AFFAIRE BULUȘ ET AUTRES c. TURQUIE

RESPONDENT

TUR

HOTĂRÂRE

23.06.2020

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'article 10 - Liberté d'expression-{général} (Article 10-1 - Liberté d'expression)

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2020
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE BULUȘ ET AUTRES c. TURQUIE (CtEDO, 2020)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A DOUA CERINȚE BULUȘ ȘI ALTE C. TURCIA (solicitarea nr. 41788/09) HOTĂRÂREA STRASBURG 23 iunie 2020 Această hotărâre este definitivă. Poate fi supus unor modificări de formă. În cazul Buluș și al altor c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care face parte dintr-un comitet compus din: Valeriu Grițco, președinte, Arnfin Bårdsen, Peeter Roosma, judecători, și Hasan Bak La originea cauzei se află o cerere (nr. 41788/09) îndreptată împotriva Republicii Turcia și din care trei resortisanți ai acestui stat, M. Ali Bluș, M. Mehmet Karaaslan și M. La 21 iulie 2009, Bayram Parlak, au sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Reclamanții au fost reprezentai de M e S. Bek și M. T. Bek, avocat în Adana. Guvernul turc a fost reprezentat de agentul său. La 25 ianuarie 2018, Tribunalul a declarat că reclamantul a fost supus dreptului lor la libertatea de exprimare, iar cererea a fost declarată inadmisibilă pentru surplus, în conformitate cu art. 54 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Curții. Statul membru în cauză se adresează examinării cererii de către un comitet. După ce a examinat guvernul, Curtea a respins-o. FACEȚI CIRCUMSTANȚELE LÂNGII 5. Reclamanții s-au născut în 1982, 1981 și, respectiv, 1977. Ei au fost reținuți în Konya la data la care a fost introdusă cererea. La momentul faptelor, primii doi reclamanți erau jurnaliști angajați de o agenție de presă, iar al treilea reclamant îl reprezenta pe reprezentantul unui ziar național din Mercin. Printr-un act de punere sub acuzare din 10 octombrie 2007, procurorul din Republica Madana i-a acuzat pe cei trei reclamanți ai șefului PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan, organizație ilegală armată). În plus, acesta l-a acuzat pe cel de-al doilea reclamant de propagandă în favoarea acestei organizații. La 17 martie 2008, tribunalul din Adana a recunoscut petitorii vinovați de încălcarea dreptului comunitar și intenționat la organizarea ilegală a PKK și i-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de șase ani și trei luni în temeiul articolului 314 alineatul (2) din Codul penal (precum și al articolului 314 alineatul (3) și al articolului 220 alineatul (7) din același cod penal. În această privință, Comisia a constatat că perchezițiile efectuate în aparatele profesionale și în computerele celor trei reclamanți, la domiciliul celui de-al doilea și al treilea reclamant și la biroul celui de-al treilea reclamant, care, potrivit autorităților, a fost utilizat de cei trei reclamanți, au permis găsirea de texte, mesaje, fotografii, înregistrări audio și video, melodii, filme și alte elemente care au lăudat și au promovat PKK, liderul și membrii acestuia. Aceasta a adăugat că perchezițiile au permis, de asemenea, descoperirea unor imagini ale evenimentelor organizate în numele PKK, a publicațiilor interzise de autorități și a unor dovezi care să ateste că al doilea și al treilea reclamant au participat la o campanie de semnături organizată pentru propaganda PKK. Având în vedere toate aceste elemente de probă, Comisia a considerat că reclamanții furnizau informații, documente, imagini și alte elemente mass-media în favoarea PKK și că acțiunile lor constituiau astfel ajutor de stat în favoarea PKK. De asemenea, a recunoscut cel de-al doilea reclamant vinovat de propagandă în favoarea unei organizații teroriste și l-a condamnat la 10 luni de închisoare în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Legea nr. 3713. Ea a remarcat că, la 18 aprilie 2007, a condus la Mercin o demonstrație în cadrul căreia, ca și alți protestatari, și-a ascuns fața și a scanat sloganurile La 25 martie 2009, Curtea de Casație a respins recursul în casare formulat de solicitanți și a confirmat hotărârea Tribunalului de Primă Instanță. 10. La 5 octombrie 2012, la cererea celui de-al doilea reclamant, Curtea reexaminată în temeiul Legii nr. 63352 (punctul 17 de mai jos) pedepsele care au fost impuse acestuia și a decis să le mențină, și anume că nu a putut beneficia de legea în cauză. 