AFFAIRE SARAR c. TURQUIE

AFFAIRE SARAR c. TURQUIE (CtEDO, 2012)

A DOUA SECȚIUNE CAUZA SARAR c. TURCIA (solicitarea nr. 1947/09) HOTĂRÂREA STRASBURG 27 martie 2012 Această hotărâre este definitivă. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Sarar c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a treia), care se află într-un comitet compus din Isabelle Berro-Lefevre, președinte, Guido Raimondi, Helen Keller, judecători, și Françoise Elens-Passos; graffiter adjunct de secțiune, După ce a deliberat în camera Consiliului la 6 martie 2012, Renunță la hotărâre, care a fost adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 1947/09) îndreptată împotriva Republicii Turcia și inclusiv un resortisant al acestui stat, domnul Mehmet Sarar ( La 14 decembrie 2008, Tribunalul a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Această ultimă situație se referă la examinarea cererii de către un comitet. După ce a examinat dosarul guvernului, Curtea a respins-o. ÎN FAVOAREA reclamantului sa născut în 1970 și își are reședința în Tekirda. La 5 aprilie 2001, el a fost interpelat de polițiști din brigada antiterorism și pus în custodie. La data de 12 aprilie, a fost audiat de un judecător și pus în arest sub ordonanța acestuia din urmă. La 16 aprilie, el a fost acuzat de tentativă de distrugere a ordinii constituționale. La sfârșitul audierilor pe care le-au ținut în timpul procedurii, judecătorii au dispus menținerea în detenție a reclamantului, bazându-se în special pe natura și gravitatea lacului, starea probelor sau starea dosarului. 10. În ceea ce privește cererile de extindere prezentate de solicitant, acestea au fost respinse în urma unor examinări la dosar. Concluziile prezentate de Parchet nu au fost comunicate în prealabil părții adverse. 11. Cele trei ordonanțe de respingere prezente în dosar datează din 20 martie, 29 mai și, respectiv, 23 octombrie 2008. La 14 mai 2010, reclamantul a fost găsit vinovat și condamnat de instanța de judecată. 13. Nu au fost furnizate informații de către părți cu privire la deznodământul recursului intentat împotriva acestei condamnări. § 3 din Convenție, reclamantul se plânge de durata detenției sale pe care o consideră excesivă. 15. Guvernul consideră că termenul respectiv nu poate fi considerat rezonabil. Cu privire la admisibilitate 16. În opinia sa, guvernul ar fi trebuit să introducă o acțiune în despăgubire în temeiul articolelor 141 și în conformitate cu noul cod de procedură penală, care a intrat în vigoare la 1 iunie 2005. Curtea observă că cauza reclamantului intră sub incidența articolului 5 alineatul (3) din convenție, în timp ce motivul invocat de guvern privește dreptul de a obține despăgubiri pentru o detenție ilegală, care se referă la art. 5 alineatul (5) din convenție (a se vedea, printre multe altele, Bar. , Turcia, nr 26170/03, § 17, 31 martie 2009 sau Tunce și alte c. Turcia, 2422/06, 3712/08, 3714/08, 3715/08, 3717/08, 3718/08, 3719/08, 3724/08, 3725/08, 3728/08, 3730/08, 3731/08, 3733/08, 3734/08, 3735/08, 3737/08, 3739/08, 3740/08, 3745/08 și 3746/08, § 15, 13 octombrie 2009). Prin urmare, Comisia respinge această excepție preliminară. În plus, Comisia constată că acest mai mult nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din Convenție și că nu se confruntă cu nici un alt motiv, declarându-l, prin urmare, admisibil. Pe fond 17. Reclamantul se plânge de durata detenției sale pe care o consideră excesivă și nejustificată. 18. Curtea constată că arestarea provizorie a reclamantului a început la 5 aprilie 2001 și că a încetat la 14 mai 2010. Prin urmare, a durat mai mult de 9 ani și o lună. Aceasta reamintește că a examinat deja cazuri similare și a încheiat în repetate rânduri cu încălcarea articolului 5 alineatul (3) din Convenție (a se vedea, printre altele, Dereci c. Turcia, nr. 77845/01, § 41, 24 mai 2005 sau Nu există circumstanțe care să permită retragerea în speță a concluziilor sale anterioare. 20. Prin urmare, aceasta concluzionează încălcarea articolului 5 alineatul (3) din Convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALEGUTĂ DE LA ARTICOLUL 5 § 4 DIN CONVENȚIA 21. Invocând art. 5 alineatul (4) din convenție, reclamantul susține că nu a beneficiat de o cale de atac eficientă pentru a contesta legalitatea detenției sale. Cu privire la admisibilitatea 22. Curtea consideră că este util să reamintească faptul că art. 5 alineatul (4) se aplică procedurilor desfășurate în fața unei instanțe ca urmare a căii de atac împotriva legalității detenției, și anume, pe de o parte, procedurilor privind cererile de extindere și, pe de altă parte, procedurilor de opoziție introduse împotriva deciziilor privind prelungirea detenției (a se vedea Knebl c. Republica Cehă, nr. 20157/05, § 76, 28 octombrie 2010). 