le Gouvernement s’oppose à l’examen de la requête par un comité. Après avoir examiné l’objection du Gouvernement, la Cour la rejette. EN FAIT

Par un acte d’accusation du 10 octobre 2007, le procureur de la République d’Adana inculpa les trois requérants du chef d’appartenance au PKK (Parti des travailleurs du Kurdistan, organisation illégale armée). Il inculpa en outre le deuxième requérant de l’infraction de propagande en faveur de cette organisation.

Le 17 mars 2008, la cour d’assises d’Adana (« la cour d’assises ») reconnut les requérants coupables de l’infraction d’aide consciente et intentionnelle à l’organisation illégale PKK et les condamna à une peine d’emprisonnement de six ans et trois mois en application de l’article 314 § 2 du code pénal (« CP ») par renvoi des articles 314 § 3 et 220 § 7 du même code. Elle releva à cet égard que les perquisitions effectuées dans les appareils professionnels et les ordinateurs des trois requérants, au domicile des deuxième et troisième requérants et au bureau du troisième requérant, qui selon les autorités était utilisé par les trois requérants, avaient permis de trouver des textes, des messages, des photos, des enregistrements audio et vidéo, des chansons, des films et d’autres éléments faisant l’éloge et la propagande du PKK, de son leader et de ses membres. Elle ajouta que les perquisitions avaient aussi permis de découvrir des images de manifestations organisées au nom du PKK, des publications interdites par les autorités et des éléments attestant que les deuxième et troisième requérants avaient participé à une campagne de signatures organisée pour la propagande du PKK. Eu égard à tous ces éléments de preuve, elle considéra que les requérants fournissaient des informations, documents, images et autres éléments aux médias favorables au PKK et que leurs actes étaient ainsi constitutifs de l’infraction d’aide au PKK. Elle reconnut par ailleurs le deuxième requérant coupable de l’infraction de propagande en faveur d’une organisation terroriste et le condamna à dix mois d’emprisonnement en application de l’article 7 § 2 de la loi n o 3713. Elle nota que le 18 avril 2007 il avait conduit à Mersin une manifestation dans le cadre de laquelle il avait, comme d’autres manifestants, dissimulé son visage et scandé les slogans « Peuple kurde, ne dors pas, soutiens ton leader !», « Vive le président Apo !», « Nous [renverserons] un monde sans Apo », « Dent pour dent, sang pour sang, nous sommes avec toi, Öcalan !», « Frappez guérilléros, frappez, fondez le Kurdistan !» et « Les partisans d’Apo sont partout » et qu’au moment de son arrestation la police avait trouvé dans son sac une caméra ayant enregistré la manifestation.

Le 25 mars 2009, la Cour de cassation rejeta le pourvoi en cassation formé par les requérants et confirma l’arrêt de la cour d’assises.

Le 5 octobre 2012, à la demande du deuxième requérant, la cour d’assises réexamina au regard de la loi n o 6352 (paragraphe 17 ci-dessous) les peines qui avaient été infligées à celui-ci et décida de les maintenir, estimant que l’intéressé ne pouvait pas bénéficier de la loi en question.

Le 7 décembre 2012, une autre chambre de la cour d’assises rejeta l’opposition formée par le deuxième requérant contre la décision du 5 octobre 2012.

L’article 220 du CP (loi n o 5237 du 26 septembre 2004, entrée en vigueur le 1 er juin 2005), intitulé « Constitution d’une organisation en vue de commettre une infraction », se lit comme suit en son paragraphe 7 : « 7. Toute personne, qui aide consciemment et intentionnellement une organisation criminelle, même si elle ne fait pas partie de la structure hiérarchique de cette organisation, sera punie au même titre que toute personne faisant partie de l’organisation (...) (...) »