11. La 7 decembrie 2012, o altă cameră a tribunalului a respins opoziția formulată de cel de-al doilea reclamant împotriva deciziei din 5 octombrie 2012. Dreptul internațional continuă să fie codul penal 12. La art. 220 din CP (Legea nr. 5237 din 26 septembrie 2004, care a intrat în vigoare la 1 iunie 2005), titlul "Recuperarea unei organizații în vederea comiterii unei infracțiuni" se citește după cum urmează la alineatul (7): Orice persoană, care ajută în mod conștient și intenționat o organizație criminală, chiar dacă nu face parte din structura ierarhică a acestei organizații, va fi pedepsită în același mod ca orice persoană care face parte din organizație (...) La art. 314 din CP, intitulat "Organizația armată" este astfel formulată: Oricine constituie sau conduce o organizație pentru a comite infracțiunile prevăzute în a patra și a cincea secțiune a prezentului capitol va fi condamnat la o pedeapsă între 10 și 15 ani de închisoare. Orice membru al unei organizații menționate la primul paragraf va fi condamnat la o pedeapsă între cinci și zece ani de închisoare. Celelalte dispoziții referitoare la dreptul de a constitui o organizație în scopul comiterii unei infracțiuni se aplică ca atare în dreptul la care se face referire în prezentul articol. La art. 7 alineatul (2) din Legea nr. 3713 14. La art. 7 alineatul (2) din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului, care a intrat în vigoare la 12 aprilie 1991, s-a afirmat: "Oricine acordă asistență organizațiilor menționate mai sus" și face propagandă în favoarea acestora va fi condamnat la o pedeapsă de un an până la cinci ani de închisoare, precum și la o pedeapsă de 50 până la 100 de milioane de lire sterline (...)." După ce a fost modificat prin Legea nr. 5532, intrată în vigoare la 18 iulie 2006, art. 7 alin. (2) din Legea nr. 3713 prevedea că: De la modificarea legii nr. 6459, care a intrat în vigoare la 30 aprilie 2013, această dispoziție a fost formulată astfel: Legea nr. 6352, intitulată "Legea de modificare a diferitelor legi în vederea optimizării eficienței serviciilor judiciare și a suspendării procedurilor și a pedepselor impuse în cauzele privind infracțiunile comise prin intermediul presei și al mass-mediei" a intrat în vigoare la 5 iulie 2012. În conformitate cu art. 1 alineatele (1) (c) și (3), art. 1 alineatele (1) (c) și (3) prevede că, pentru o perioadă de trei ani, pedeapsa devine definitivă, constând într-o amendă sau într-o închisoare mai mică de cinci ani, în cazul unei infracțiuni comise prin intermediul presei, al mass-mediei sau al altor mijloace de comunicare a gândirii și a opiniei publice, cu condiția ca infracțiunea să fi fost săvârșită înainte de 31 decembrie 2011. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ DE LA ARTICOLUL 10 DIN CONVENȚIA 18. Reclamanții consideră în condamnarea lor penală o încălcare a dreptului lor la libertatea de exprimare, astfel cum se prevede la art. 10 din convenție. Cu privire la admisibilitate 19. Guvernul ridică două excepții. În ceea ce o privește pe prima, CESE consideră că actele reproșate reclamanților erau împotriva scrisorii și a spiritului convenției în sensul articolului 17 din convenție și invită Curtea să declare cererea inadmisibilă pentru incompatibilitate materială în temeiul articolului 35 § 3 și al articolului 4 din convenție. În ceea ce privește a doua excepție, guvernul arată că deciziile adoptate de instanța de judecată la sfârșitul reexaminării sale în temeiul Legii nr. 63352 a pedepselor aplicate celui de-al doilea reclamant au fost pronunțate la 5 octombrie și 7 decembrie 2012, fie după intrarea în vigoare, la 23 septembrie 2012, a acțiunii individuale în fața Curții Constituționale, dar că nu au fost sesizate cu o astfel de acțiune. Prin urmare, Comitetul consideră că cererea trebuie declarată inadmisibilă pentru neobosirea căilor de atac interne împotriva celui de-al doilea reclamant. 20. Reclamanții contestă excepțiile guvernului. Ei cred că au fost pedepsiți pentru activitățile lor jurnalistice. Acestea adaugă că hotărârile pronunțate în temeiul Legii nr. 6352 privind cel de-al doilea reclamant nu se analizează într-o nouă hotărâre care ar fi fost pronunțată în privința sa și că, prin urmare, nu era posibil ca acesta să introducă o acțiune individuală în fața Curții Constituționale. 21. Curtea consideră că argumentul prezentat în prima excepție ridică întrebări care solicită o examinare pe fond a fondului întemeiat pe art. 10 din convenție și nu o examinare a admisibilității acestui aspect. 