Inanoğlu și alții împotriva Turciei

În temeiul Protocolului nr. 14, cererea a fost atribuită unui comitet. DEFINIȚIA CIRCONSTANCES DE LA La data de 3 august 1990, Ministerul de l … La 29 mai 2000, în dezacord cu suma plătită de către administrație, reclamanții au introdus la tribunalul de mari instanțe din Birecik ( mai mult de o acțiune în creștere a dreptului de proprietate.

La 25 octombrie 2000, instanța le-a dat câștig de cauză și a obligat administrația să plătească reclamanților o indemnizație suplimentară de 7 098 429 La 22 ianuarie 2001, Curtea de Casație a confirmat această hotărâre. La 25 martie 2003, biroul de executare a datoriei a emis un ordin de plată pentru restul creanței, și anume 2 081 539 814 TRL [aproximativ 1 180 EUR].

În observațiile sale din 14 iunie 2010, guvernul a prezentat Curții un document conform căruia tribunalele nu aveau nicio creanță, începând cu 1 iulie 2010.

În observațiile lor din 5 octombrie 2010, reclamanții au prezentat un document emis de biroul de executare al Birecik, potrivit căruia creanța lor este de 5 742 de noi cărți turcești [aproximativ 2 904 EUR]. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLELOR 6 DIN CONVENȚIE ȘI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 17, reclamanții se plâng de executarea parțială, într-un termen rezonabil, a hotărârii din 25 octombrie 2000 în favoarea acestora, devenit definitiv. Ei invocă articolele 6 din Convenția nr. 1 și 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum sunt exprimate în părțile lor relevante art. 6 alineatul (1) Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Guvernul ridică excepții. În primul rând, el exclude nerespectarea regulii de șase luni. În opinia sa, reclamanții ar fi trebuit să sesizeze Curtea în termen de șase luni de la hotărârea Curții de Casație care a fost pronunțată la 22 ianuarie 2001, în timp ce cererea a fost formulată la 8 aprilie 2008. În al doilea rând, acesta susține că creanța reclamanților a fost plătită integral, astfel încât aceștia din urmă să nu aibă calitatea de victimă. În cele din urmă, guvernul ridică o excepție de la lipsa epuizării căilor de atac interne în două ramuri. În această privință, Tribunalul susține, pe de o parte, că tribunalele nu au utilizat acțiunea prevăzută la art. 105 din Codul obligațiilor și, pe de altă parte, că nu au introdus acțiuni în despăgubire împotriva administrației publice și nici nu au inițiat proceduri de executare împotriva acesteia. În opinia sa, repararea pretinselor pierderi ar fi fost posibilă în cazul în care reclamanții ar fi stabilit existența unui prejudiciu suferit dincolo de ceea ce se constată a fi compensat prin dobânzile moratorii.

Reclamanții se opun acestor argumente.

În ceea ce privește excepția întemeiată pe nerespectarea regulii de șase luni, Curtea amintește că, în cazul în care o persoană se referă la o situație continuă împotriva căreia nu există nicio acțiune, termenul de șase luni începe de la sfârșitul acestei situații. Atât timp cât aceasta persistă, regula de șase luni nu se aplică (a se vedea, de exemplu, Lemke c. Turcia, 17381/02, § 37 și 38, 5 iunie 2007 și Yerlikaya c. Turcia , n 10985/02 și 10993/02, § 19-23, 8 aprilie 2008). În acest caz, reclamanții se plâng de executarea de către autoritățile naționale a unei hotărâri judecătorești, care ar persista la data la care prezenta cerere ar fi introdusă. Prin urmare, este necesar să se respingă excepția statului în această privință.

În ceea ce privește excepția conform căreia reclamanții și-au pierdut calitatea de victimă, reclamanții neagă că au primit întreaga creanță. În această privință, atât guvernul, cât și reclamanții prezintă Curții documente care stabilesc restul creanței reclamanților.

