SA PATRONALE HYPOTHÉCAIRE c. BELGIQUE

Comunicat la 12 mai 2017 a doua secțiune Cerere nr. 14139/09 SA PATRONALE HYPOTECAIRE împotriva Belgiei, introdusă la 6 martie 2009 EXPOSAT DE FAPTE: recurenta, S.A. Patronala ipotecară, este o societate anonimă de drept belgian cu sediul la Bruxelles. Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul H. De Loose, avocat la Bruges, și domnul J.-J. Forrer, avocat la Strasbourg. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează: recurenta este o societate anonimă de drept belgiană. Ea a dispus de ipotecare și de activități de capitalizare în sensul l Legea din 22 martie 1993 privind statutul și controlul instituțiilor de credit preced eliminarea statutului de societate de capitalizare.

Punerea în aplicare a acestei legi a fost prevăzută de legea din 20 martie 2007 privind execuția art. 27a din la În ianuarie 2008, numai instituțiile de credit și societățile de asigurare care dețin autorizația necesară ar putea desfășura activități de capitalizare, astfel încât reclamanta ar trebui să solicite statutul de instituție de credit sau de asigurare, altfel ar trebui să înceteze toate activitățile de capitalizare. La 12 mai 2007, recurenta a depus o cerere de reținere a autorizației în calitate de instituție de credit. La 21 decembrie 2007, această cerere a fost respinsă de Comitetul de conducere al Comisiei bancare, financiare și de asigurări (denumită în continuare CBFA) din cauza unor deficiențe și imperfecțiuni legate de cerințele esențiale pentru o instituție de credit.

După ședința reprezentanților societății comerciale în urma cererii lor de revizuire a deciziei din 21 decembrie 2007, Comitetul de conducere al CBFA și-a confirmat decizia de respingere a cererii de autorizare la 29 ianuarie 2008. Recurenta a introdus o acțiune în anulare, precum și o acțiune în suspendare foarte urgentă a deciziilor CBFA în fața Consiliului de Stat. decembrie 2007 și din 29 ianuarie 2008 și, invitându-se să se pronunțe asupra fondului cauzei, să stabilească că, având în vedere nulitatea la data de 20 martie 2007, aceasta își putea desfășura în continuare activitatea ca societate de capitalizare. Recurenta a susținut că Consiliul de Stat era foarte competent să cunoască fondul cauzei, deoarece, în opinia sa, avea competența de a reforma în acest domeniu.

Prin Hotărârea din 22 februarie 2008, Consiliul de Stat a respins acțiunea în suspendare de extremă urgență, considerentul inadmisibil având în vedere că reclamanta nu a luat cunoștință și nici nu a demonstrat cât de urgentă este cererea sa. Prin hotărârea din 8 septembrie 2008, Consiliul de Stat a respins acțiunea în anulare și a reamintit în primul rând că acțiunea menționată la art. 122 din Legea din 2 august 2002 privind supravegherea sectorului financiar și serviciile financiare era o acțiune în anulare. Consiliul de Stat a continuat 7.3. (...) În cazul în care, într-o acțiune în anulare, Consiliul de Stat stabilește un act juridic administrativ individual, acesta poate anula doar acest act juridic.

Prin urmare, în măsura în care partea reclamantă solicită mai mult decât anularea hotărârilor contestate, Consiliul de Stat este lipsit de competență. (...) 9.2.2. În măsura în care încălcarea articolului 6 din [Convenție] este invocată, trebuie remarcat faptul că, presupunând că această dispoziție este aplicabilă prezentului litigiu între reclamant și pârât, este suficient ca partea reclamantă să fi putut aduce litigiul în fața unei instanțe judiciare de deplină instanță care îndeplinește cerințele structurale și procedurale prevăzute la art. 6 din CEDH. În această privință, recurenta a putut sesiza Consiliul de Stat al litigiului și nu a declarat că prezenta procedură, din orice motiv sau alt motiv, nu îndeplinește cerințele prevăzute la art. 6 din CEDH.