22. În ceea ce privește excepția de neobosire a căilor de atac interne, Curtea amintește deja că a considerat că procedura de reexaminare prevăzută de Legea nr. 6352 nu constă într-o revizuire a fondului procedurii penale, ci doar într-o posibilitate de modificare a pedepsei pronunțate la sfârșitul acestei proceduri ( Öner și Türk c . Turcia, nr. 51962/12, § 17, 31 martie 2015). În speță, condamnarea penală a celui de al doilea reclamant a devenit definitivă ca urmare a hotărârii Curții de Casație din 25 martie 2009, adică înainte de intrarea în vigoare, la 23 septembrie 2012, a acțiunii individuale în fața Curții Constituționale (Uzun c. Turcia (dec.), nr. 10755/13, § 25 ‐ 27, 30 aprilie 2013), la Prin urmare, este necesar să se respingă excepția de la epuizarea căilor de atac interne ridicate de guvern. 23. Constatând, pe de altă parte, că actul nu este în mod clar întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din convenție și că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz, Curtea declară că este admisibilă. Pe fond Argumentele părților 24. Reclamanții susțin că condamnarea penală pe care au suferit-o pentru activitățile lor jurnalistice a încălcat dreptul lor la libertatea de exprimare. 25. Indicând faptul că părțile interesate au fost condamnate pentru că au ajutat la realizarea obiectivelor PKK prin furnizarea de informații mass-mediei acestei organizații și, în cazul celui de-al doilea reclamant, pentru scandarea unor sloganuri violente în timpul unui protest, Guvernul consideră că, în speță, nu a intervenit în exercitarea de către reclamanți a dreptului lor la libertatea de exprimare. În cazul în care existența unei asemenea interferențe ar fi acceptată de Curte, guvernul susține că această interferență era prevăzută în art. 220 alin. (7) și 314 alin. (2) și (3) din CP și în art. 7 alin. (2) din Legea nr. 3713, care îndeplinesc, în opinia sa, cerințele de claritate, de accesibilitate și previzibilitate și că aceasta urmărea obiectivele legitime ale protecției securității naționale, protecției securității publice, apărării ordinii și prevenirii infracțiunilor. Comitetul consideră, de asemenea, că, având în vedere conținutul, violent în sensul său, al sloganurilor pe care al doilea reclamant a fost considerat scandalizate în cadrul manifestării din 18 aprilie 2007 și ținând seama de faptul că Õ s-a stabilit că reclamanții au contribuit la difuzarea actelor și a protestelor PKK pe baza unor activități jurnalistice, ingerința în litigiu era necesară într-o societate democratică și proporțională cu obiectivele legitime urmărite. Evaluarea Curții (a) O intervenție 26. Curtea arată că cei trei reclamanți au fost condamnați pentru ajutor conștient și intenționat unei organizații infracționale din cauza unor ăstora, a unor materiale audiovizuale și a altor obiecte și documente găsite acasă și considerate de autorități ca fiind utilizate pentru difuzarea informațiilor în favoarea PKK. Comisia observă, de asemenea, că cel de-al doilea reclamant a fost condamnat pentru propagandă în favoarea unei organizații teroriste din cauza unor sloganuri despre care se presupune că au fost scanate de către acesta în timpul unui protest. Comisia observă, de asemenea, că actele pentru care reclamanții au fost condamnați penal au făcut obiectul exercitării de către părțile interesate a dreptului lor la libertatea de exprimare. Prin urmare, Comisia consideră că condamnarea în litigiu într-o ingerință mai degrabă în exercitarea de către reclamanți a dreptului lor la libertatea de exprimare. (b) Justificarea intervenției 27. O astfel de interferență încalcă art. 10, cu excepția cazului în care aceaceasta este prevăzută de lege, inspirată de unul sau mai multe dintre scopurile legitime menționate la alin. (2) și necesară într-o societate democratică. 