L’article 314 du CP, intitulé « Organisation armée », est ainsi libellé : « 1. Quiconque constitue ou dirige une organisation en vue de commettre les infractions énoncées aux quatrième et cinquième sections du présent chapitre sera condamné à une peine de dix à quinze ans d’emprisonnement. 2. Tout membre d’une organisation telle que mentionnée au premier paragraphe sera condamné à une peine de cinq à dix ans d’emprisonnement. 3. Les autres dispositions portant sur l’infraction de constitution d’une organisation en vue de commettre une infraction s’appliquent en tant que telles à l’infraction visée au présent article. » L’article 7 § 2 de la loi n o 3713

L’article 7 § 2 de la loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme, entrée en vigueur le 12 avril 1991, énonçait ce qui suit : « Quiconque apporte une assistance aux organisations mentionnées [à l’alinéa ci-dessus] et fait de la propagande en leur faveur sera condamné à une peine de un an à cinq ans d’emprisonnement ainsi qu’à une peine d’amende de 50 à 100 millions de livres (...) »

Après avoir été modifié par la loi n o 5532, entrée en vigueur le 18 juillet 2006, l’article 7 § 2 de la loi n o 3713 disposait que : « Quiconque fait de la propagande en faveur d’une organisation terroriste sera condamné à une peine de un an à cinq ans d’emprisonnement (...) »

Depuis la modification opérée par la loi n o 6459, entrée en vigueur le 30 avril 2013, cette disposition est ainsi libellée : « Quiconque fait de la propagande en faveur d’une organisation terroriste en légitimant les méthodes de contrainte, de violence ou de menace de ce type d’organisations, en faisant leur apologie ou en incitant à leur utilisation sera condamné à une peine de un an à cinq ans d’emprisonnement (...) » La loi n o 6352

La loi n o 6352, intitulée « Loi portant modification de diverses lois en vue d’optimiser l’efficacité des services judiciaires et la suspension des procès et des peines imposées dans les affaires concernant les infractions commises par le biais de la presse et des médias », est entrée en vigueur le 5 juillet 2012. Elle prévoit en son article premier provisoire, paragraphes 1 c) et 3, qu’il sera sursis pendant une période de trois ans à l’exécution de toute peine devenue définitive consistant en une amende ou en un emprisonnement inférieur à cinq ans infligée pour la commission d’une infraction réalisée par le biais de la presse, des médias ou d’autres moyens de communication de la pensée et de l’opinion, à la condition que l’infraction sanctionnée par une telle peine ait été commise avant le 31 décembre 2011. EN DROIT

Le Gouvernement soulève deux exceptions d’irrecevabilité. En ce qui concerne la première, il estime que les actes reprochés aux requérants allaient à l’encontre de la lettre et de l’esprit de la Convention au sens de son article 17 et invite la Cour à déclarer la requête irrecevable pour incompatibilité ratione materiae en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Quant à la deuxième exception, le Gouvernement expose que les décisions adoptées par la cour d’assises au terme de son réexamen au regard de la loi n o 6352 des peines infligées au deuxième requérant ont été prononcées les 5 octobre et 7 décembre 2012, soit après l’entrée en vigueur, le 23 septembre 2012, du recours individuel devant la Cour constitutionnelle mais que l’intéressé n’a pas saisi cette haute juridiction d’un tel recours. Il estime par conséquent que la requête doit être déclarée irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes à l’égard du deuxième requérant.

Les requérants contestent les exceptions du Gouvernement. Ils estiment avoir été punis pour leurs activités journalistiques. Ils ajoutent que les décisions rendues en application de la loi n o 6352 concernant le deuxième requérant ne s’analysent pas en un nouveau jugement qui aurait été prononcé à son égard et que dès lors il n’était pas possible pour lui d’introduire un recours individuel devant la Cour constitutionnelle.

La Cour estime que l’argument présenté dans la première exception soulève des questions appelant un examen au fond du grief tiré de l’article 10 de la Convention et non un examen de la recevabilité de ce grief.