De asemenea, nu reiese că art. 6 din CEDO este încălcat. În ceea ce privește surplusul, Consiliul de Stat a examinat și a respins fiecare motiv invocat de reclamant și prin care critica motivele deciziilor Comitetului de conducere al CBFA. Dreptul intern relevant În părțile relevante ale acestuia, art. 14 alineatul (1) din legile coordonate privind Consiliul de Stat din 12 ianuarie 1973 dispunea de 1. În cazul în care nu este atribuit prin lege unei alte instanțe, secțiunea se pronunță prin recursuri în anulare pentru încălcarea formelor fie substanțiale, fie se prescrie abia la nulitate, exces sau deviere de putere, formulate împotriva actelor și regulamentelor diferitelor autorități administrative (...) Neregulile menționate la alin. (1) nu conduc la o anulare decât dacă au fost susceptibile de a exercita, în speță, o influență asupra sensului deciziei luate, au privat părțile interesate de o garanție sau au ca efect de a afecta competența autorului actului.

Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, recurenta se plânge că nu și-a putut face auzită cauza de către o instanță cu competență deplină. Sesizarea limitată a Consiliului de Stat numai la chestiuni de drept ar constitui, de asemenea, o încălcare a dreptului său la o cale de atac eficientă, astfel cum este garantată prin art. 13 din Convenție. Recurenta a formulat o acțiune în fața unei instanțe judecătorești cu competență deplină în instanță mai întâi, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea, printre altele, Sigma Radio Television Ltd. c. Cipru, n 32181/04 și 35122/05, §§ 151-157, 21 iulie 2011 și Tsanova-Gecheva c. Bulgaria, n 43800/12, §§ 92-98, 15 septembrie 2015)

Communiquée le 12 mai 2017

DEUXIÈME SECTION

Requête n o 14139/09

SA PATRONALE HYPOTHÉCAIRE

contre la Belgique introduite le 6 mars 2009

EXPOSÉ DES FAITS

La requérante, la SA Patronale hypothécaire, est une société anonyme de droit belge ayant son siège à Bruxelles. Elle est représentée devant la Cour par M e H. De Loose, avocat à Bruges, et M e J.-J. Forrer, avocat à Strasbourg. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit. La requérante est une société anonyme de droit belge. Elle octroyait des hypothèques et exerçait des activités de capitalisation au sens de l’arrêté royal n o 43 du 15 décembre 1934 relatif au contrôle des sociétés de capitalisation (ci-après, « l’arrêté royal n o 43 »). La loi du 22 mars 1993 relative au statut et au contrôle des établissements de crédit prévit la suppression du statut de société de capitalisation.

La mise en œuvre de cette loi fut prévue par l’arrêté royal du 20 mars 2007 portant exécution de l’article 27bis de l’arrêté royal n o 43 qui dispose qu’à compter du 1 er janvier 2008, seuls les établissements de crédit et les entreprises d’assurances qui disposaient de l’agrément requis pourraient exercer des activités de capitalisation. Ainsi, il revenait à la requérante de demander le statut d’établissement de crédit ou d’entreprise d’assurance, sans quoi elle devrait cesser toutes ses activités de capitalisation. Le 12 mai 2007, la requérante introduisit une demande d’obtention d’agrément en tant qu’établissement de crédit. Le 21 décembre 2007, cette demande fut rejetée par le comité de direction de la Commission bancaire, financière et des assurances (ci-après, la « CBFA ») en raison d’insuffisances et imperfections relatives à des exigences essentielles pour un établissement de crédit.

Ayant entendu les représentants de la société suite à leur demande de révision de la décision du 21 décembre 2007, le comité de direction de la CBFA confirma sa décision de rejet de la demande d’agrément le 29 janvier 2008. La requérante introduisit un recours en annulation ainsi qu’un recours en suspension d’extrême urgence des décisions de la CBFA devant le Conseil d’État. Elle demanda au Conseil d’État d’annuler les décisions du 21 décembre 2007 et du 29 janvier 2008 et, l’invitant à se prononcer sur le fond de l’affaire, d’établir que, compte tenu de la nullité de l’arrêté royal du 20 mars 2007, elle pouvait toujours exercer ses activités en tant que société de capitalisation. La requérante argua que le Conseil d’État était bien compétent pour connaître du fond de l’affaire puisque, selon elle, il disposait d’une compétence de réforme en la matière.