Curtea observă că, având în vedere înscrisurile prezentate de părți, nu au primit întreaga creanță la data prezentei hotărâri. 24.În ceea ce privește epuizarea căilor de atac interne, Curtea constată că art. 105 din Codul obligațiilor prevede repararea prejudiciului dincolo de ceea ce se constată a fi compensat prin dobânda moratorială. Cu toate acestea, în cazul de față, cauza se referă numai la lipsa de plată a creanței lor datorate la data executării unei hotărâri definitive în favoarea acestora, și nu la insuficiența de interese a creanței lor. În această privință, Curtea constată că calea de atac prevăzută la art. 105 din Codul obligațiilor nu era o cale de atac în speță. În ceea ce privește excepția referitoare la lipsa unei acțiuni introduse împotriva administrației publice, Curtea amintește că nu este oportun să se solicite unui individ, care a obținut o creanță împotriva statului aflat în afara unei proceduri judiciare, să fie obligată ulterior, să inițieze o procedură de executare forțată pentru a obține satisfacția (Arat și alte c. Turcia, 42894/04, 42904/04, 42905/04, 42906/04, 42907/04, 42908/04, 4209/04 și 42909/04, § 19, 13 ianuarie 2009 și Metaxas c. Grecia, n 8415/02, § 19, 27 mai 2004). În plus, Curtea observă că, în speță, reclamanții au sesizat în mod corespunzător biroul de executare al Birecik și au pus la dispoziția administrației în întârziere, în zadar (punctele 13 și 14 de mai sus). Prin urmare, este necesar să se respingă excepția statului care ține de neechilibrarea căilor de atac interne.

Curtea constată că obiecțiile reclamanților nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Curtea constată, de asemenea, că acestea nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, acestea trebuie declarate admisibile. Pe fond

Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat o încălcare a articolului 6 1 din Convenția nr. 1 și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, de exemplu, Bourdov c. Rusia, n 59498/00, CEDH 2002 III, Romahov c. Ucraina, n 67534/01, 27 iulie 2004, Tunç c. Turcia, n 5440/00, 24 mai 2005, Kuzu c. Turcia, 13062/03, 17 ianuarie 2006 și Bourdov c. Rusia (n, nr. 33509/04, 15 ianuarie 2009).

În speță, Curtea constată că, având în vedere documentele furnizate de părți și informațiile prezentate și deși au făcut obiectul unor proceduri de executare forțată, tribunalele nu au obținut încă plata integrală a creanței lor. Cu alte cuvinte, hotărârea în favoarea reclamanților, care a devenit definitivă în 2001, rămâne în prezent parțial neexecutată. Această omisiune determină Curtea să ia în considerare faptul că, în acest interval de timp, autoritățile turce au privat parțial dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 de la efectul lor util.

Prin urmare, a existat o încălcare a acestor dispoziții. II. PE ALTE VIOLAȚII ALEGATE

Invocând art. 6 din Convenție, reclamanții se plâng de procedura desfășurată în fața instanței de mare instanță din cauza lipsei motivării hotărârii sale.

Curtea ia notă de faptul că hotărârile instanțelor naționale au fost motivate. În cele din urmă, aceaceasta este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție.

Invocând art. 2 din Protocolul nr. 7, reclamanții se plâng de lipsa unui grad dublu de jurisdicție.

Curtea ia notă de faptul că Turcia nu este parte la acest protocol. Prin urmare, este incompatibilă rațională cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Pagubă materială 34.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Curtea amintește că, în speță, a găsit o încălcare a articolului 6 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 Ca urmare a executării parțiale a unei hotărâri definitive în favoarea reclamanților, Comisia consideră că statul pârât trebuie să garanteze, prin măsuri adecvate, că hotărârea Tribunalului de Mare Instanță din Birecik din 25 octombrie 2000 (devenit definitivă la 22 ianuarie 2001) este executată în mod corespunzător de către autoritățile interne (a se vedea Ak Yavuz Sarnakaya c. Turcia , n 1098/04, § 45, 13 ianuarie 2009 și Kaçar și alții c. Turcia , n 38323/04, 38379/04, 38389/04, 38403/04, 38423/04, 38510/04, 38513/04 și 38522/04, § 24, 22 iulie 2008). Prejudiciul moral

Reclamanții solicită 50 000 EUR ca prejudiciu moral.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Curtea consideră că este necesar să se acorde în comun reclamanților suma de 2 900 EUR. Cheltuieli și cheltuieli de judecată

Solicită, de asemenea, 12 320 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile efectuate în fața instanțelor interne și pentru cele angajate în fața Curții. În această privință, aceștia prezintă un cont de cheltuieli, fără a prezenta nicio justificare.