Quant à l’exception de non-épuisement des voies de recours internes, la Cour rappelle avoir déjà jugé que la procédure de réexamen prévue par la loi n o 6352 ne consiste pas en une révision du fond de la procédure pénale, mais seulement en une possibilité de modifier la peine prononcée à l’issue de cette procédure ( Öner et Türk c . Turquie , n o 51962/12, § 17, 31 mars 2015). En l’espèce, la condamnation pénale infligée au deuxième requérant étant devenue définitive à la suite de l’arrêt rendu par la Cour de cassation le 25 mars 2009, soit avant l’entrée en vigueur, le 23 septembre 2012, du recours individuel devant la Cour constitutionnelle ( Uzun c. Turquie (déc.), n o 10755/13, §§ 25 ‑ 27, 30 avril 2013), l’intéressé ne pouvait pas saisir cette haute juridiction d’un tel recours et lui présenter ses griefs relatifs à la procédure pénale diligentée contre lui ( ibidem ). Dès lors, il convient de rejeter l’exception de non-épuisement des voies de recours internes soulevée par le Gouvernement.

Constatant par ailleurs que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’elle ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour la déclare recevable. Sur le fond Arguments des parties

Les requérants soutiennent que la condamnation pénale qu’ils ont subie pour leurs activités journalistiques a emporté violation de leur droit à la liberté d’expression.

Indiquant que les intéressés ont été condamnés pour avoir aidé à la réalisation des objectifs du PKK en fournissant des informations aux médias de cette organisation et, dans le cas du deuxième requérant, pour avoir aussi scandé des slogans violents lors d’une manifestation, le Gouvernement considère qu’en l’espèce il n’y a pas eu ingérence dans l’exercice par les requérants de leur droit à la liberté d’expression. Pour le cas où l’existence de pareille ingérence serait admise par la Cour, le Gouvernement soutient que cette ingérence était prévue par les articles 220 § 7 et 314 §§ 2 et 3 du CP et par l’article 7 § 2 de la loi n o 3713, lesquels répondaient selon lui aux exigences de clarté, d’accessibilité et de prévisibilité, et qu’elle poursuivait les buts légitimes que constituent la protection de la sécurité nationale, la préservation de la sûreté publique, la défense de l’ordre et la prévention du crime. Il estime aussi qu’eu égard au contenu, violent à son sens, des slogans que le deuxième requérant était réputé avoir scandés lors de la manifestation du 18 avril 2007 et à la considération qu’il était établi que les requérants avaient contribué à la diffusion des actes et des manifestations du PKK sous couvert d’activités journalistiques, l’ingérence litigieuse était nécessaire dans une société démocratique et proportionnée aux buts légitimes poursuivis. Appréciation de la Cour a) Existence d’une ingérence

La Cour relève que les trois requérants ont été condamnés pour aide consciente et intentionnelle à une organisation criminelle en raison d’écrits, d’éléments audiovisuels et d’autres objets et documents trouvés chez eux et considérés par les autorités comme ayant servi à diffuser des informations en faveur du PKK. Elle note aussi que le deuxième requérant a été condamné pour propagande en faveur d’une organisation terroriste en raison de slogans censés avoir été scandés par lui lors d’une manifestation. Elle observe ainsi que les actes pour lesquels les requérants ont subi une condamnation pénale relevaient de l’exercice par les intéressés de leur droit à la liberté d’expression. Elle considère dès lors que la condamnation litigieuse s’analyse en une « ingérence » dans l’exercice par les requérants de leur droit à la liberté d’expression. b) Justification de l’ingérence

Pareille ingérence enfreint l’article 10, sauf si elle est « prévue par la loi », inspirée par un ou plusieurs des buts légitimes mentionnés au paragraphe 2 et « nécessaire dans une société démocratique » pour les atteindre.