Par un arrêt du 22 février 2008, le Conseil d’État rejeta le recours en suspension d’extrême urgence, le considérant irrecevable dès lors que la requérante n’avait ni étayé ni démontré l’extrême urgence de sa demande. Par un arrêt du 8 septembre 2008, le Conseil d’État rejeta le recours en annulation. Il rappela tout d’abord que le recours visé à l’article 122 de la loi du 2 août 2002 relative à la surveillance du secteur financier et aux services financiers était un recours en annulation. Le Conseil d’État poursuivit : « 7.3. (...) Lorsque dans un recours en annulation, le Conseil d’État établit l’illégalité d’un acte juridique administratif individuel, il peut uniquement annuler cet acte juridique.

Par contre le Conseil [d’État] n’est pas habilité à dire pour droit quels sont les droits et obligations des parties dans la cause, ou à condamner la partie défenderesse à prendre certaines mesures en vue de l’exécution de l’arrêt. Aussi, dans la mesure où la partie requérante réclame davantage que l’annulation des décisions contestées, le Conseil d’État est dépourvu de pouvoir de juridiction. (...) 9.2.2. Dans la mesure où la violation de l’article 6 de la [Convention] est invoquée, il convient de remarquer que, à supposer que cette disposition soit applicable au présent litige entre la partie requérante et la partie défenderesse, il suffit que la partie requérante ait pu porter le litige devant une instance judiciaire de pleine juridiction répondant aux exigences structurelles et procédurales de l’article 6 de la CEDH.

À cet égard, la partie requérante a pu saisir le Conseil d’État du litige, et elle n’allègue pas que la présente procédure, pour l’une ou l’autre raison, ne satisfait pas aux exigences de l’article 6 de la CEDH. Aussi, il n’apparaît pas que l’article 6 de la CEDH soit violé. » Pour le surplus, le Conseil d’État examina et rejeta chacun des moyens soulevés par la requérante et par lesquels elle critiquait les motifs des décisions du comité de direction de la CBFA. B. Le droit interne pertinent En ses parties pertinentes, l’article 14 § 1 des lois coordonnées sur le Conseil d’État du 12 janvier 1973 dispose : « § 1er.

Si le contentieux n’est pas attribué par la loi à une autre juridiction, la section statue par voie d’arrêts sur les recours en annulation pour violation des formes soit substantielles, soit prescrites à peine de nullité, excès ou détournement de pouvoir, formés contre les actes et règlements : 1 o des diverses autorités administratives ; (...) Les irrégularités visées à l’alinéa 1er ne donnent lieu à une annulation que si elles ont été susceptibles d’exercer, en l’espèce, une influence sur le sens de la décision prise, ont privé les intéressés d’une garantie ou ont pour effet d’affecter la compétence de l’auteur de l’acte. L’article 159 de la Constitution s’applique également aux actes et règlements visés à l’alinéa 1er, 2 o . » GRIEFS Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de ne pas avoir pu faire entendre sa cause par un tribunal disposant d’une compétence de pleine juridiction.

La saisine limitée du Conseil d’État aux seules questions de droit constituerait également une violation de son droit à un recours effectif tel que garanti par l’article 13 de la Convention.

QUESTION AUX PARTIES

La requérante a-t-elle disposé d’un recours devant un tribunal ayant une compétence de « pleine juridiction » tel que le requiert l’article 6 § 1 de la Convention (voir, parmi d’autres, Sigma Radio Television Ltd c. Chypre , n os 32181/04 et 35122/05, §§ 151-157, 21 juillet 2011, et Tsanova-Gecheva c. Bulgarie , n o 43800/12, §§ 92-98, 15 septembre 2015) ?