Barbier împotriva Belgiei

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 24731/03) îndreptată împotriva Regatului Belgiei și pe care un cetățean al acestui Stat, d-l Michel Barbier ("reclamantul"), a sesizat Curtea la 8 iulie 2003 în virtutea articolului 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamantul este reprezentat de d-na A. de Caluwe, avocat la Bruxelles. Guvernul belgian ("Guvernul") este reprezentat de agentul seu, d-l D. Flore, consilier general la Serviciul Public Federal al Justiției.

Reclamantul alega o încălcare a termenului rezonabil al procedurii în general și mai în particular al procedurii în apel.

Printr-o decizie din 4 mai 2006, Curia a declarat cererea admisibilă.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise pe fond (art. 59 § 1 din regulament).

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamantul, care exercita profesia de arhitect, explică că, la cererea unei societăți de drept englez, M.I., a semnat, în 1973, două contracte de arhitectură pentru construirea a două turn în cartierul nord al Bucureștiului; societatea fiind inițiat operația cu angajamentul ministrului Afacerilor Economice de a închiria clădirile.

La finele anului 1974, adică în curs de întocmire a planurilor și după ce reclamantul mandatase societatea B.B. pentru realizarea studiilor și eliberarea permisului de construire, ministrul depuse plângere pentru falsificare și folosirea unui fals, contestând să fi semnat niciodată scrisori prin care s-ar fi angajat să închirieze clădirile în cauză.

Cauza a fost pusă la instrucție.

Având în vedere această situație, societatea M.I. a reziliat unilateral contractul care o lega pe reclamant.

În 1975, reclamantul a fost citat de societatea B.B. pentru neplata cheltuielilor studiilor pe care le realizase la cererea sa.

În cadrul acestei proceduri, reclamantul a apelat societatea M.I. în intervenție și în garanție, societate care a fost declarată în faliment în curs de procedură în Anglia și radiere din registrul englez de societăți (în 1983).

De altfel, el a introdus o acțiune împotriva acestei societăți pentru rezoluție greșită a contractelor de arhitectură și de plată a onorariilor.

Cele două cauze au fost alăturate pentru conexitate printr-o sentință din 9 iunie 1976.

În 1977, dosarul penal a făcut obiectul unui non-lieu, principalul suspect fiind decedat.

Reclamantul a scris atunci procuraturii pentru a cere dreptul de a lua cunoștință de dosar în scopul de a verifica dacă răspunderea Statului nu putea fi angajată.

Nici o măsură nu a fost luată asupra cererii sale, consilierul sa a provocat o întâlnire cu procurorul Coroanei care a autorizat comunicarea dosarului în aprilie 1981.

Reclamantul a intentat atunci o acțiune în răspundere împotriva Belgiei și a solicitat daune-interese pentru repararea prejudiciului cauzat de atitudinea greșită a acesteia care l-a determinat să undertake misiunea controversată de arhitect.

La 1 iulie 1982, citația a fost notificată Belgiei.

Printr-o scrisoare din 2 august 1982, consilierul Belgiei a cerut producerea pieselor referitoare la procedura intentată împotriva M.I., pentru a avea o vedere de ansamblu a cauzei.

Reclamantul a depus concluzii de șase ori. Statul a depus concluzii de cinci ori. Fiecare dintre părți a depus și o notă de audiere.

Cauza a fost remisă de paisprezece ori. Două remise le fuseră la cererea consilierului reclamantului. Patru remise fuseră cerute de consilieri pe motiv că datele nu conveneau. Celelalte remise fuseră esențialmente datorite faptului că tribunalul judeca că cele două proceduri intentate de reclamant (împotriva societății M.I. și împotriva Belgiei) trebuiau alăturate. El exigea deci ca data de fixare să fie și opozabil société M.I., ceea ce se dovedise imposibil, deoarece această societate încetase să existe, fiind declarată în faliment.