23. În speță, Curtea constată că, în conformitate cu elementele care i-au fost furnizate de către părți, reclamantul a formulat cel puțin trei cereri de extindere în privința cărora Curtea a statuat la 20 martie, 29 mai și, respectiv, 23 octombrie 2008. Întrucât nu i s-a furnizat nicio informație cu privire la o acțiune în opoziție care ar fi fost formulată împotriva acestor ordonanțe de respingere, Curtea consideră că cauza se limitează la aceste trei proceduri. 25. Aceasta arată că primele două dintre ele, și anume cele care au dus la ordonanțele de respingere din 20 martie și 29 mai 2008, se confruntă cu nerespectarea termenului de șase luni, dat fiind că cererea a fost introdusă la 16 decembrie 2008. octombrie 2008, Curtea constată că aceasta nu se confruntă cu niciun temei juridic și că nu este în mod clar întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Pe fond 28. Reclamantul susține că nu dispune de o cale de atac prin care ar fi putut contesta legalitatea deținerii sale. Tribunalul reamintește că o procedură desfășurată în temeiul articolului 5 Õ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4 din Convenție în fața instanței sesizate cu o acțiune împotriva unei detenții trebuie să fie contradictorie și să garanteze egalitatea armelor între părți, și anume procurorul și persoana deținută (a se vedea în special Schöps c. Germania, nr 25116/94, § 44, CEDH 2001-I, Lietzow c. Germania, nr. 24479/94, § 44, CEDH 2001-I, Garcia Alva c. Germania, n 23541/94, § 39, 13 februarie 2001 și Svipsta c. Letonia , nr. 66820/01, § 129, CEDH 2006-III (extracturi) . 31. Aceasta constată că instanța de judecată care a examinat cererea de extindere a reclamantului nu a comunicat în prealabil avizul reclamantului sau avocatului acestuia cu privire la această cerere, care nu au avut posibilitatea de a răspunde. 32. Acest element este suficient pentru a concluziona că procedura referitoare la ordonanța din 23 octombrie 2008 nu a îndeplinit cerințele art. 5 alin. (4) din Convenție, deoarece nu a respectat egalitatea armelor între părți (a se vedea, printre multe altele, Saghinadze și altele c. Georgia, nr. 18760/05, § 153, 27 mai 2010, Focale c. Italia, nr. 70148/01, § 43 CEDH 2006 VII; sau Guiorgui Nikolaichivi c. Georgia, nr 37048/04, § 94, 13 ianuarie 2009). 33. Cu alte cuvinte, a existat o încălcare a acestei dispoziții. III. PRIVIND LEGĂTURA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 34. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. 35. Reclamantul solicită 40 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 36. De asemenea, solicită 7 000 de lire turcești (TRY) pentru cheltuielile de reprezentare și 760 de euro pentru celelalte cheltuieli angajate în fața Curții. 37. Guvernul solicită Curții să respingă toate aceste revendicări. 38. Statuând în echitate, conform dispozițiilor art. 41 din Convenție, Curtea alocă 11 000 EUR reclamantului pentru daune morale. 39. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, ținând seama de documentele aflate în posesia sa și de jurisprudență, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 000 EUR și acordul acordat reclamantului. 40. Prin aceste motive, Curtea, la L. UNANIMITATE, declară cererea admisibilă cu privire la spătarul întemeiat pe art. 5 alineatul (3), precum și cu privire la cel întemeiat pe art. 5 alineatul (4), cu condiția ca acesta să se refere la ordonanța din 23 octombrie 2008 și inadmisibilă pentru surplusul menționat anterior că a existat o încălcare a articolului 5 alineatul (3) din Convenția menționată anterior că a avut loc o încălcare a articolului 5 alineatul (4) din Convenția Dat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume, care urmează să fie convertite în lire turce la rata aplicabilă la data regulamentului 11 000 EUR (unsprezece mile EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale (ii) 1 000 EUR (mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către solicitant, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 27 martie 2012, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul de procedură. Françoise Elens-Passos Isabelle Berro-Lefevre adjunct președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

SARAR c. TURQUIE

(Requête n

o

1947/09)

ARRÊT

STRASBOURG

27 mars 2012

Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Sarar c. Turquie,

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en un comité composé de

:

Isabelle Berro-Lefèvre,

présidente,

Guido Raimondi,

Helen Keller,

juges,

et de Françoise Elens-Passos,

greffière adjointe

de section,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 6 mars 2012,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

1947/09) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Mehmet Sarar («

le requérant

»), a saisi la Cour le 14 décembre 2008 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

e

G. Tuncer, avocate à İstanbul. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») est représenté par son agent.

3.