28. Curtea consideră că este oportun să se examineze problema justificării ingerinței în litigiu separat și succesiv pentru condamnarea penală a celor trei reclamanți ai șefului de stat care acordă ajutor unei organizații infracționale pe de o parte și pentru condamnarea penală a celui de-al doilea reclamant al șefului propagandei în favoarea unei organizații teroriste pe de altă parte. Cu privire la condamnarea penală a reclamanților șefului de sprijin conștient și intenționat unei organizații criminale 29. Curtea ia notă de faptul că nu este controversat între părți că condamnarea penală a reclamanților șefului de ajutor în cunoștință de cauză și intenționată la organizarea ilegală PKK a fost prevăzută de lege, mai exact de articolele 220 alineatul (7) și 314§ 2 și 3 din CP. 30. În această privință, Comisia reamintește că a avut deja ocazia să constate într-o cauză similară care privea o condamnare a reclamanților în temeiul dispozițiilor penale menționate anterior că art. 220 alineatul (7) din CP nu era previzibil pe motiv că, în special din cauza domeniului larg de aplicare a expresiilor incluse în acesta, nu a asigurat reclamanților o garanție fiabilă împotriva urmăririi arbitrare și că aplicarea sa practică nu a remediat această deficiență (Bakfir și alte c. Turcia, nr. 46713/10, § 56 - 69, 10 iulie 2018). În acest caz, ea nu vede nici un motiv pentru a se abține de la această abordare. 31. Prin urmare, Curtea consideră că ingerința în cauză nu era prevăzută de legea Având în vedere această concluzie, Comisia consideră că nu este necesar să se verifice dacă celelalte condiții impuse de acest alineat, și anume existența unui scop legitim și necesitatea de intervenție într-o societate democratică, au fost respectate în speță. 32. Prin urmare, Curtea concluzionează încălcarea articolului 10 din Convenție. Cu privire la condamnarea penală a celui de-al doilea reclamant al șefului propagandei în favoarea unei organizații teroriste 33. Având în vedere constatarea de încălcare la care a ajuns mai sus (punctul 32), Curtea consideră că nu este necesar să se examineze problema justificării condamnării penale pentru propagandă în favoarea unei organizații teroriste aplicate celui de-al doilea reclamant în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Legea nr. 3713 (pentru o abordare similară, a se vedea Iș Turcia, nr. 41226/09, § 71, 14 noiembrie 2017). CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 34. Reclamanții solicită 200 000 EUR (EUR) pentru prejudicii materiale și 200 000 EUR pentru daune morale. Aceștia solicită, de asemenea, 3 889 EUR pentru cheltuielile legate de reprezentarea lor în fața Curții, 1 727 EUR pentru cheltuielile legate de reprezentarea lor în fața instanțelor interne, 130 EUR pentru cheltuielile de traducere și 5 EUR pentru cheltuielile poștale. În această privință, statele membre prezintă convențiile de onoare încheiate între ele și avocații lor și precizează că vor plăti în total 3 889 EUR pentru reprezentarea lor în fața Curții. De asemenea, acestea furnizează trei facturi care stabilesc că au plătit în total 1 727 EUR avocaților lor pentru reprezentarea lor în fața instanțelor interne. În cele din urmă, acestea adaugă trei facturi poștale cu o sumă totală de 5 EUR. 35. Guvernul consideră că cererea de daune materiale nu se bazează pe niciun element concret și are un caracter excesiv și că nu există o legătură de cauzalitate între această cerere și presupusa încălcare. El adaugă că cererea pentru daune morale este excesivă și că aceasta nu corespunde sumelor acordate în mod obișnuit de Curte. În ceea ce privește cheltuielile de judecată și cheltuielile de judecată, guvernul indică faptul că nu au fost suficient de detaliate lucrările efectuate de avocați și că nu au prezentat nicio justificare pentru costurile de traducere. În plus, acesta consideră că cererea depusă în temeiul cheltuielilor de avocat expus în fața instanțelor interne este excesiv de ridicată și că aceasta nu privește exclusiv închiderea unei încălcări a convenției. 36. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, Comisia consideră că este necesar să se acorde fiecărui reclamant 5 000 EUR pentru prejudicii morale. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, având în vedere documentele de care dispune și jurisprudența sa, Comisia consideră că este rezonabil să se acorde reclamanților suma de 1 500 EUR în acest sens. (b) începând cu expirarea termenului menționat anterior și până la plata acestor sume, aceste sume se vor majora la un procent simplu de dobândă la o rată egală cu suma care poate fi datorată de către reclamanții cu titlu de impozit pe această sumă, în cursul unei perioade de trei luni, la suma care poate fi plătită de către reclamanții cu titlu de impozit pe această sumă, la suma de 5 000 EUR (cinci mii EUR), la toate reclamanții pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată; Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 23 iunie 2020, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din regulament. Hasan Bakurci Valeriu Grițco Modululr Adjunct Președinte