Printr-o ordonanță din 18 mai 1988, tribunalul de prim nivel din Bruxelles constata dezisterea de instanță a reclamantului din acțiunea sa împotriva societății M.I., după ce anterior constatase dezisterea de acțiune a societății B.B. la adresa sa.

Printr-o sentință din 5 decembrie 1988, tribunalul de prim nivel din Bruxelles declara acțiunea pe care reclamantul o intentase împotriva Belgiei prescrisă pe baza prescripției de cinci ani.

Reclamantul apelase la 10 februarie 1989 și depuse concluzii în septembrie 1989, precum și la 28 martie 1994, 7 iunie 1994, 4 septembrie 1995 și 6 noiembrie 1995.

În decembrie 1995, cauza fusese omisă din oficiu în aplicarea unei reguli legale care o autorizează pentru procedurile prezentând o întârziere anormală.

În ianuarie 1997, de îndată ce reclamantul se apropie, el reintroducese cauza și depuse noi concluzii. Belgia depuse concluzii la 30 mai 1997.

Părțile ceruse împreună fixarea cauzei la 22 mai 1997 și, pentru a o accelera, limitaseră cererea la admisibilitatea cauzei.

Printr-o scrisoare din 1 iulie 1997, cauza fusese fixată la pledoarii la audiența din 20 septembrie 2001, sub alt număr decât cel inițial atribuit, deoarece fusese necesar de citat în reintroducerea cauzei.

La 20 septembrie 2001, cauza nu putuse fi examinată din cauza aglomerării curții de apel din Bruxelles.

La 25 octombrie 2001, cauza fusese fixată la 8 ianuarie 2002. Cauza fusese remisă la 6 februarie 2002, dată la care fusese pledată și pusă în deliberare.

Printr-o hotărâre din 24 aprilie 2002, curtea de apel, estimând că prescripția de treizeci de ani era aplicabilă pe baza unei hotărâri a Curții de Arbitraj din 15 mai 1996, judeca că cu nedrept că primul judecător judecaseaudienza prescrisă. Ea concluzionase la admisibilitate și fixase cauza la pledoarii pe fond pentru debutul lunii septembrie 2002.

Belgia se puse în casație împotriva acestei hotărâri în ceea ce privește statutul pe recevabilitate a acțiunii reclamantului, estimând că curtea de apel din Bruxelles interpretase greșit jurisprudența Curții de Arbitraj. Curia de Casație admise acest pourvoi printr-o hotărâre din 16 iunie 2005 și trimise cauza curții de apel din Mons, în fața căreia cauza este în prezent pendantă pe chestiunea admisibilității acțiunii.

Cu toate acestea, pouvoi-ul nefiind suspensiv, cauza se continua pe fond în fața curții de apel din Bruxelles. La audiența din septembrie 2002, ea nu putuse fi examinată de curtea de apel din Bruxelles din cauza demisiei unuia dintre magistrații sediei care nu fusese înlocuit.

Cauza, remisă la o audiere de releu în decembrie 2002, fusese în cele din urmă fixată la 19 martie 2003. Cu toate acestea, opt zile înainte de audiere, curtea de apel estimase că nu putea fi examinată din cauza pouvoi-ului în casație care fusese introdus de Belgia.

La cererea reclamantului, cauza nu fusese trimisă la rol, dar fixată la 3 septembrie 2003.

Examinarea cauzei fusese apoi reportată la 3 decembrie 2003, dată la care fusese pledată și pusă în deliberare.

Printr-o hotărâre din 16 martie 2004, curtea de apel declara acțiunea reclamantului neîntemeiată și îl respingea din acțiunea sa în răspundere. Hotărârea devenise definitivă, în absența pouvoi-ului în casație.