Le 8 février 2010, la requête a été communiquée au Gouvernement.

4.

Ce dernier s’oppose à l’examen de la requête par un Comité. Après avoir examiné l’objection du Gouvernement, la Cour la rejette.

EN FAIT

5.

Le requérant est né en 1970 et réside à Tekirdağ.

6.

Le 5 avril 2001, il fut interpellé par des policiers de la brigade de lutte contre le terrorisme et placé en garde à vue.

7.

Le 12 avril suivant, il fut entendu par un juge puis placé en détention sur ordonnance de ce dernier.

8.

Le 16 avril, il fut mis en accusation pour tentative de destruction de l’ordre constitutionnel.

9.

A l’issue des audiences qu’ils tinrent au cours de la procédure, les juges ordonnèrent le maintien en détention du requérant en se fondant notamment sur la nature et la gravité de l’infraction, l’état des preuves ou l’état du dossier.

10.

Quant aux demandes d’élargissement présentées par le requérant, elles furent rejetés à la suite d’examens sur dossier. Les conclusions présentées par le parquet ne furent pas préalablement communiquées à la partie adverse.

11.

Les trois ordonnances de rejet présentes dans le dossier datent respectivement des 20 mars, 29 mai et 23 octobre 2008.

12.

Le 14 mai 2010, le requérant fut reconnu coupable et condamné par la cour d’assises d’Istanbul.

13.

Aucune information n’a été fournie par les parties quant à l’issue du pourvoi intenté contre cette condamnation.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 5 § 3 DE LA CONVENTION

14.

Invoquant l’article 5

15.

Le Gouvernement considère que la dite durée ne saurait passer pour déraisonnable.

A.

Sur la recevabilité

16.

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes. D’après lui, le requérant aurait dû introduire un recours en indemnisation sur la base des articles 141 et suivant du nouveau code de procédure pénale, entré en vigueur le 1

er

juin 2005.

La Cour observe que le grief du requérant relève de l’article 5 § 3 de la Convention, alors que le moyen avancé par le Gouvernement concerne le droit d’obtenir réparation pour une détention illégale, lequel se rapporte à l’article 5 § 5 de la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres,

Barıș c.

Turquie

, n

o

26170/03, § 17, 31 mars 2009 ou

Tunce et autres c. Turquie

, n

os

2422/06, 3712/08, 3714/08, 3715/08, 3717/08, 3718/08, 3719/08, 3724/08, 3725/08, 3728/08, 3730/08, 3731/08, 3733/08, 3734/08, 3735/08, 3737/08, 3739/08, 3740/08, 3745/08 et 3746/08, § 15, 13 octobre 2009). Par conséquent, elle rejette cette exception préliminaire.

Elle constate en outre que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Elle le déclare par conséquent recevable.

B.

Sur le fond

17.

Le requérant se plaint de la durée de sa détention qu’il considère excessive et injustifiée.

18.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

19.

La Cour constate que la détention provisoire du requérant a débuté le 5

avril 2001 et qu’elle a pris fin le 14 mai 2010. Elle a donc duré plus de 9

ans et 1 mois. Elle rappelle qu’elle a déjà examiné des cas similaires et a conclu à maintes reprises à la violation de l’article 5 § 3 de la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres,

Dereci c. Turquie

, n

o

77845/01, §§

34

‑

41, 24

mai 2005 ou

Taciroğlu c. Turquie

, n

o

25324/02, §§ 18-24, 2 février 2006). Elle n’aperçoit aucune circonstance qui permettrait de se départir en l’espèce de ses conclusions antérieures.

20.

Partant, elle conclut à la violation de l’article 5 § 3 de la Convention.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 5 § 4 DE LA CONVENTION

21.

Invoquant l’article 5 § 4 de la Convention, le requérant soutient ne pas avoir bénéficié d’un recours effectif pour contester la légalité de sa détention.

A.

Sur la recevabilité

22.