Guvernul contestă această pretenție.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale și a cheltuielilor de judecată decât în măsura în care sunt stabilite realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță, Curtea constată că reclamanții nu justifică pretinsele cheltuieli angajate. Cu toate acestea, Comisia consideră că aceștia au plătit în mod incontestabil cheltuieli și cheltuieli de judecată pentru depunerea cererii lor și consideră că este rezonabil să le ramburseze în valoare de 300 EUR în sumă forfetară și, prin urmare, le alocă această sumă pentru procedura în fața Curții. Interese moratorii

Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚII, ÎN L 1 și inadmisibilă pentru surplusul declarat că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. că statul pârât, în aceeași perioadă de trei luni, trebuie să plătească în comun reclamanților 2 900 EUR (două mii nouă sute de euro) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, care trebuie convertită în cărți turcești la data regulamentului că statul pârât, în aceeași perioadă de trei luni, trebuie să plătească în comun reclamanților 300 EUR (trei sute EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către solicitanți, care urmează să fie convertită în cărți turcești la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 9 octombrie 2012, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul de procedură. Françoise Elens-Passos Isabelle Berro-Lefevre adjunct președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 34464/08) dirigée contre la République de Turquie et dont cinq ressortissants de cet Etat, MM. Vedat İnanoğlu et Halil Akhan, et M mes Vezey Akhan, Zeliha Öktem et Emine Öktem (« les requérants »), ont saisi la Cour le 8 avril 2008 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M es A. Çağer et B. Geboloğlu, avocats à Diyarbakır. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent.

Le 24 juin 2009, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement.

En vertu du Protocole n o 14, la requête a été attribuée à un comité. EN FAIT

Les requérants étaient copropriétaires d’un terrain situé à Birecik.

Le 3 août 1990, le ministère de l’Énergie et des Ressources naturelles (« l’administration ») décida d’exproprier ledit terrain pour la construction d’un barrage.

Une commission d’experts de l’administration fixa la valeur du terrain concerné et une indemnité d’expropriation fut versée aux requérants.

Le 29 mai 2000, en désaccord avec le montant payé par l’administration, les requérants introduisirent auprès du tribunal de grande instance de Birecik (« le tribunal ») une action en augmentation de l’indemnité d’expropriation.

Le 25 octobre 2000, le tribunal leur donna gain de cause et condamna l’administration à payer aux requérants une indemnité complémentaire de 7 098 429 708 livres turques (TRL) [environ 12 376 euros (EUR)], assortie d’intérêts moratoires à compter du 8 juin 2000.

Le 22 janvier 2001, la Cour de cassation confirma ce jugement.

Le 27 novembre 2002, l’administration paya une partie de l’indemnité des requérants.

Faute par l’administration de payer le restant de leurs indemnités, les requérants saisirent le bureau de l’exécution et de recouvrement des créances de Birecik (« le bureau de l’exécution »).

Le 25 mars 2003, le bureau de l’exécution adressa à l’administration une injonction de payer pour le restant de la créance, à savoir 2 081 539 814 TRL [environ 1 180 EUR].

Dans ses observations du 14 juin 2010, le Gouvernement présenta à la Cour un document selon lequel les requérants n’avaient aucune créance, à compter du 1 er juillet 2010.

Dans leurs observations du 5 octobre 2010, les requérants présentèrent un document délivré par le bureau de l’exécution de Birecik, selon lequel leur créance s’élevait à 5 742 nouvelles livres turques [environ 2 904 EUR]. EN DROIT I.