La Cour estime opportun d’examiner la question de la justification de l’ingérence litigieuse séparément et successivement pour la condamnation pénale des trois requérants du chef d’aide à une organisation criminelle d’une part et pour la condamnation pénale du deuxième requérant du chef de propagande en faveur d’une organisation terroriste d’autre part. Sur la condamnation pénale des requérants du chef d’aide consciente et intentionnelle à une organisation criminelle

La Cour note qu’il ne prête pas à controverse entre les parties que la condamnation pénale des requérants du chef d’aide consciente et intentionnelle à l’organisation illégale PKK était prévue par la loi, plus précisément par les articles 220 § 7 et 314 §§ 2 et 3 du CP. 30. À cet égard, elle rappelle avoir déjà eu l’occasion de constater dans une affaire similaire qui concernait une condamnation infligée à des requérants en application des dispositions pénales susmentionnées que l’article 220 § 7 du CP manquait de prévisibilité au motif que, en raison notamment de la large portée des expressions y figurant, il n’assurait pas aux requérants une garantie fiable contre les poursuites arbitraires et que son application pratique n’apparaissait pas pallier cette carence ( Bakır et autres c. Turquie , n o 46713/10, §§ 56 ‑ 69, 10 juillet 2018). En l’occurrence, elle ne voit aucune raison de s’écarter de cette approche.

Dès lors, la Cour estime que l’ingérence litigieuse n’était pas « prévue par la loi », au sens du paragraphe 2 de l’article 10 de la Convention. Eu égard à cette conclusion, elle considère qu’il n’y a pas lieu de vérifier si les autres conditions requises par ce paragraphe – à savoir l’existence d’un but légitime et la nécessité de l’ingérence dans une société démocratique – ont été respectées en l’espèce.

Partant, la Cour conclut à la violation de l’article 10 de la Convention. Sur la condamnation pénale du deuxième requérant du chef de propagande en faveur d’une organisation terroriste

Eu égard au constat de violation auquel elle est parvenue ci-dessus (paragraphe 32), la Cour juge inutile d’examiner la question de la justification de la condamnation pénale pour propagande en faveur d’une organisation terroriste infligée au deuxième requérant en application de l’article 7 § 2 de la loi n o 3713 (pour une approche similaire, voir Ișıkırık c. Turquie , n o 41226/09, § 71, 14 novembre 2017).

Le Gouvernement considère que la demande pour dommage matériel ne repose sur aucun élément concret et revêt un caractère excessif et qu’il n’y a pas de lien de causalité entre cette demande et la violation alléguée. Il ajoute que la demande pour dommage moral est excessive et qu’elle ne correspond pas aux montants ordinairement accordés par la Cour. En ce qui concerne les frais et dépens, le Gouvernement indique que les requérants n’ont pas suffisamment détaillé le travail effectué par leurs avocats et qu’ils n’ont présenté aucun justificatif pour les frais de traduction. Il considère en outre que la demande présentée au titre des frais d’avocat exposés devant les juridictions internes est excessivement élevée et qu’elle ne concerne pas exclusivement le redressement d’une violation de la Convention.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à chacun des requérants 5 000 EUR pour préjudice moral. Quant aux frais et dépens, compte tenu des documents dont elle dispose et de sa jurisprudence, elle estime raisonnable d’accorder aux requérants conjointement la somme de 1 500 EUR à ce titre. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, Déclare la requête recevable ; Dit qu’il y a eu violation de l’article 10 de la Convention ; Dit qu’il ne s’impose pas d’examiner la question de la justification de la condamnation pénale du deuxième requérant pour propagande en faveur d’une organisation terroriste en application de l’article 7 § 2 de la loi n o 3713 ; Dit a) que l’État défendeur doit verser, dans les trois mois, les sommes suivantes, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur, au taux applicable à la date du règlement : 5 000 EUR (cinq mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur cette somme, à chacun des requérants, pour dommage moral, 1 500 EUR (mille cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû par les requérants à titre d’impôt sur cette somme, à tous les requérants conjointement, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 juin 2020, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Hasan Bakırcı Valeriu Grițco Greffier adjoint Président