La Cour juge utile de rappeler que l’article 5 § 4 s’applique aux procédures menées devant un tribunal à la suite de l’introduction d’un recours contre la légalité de la détention, c’est-à-dire, d’une part, aux procédures concernant les demandes d’élargissement et, d’autre part, aux procédures d’opposition introduites contre les décisions sur la prolongation de la détention (voir

Knebl c.

République tchèque

, n

o

20157/05, §

76, 28

octobre 2010).

23.

En l’espèce, la Cour note que d’après les éléments qui lui ont été fournis par les parties, le requérant a formé au moins trois demandes d’élargissement sur lesquels la cour d’assises d’Istanbul a statué respectivement les 20 mars, 29 mai et 23 octobre 2008.

24.

Aucune information ne lui ayant été fournie sur d’éventuels recours en opposition qui auraient été formés contre ces ordonnances de rejets, la Cour estime que le grief se limite à ces trois procédures.

25.

Elle relève que les deux premières d’entre elles, c’est-à-dire celles qui ont abouti aux ordonnances de rejet du 20 mars et du 29 mai 2008 se heurtent au non-respect du délai de six mois, étant donné que la requête a été introduite le 16 décembre 2008.

26.

Partant, elle déclare cette partie du grief irrecevable.

27.

Quant à la partie du grief portant sur l’ordonnance du 23

octobre 2008, la Cour constate qu’elle ne se heurte à aucun motif d’irrecevabilité et qu’elle n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Il convient donc de la déclarer recevable.

B.

Sur le fond

28.

Le requérant soutient qu’il ne disposait pas d’un recours au travers duquel il aurait pu contester la légalité de sa détention. Faisant référence notamment à l’arrêt

Bağrıyanık c. Turquie

(n

o

43256/04, 5 juin 2007), il allègue que les procédures concernant les demandes d’élargissement ou les recours en opposition n’offrent pas toutes les garanties judiciaires requises, dont l’égalité des armes, et se plaint plus particulièrement de l’absence d’audience.

29.

Le Gouvernement conteste cette thèse.

30.

La Cour rappelle qu’une procédure menée au titre de l’article 5 §

4 de la Convention devant la juridiction saisie d’un recours contre une détention doit être contradictoire et garantir l’«

égalité des armes

» entre les parties, à savoir le procureur et la personne détenue (voir, en particulier,

Schöps c.

Allemagne

, n

o

25116/94, § 44, CEDH 2001-I,

Lietzow c.

Allemagne

, n

o

24479/94, § 44, CEDH 2001-I,

Garcia Alva c.

Allemagne

, n

o

23541/94, §

39, 13 février 2001, et

Svipsta c. Lettonie

, n

o

66820/01, §

129, CEDH 2006-III (extraits)).

31.

Elle observe que la cour d’assises ayant statué sur la demande d’élargissement du requérant n’a pas préalablement communiqué l’avis du parquet au sujet de cette demande au requérant ou à son avocat, lesquels n’ont pas eu la possibilité d’y répondre.

32.

Cet élément suffit pour conclure que la procédure ayant trait à l’ordonnance du 23 octobre 2008 n’a pas satisfait aux exigences de l’article

5 § 4 de la Convention, faute d’avoir respecté l’égalité des armes entre les parties (voir, parmi beaucoup d’autres,

Saghinadze et autres c.

Géorgie

, n

o

18768/05, § 153, 27 mai 2010,

Fodale c. Italie

, n

o

70148/01, § 43, CEDH 2006

‑

VII, ou

Guiorgui Nikolaïchvili c. Géorgie

, n

o

37048/04, §

94, 13 janvier 2009).

33.

En d’autres termes, il y a eu violation de ladite disposition.

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

34.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

35.

Le requérant réclame 40

000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

36.

Il demande également 7

000 livres turques (TRY) pour les frais de représentation et 760 TRY pour les autres frais engagés devant la Cour.

37.

Le Gouvernement demande à la Cour de rejeter l’ensemble de ces prétentions.

38.

Statuant en équité comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour alloue, au titre du dommage moral, 11

000 EUR au requérant.

39.

Quant aux frais et dépens, compte tenu des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 1

000 EUR et l’accorde au requérant.

40.

Elle juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable quant au grief tiré de l’article 5 § 3 ainsi qu’à celui tiré de l’article 5 § 4 pour autant qu’il concerne l’ordonnance du 23 octobre 2008 et irrecevable pour le surplus

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention

;

3.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 5 § 4 de la Convention

;

4.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, les sommes suivantes, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement

:

i)

11 000 EUR (onze milles euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral

;

ii)

1 000 EUR (mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, pour frais et dépens

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

5.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 mars 2012, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Françoise Elens-Passos

Isabelle Berro-Lefèvre

Greffière adjointe

Présidente