Les requérants se plaignent de l’inexécution partielle, dans un délai raisonnable, du jugement du 25 octobre 2000 en leur faveur, devenu définitif. Ils invoquent les articles 6 de la Convention et 1 du Protocole n o 1, ainsi libellés en leurs parties pertinentes : Article 6 § 1 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Article 1 du Protocole n o 1 « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. »

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement soulève des exceptions. En premier lieu, il excipe du non-respect de la règle de six mois. Selon lui, les requérants auraient dû saisir la Cour dans les six mois suivant l’arrêt de la Cour de cassation qui a été rendu le 22 janvier 2001, alors que la requête a été introduite le 8 avril 2008. En deuxième lieu, il soutient que la créance des requérants a été intégralement payée de sorte que ces derniers n’ont pas la qualité de victime. Finalement, le Gouvernement soulève une exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes en deux branches. A cet égard, il soutient, d’une part, que les requérants n’ont pas utilisé le recours prévu à l’article 105 du code des obligations et, d’autre part, qu’ils n’ont pas introduit d’action en indemnisation à l’encontre de l’administration ni engagé des procédures d’exécution à son encontre. Selon lui, la réparation des prétendues pertes aurait été possible si les requérants avaient établi l’existence d’un dommage subi au-delà de ce qui se trouve compensé par les intérêts moratoires.

Les requérants combattent ces arguments.

Concernant l’exception tirée du non-respect de la règle de six mois, la Cour rappelle que lorsqu’un grief porte sur une situation continue contre laquelle il n’existe aucun recours, le délai de six mois court à compter de la fin de cette situation. Tant que celle-ci perdure, la règle de six mois ne trouve pas à s’appliquer (voir, par exemple, Lemke c. Turquie , n o 17381/02, §§ 37 et 38, 5 juin 2007, et Yerlikaya c. Turquie , n os 10985/02 et 10993/02, §§ 19-23, 8 avril 2008). En l’occurrence, les requérants se plaignent de l’inexécution par les autorités nationales d’une décision judiciaire, inexécution qui perdurait à la date d’introduction de la présente requête. Il convient donc de rejeter l’exception du Gouvernement sur ce point.

Quant à l’exception selon laquelle les requérants ont perdu la qualité de victime, les requérants nient avoir reçu l’intégralité de leur créance. A cet égard, tant le Gouvernement que les requérants présentent à la Cour des documents établissant le restant de la créance des requérants.

La Cour observe qu’au vu des pièces soumises par les parties, les requérants n’ont pas reçu la totalité de leur créance à la date du présent arrêt.

Quant à l’épuisement des voies de recours internes, la Cour observe que l’article 105 du code des obligations prévoit la réparation du dommage au-delà de ce qui se trouve compensé par les intérêts moratoires. Or, en l’espèce, le grief des requérants ne concerne que l’absence de paiement de leur créance due à l’inexécution d’un jugement définitif en leur faveur et non pas l’insuffisance d’intérêts moratoires de leur créance. A cet égard, la Cour constate que la voie de recours prévue par l’article 105 du code des obligations n’était pas une voie de recours à épuiser en l’espèce. Concernant l’exception tenant à l’absence d’action introduite à l’encontre de l’administration, la Cour rappelle qu’il n’est pas opportun de demander à un individu, qui a obtenu une créance contre l’État à l’issue d’une procédure judiciaire, de devoir par la suite, engager une procédure d’exécution forcée afin d’obtenir satisfaction ( Arat et autres c. Turquie , n os 42894/04, 42904/04, 42905/04, 42906/04, 42907/04, 42908/04, 42909/04 et 42910/04, § 19, 13 janvier 2009, et Metaxas c. Grèce , n o 8415/02, § 19, 27 mai 2004). De plus, la Cour observe qu’en l’espèce, les requérants ont dûment saisi le bureau d’exécution de Birecik et mis l’administration en demeure, en vain (paragraphes 13 et 14 ci-dessus). Il convient donc de rejeter l’exception du Gouvernement tenant au non-épuisement des voies de recours internes.

La Cour constate que les griefs des requérants ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’ils ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de les déclarer recevables. B. Sur le fond

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté une violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1 (voir, par exemple, Bourdov c. Russie , n o 59498/00, CEDH 2002 ‑ III, Romachov c. Ukraine , n o 67534/01, 27 juillet 2004, Tunç c. Turquie , n o 54040/00, 24 mai 2005, Kuzu c. Turquie, n o 13062/03, 17 janvier 2006, et Bourdov c. Russie (n o 2) , n o 33509/04, 15 janvier 2009).

En l’espèce, la Cour observe qu’au vu des pièces fournies par les parties et des informations présentées et bien qu’ayant entamé des procédures d’exécution forcée, les requérants n’ont toujours pas obtenu le paiement intégral de leur créance. Autrement dit, le jugement en faveur des requérants, devenu définitif en 2001, reste à ce jour partiellement inexécuté. Cette omission amène la Cour à considérer qu’en s’abstenant pendant ce laps de temps de prendre les mesures nécessaires pour se conformer à la décision judiciaire définitive rendue en l’espèce, les autorités turques ont partiellement privé les dispositions de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1 de leur effet utile.

Par conséquent, il y a eu violation de ces dispositions. II.

La Cour note que les jugements des tribunaux nationaux étaient motivés. Il s’ensuit ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Invoquant l’article 2 du Protocole n o 7, les requérants se plaignent de l’absence de double degré de juridiction.

La Cour note que la Turquie n’est pas partie à ce protocole. Il s’ensuit que ce grief est incompatible ratione personae avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4. III.

Les requérants réclament 100 000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel qu’ils auraient subi.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

La Cour rappelle qu’en l’espèce, elle a trouvé une violation de l’article 6 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1 en raison de l’inexécution partielle d’un jugement devenu définitif en faveur des requérants. Elle considère que l’État défendeur doit garantir, par des mesures appropriées, que le jugement du tribunal de grande instance de Birecik du 25 octobre 2000 (devenu définitif le 22 janvier 2001) soit dûment exécuté par les autorités internes (voir Akıncı c. Turquie , n o 12146/ 02, § 21, 8 avril 2008, Yavuz Sarıkaya c. Turquie , n o 1098/04, § 45, 13 janvier 2009, et Kaçar et autres c. Turquie , n os 38323/04, 38379/04, 38389/04, 38403/04, 38423/04, 38510/04, 38513/04, et 38522/04, § 24, 22 juillet 2008). 2. Dommage moral

Les requérants réclament 50 000 EUR à titre de préjudice moral.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

La Cour estime qu’il y a lieu d’octroyer conjointement aux requérants la somme de 2 900 EUR. B. Frais et dépens

Les requérants demandent également 12 320 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et pour ceux engagés devant la Cour. A cet égard, ils présentent un décompte des dépenses, sans soumettre aucun justificatif.

Le Gouvernement conteste cette prétention.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, la Cour constate que les requérants ne justifient pas les dépenses prétendument engagées. Elle considère toutefois qu’ils ont indéniablement encouru des frais et dépens pour la présentation de leur requête et estime raisonnable de les rembourser à hauteur d’une somme forfaitaire de 300 EUR. Elle leur alloue donc cette somme pour la procédure devant la Cour. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés de l’article 6 § 1 de la Convention (non-exécution) et de l’article 1 du Protocole n o 1 et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1. 3. Dit a) que l’État défendeur, dans les trois mois, doit garantir, par des mesures appropriées, l’exécution du jugement du 25 octobre 2000 (devenu définitif le 22 janvier 2001) du tribunal de grande instance de Birecik ; b) que l’État défendeur, dans la même période de trois mois, doit verser conjointement aux requérants 2 900 EUR (deux mille neuf cents euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, à convertir en livres turques à la date du règlement ; c) que l’État défendeur, dans la même période de trois mois, doit verser conjointement aux requérants 300 EUR (trois cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par les requérants, à convertir en livres turques à la date du règlement ; d) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 octobre 2012, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Françoise Elens-Passos Isabelle Berro-Lefèvre Greffière adjointe Présidente