La epoca faptelor, privind prescripția acțiunii în răspundere extra-contractuală împotriva Statului, legea din 6 februarie 1970 privind prescripția creanțelor în sarcina sau în beneficiul Statului și provinciilor conținea următoarea dispozițiune: art. 1 "Sunt prescrise și definitivate în beneficiul Statului, fără prejudecarea derogărilor pronunțate de alte dispoziții legale, reglementare sau convenționale pe materie: 1º creanțele care, trebuind produse potrivit modalităților fixate de lege sau regulament, nu l-au fost în termenul de cinci ani de la primul ianuarie al anului bugetar în care s-au născut; 2º creanțele care, după ce au fost produse în termenul vizat la 1º, nu au fost ordonate de Miniștri în termenul de cinci ani de la primul ianuarie al anului în care au fost produse; 3º toate alte creanțe care nu au fost ordonate în termenul de zece ani de la primul ianuarie al anului în care s-au născut. Cu toate acestea, creanțele rezultând din sentințe rămân supuse prescripției de treizeci de ani; ele trebuie plătite cu intervenția Casei Depozitelor și Consemnațiilor. "

Printr-o hotărâre din 30 iunie 1995, curtea de apel din Mons a pus o chestiune prejudiciabilă Curții de Arbitraj, întrebând dacă art. 1 a) din legea din 6 februarie 1970 încălca articolele 10 și 11 din Constituție, în măsura în care această dispozițiune stabilea un tratament discriminator între persoanele fizice titulare, pe baza articolelor 1382 sau 544 din codul civil, a unei creanțe rezultând din prejudiciu, conform că acest prejudiciu este imputabil unei alte persoane, pe de o parte, sau Statului pe de altă parte. Într-o hotărâre din 15 mai 1996, Curtea de Arbitraj a răspuns la această chestiune afirmativ, considerând în special că: "În supunerea la prescripția de cinci ani a acțiunii prin care o persoană cere să fie indemnizată din prejudiciul cauzat bunurilor sale de lucrări efectuate de Stat, în timp ce aceeași acțiune este supusă prescripției de treizeci de ani când este îndreptată împotriva unei persoane fizice, legea conține o măsură care este disproporționată cu scopul urmărit de legislator. Sunt deci tratate diferit, fără justificare rezonabilă, categorii de persoane găsindu-se în situații care, în privința materiei considerate, nu sunt diferite. " ÎN DREPT

Reclamantul consideră că lungimea procedurii este imputabilă autorităților judiciare belgiene. În primă instanță, dacă recunoaște că instrucția dosarului fusese destul de complexă avânindu-se amploarea, el atribuie întârzierile obstinației tribunalului de a invoca o alăturare a cauzelor care era doar juxtapusă. În apel, el consideră că lungimea rezultă din rătăciri și din lentoarea autorităților judiciare: radierea inexplicabilă a cauzei în decembrie 1995, când reclamantul remisese concluzii la grefe, lentoarea de a obține fixarea unei prime audieri în pofida limitării provizorii a litigul la admisibilitate, lentoarea de a obține fixarea unei audieri pe fond după hotărârea pe admisibilitate, sau chiar întârziere datorită uitării de a înlocui un magistrat demisionar la fixarea pe fond în septembrie 2002. El se plânge de asemenea de casația hotărârii din 24 aprilie 2002 din cauza calității slabe a textului pe care o atribuie unui defect de relecture.

Guvernul consideră că nici o lentoare excesivă nu poate fi imputabilă autorităților judiciare belgiene. El estimează că lungimea procedurii rezultă de titlu principal din atitudinea pasivă a reclamantului. Întrebându-se pe enjeu-ul litigului pentru reclamant, Guvernul îi reproșează termenul excesiv de lung de a acționa inițial. În apel, el observă că între 1989 și 1994, reclamantul nu a diligentat în niciun fel procedura nici nu a depus concluzii și că aceasta a dus latr-o radiare din rol. Absența introducerii unui pourvoi împotriva hotărârii curții de apel din Bruxelles din 16 martie 2004 atestă de asemenea, potrivit Guvernului, inerția evidentă a reclamantului. El atribuie de asemenea lungimea procedurii numeroaselor concluzii și diferitelor recusuri exercitate de părți. Guvernul susține că afacerea era complexă din cauza amploarei dosarului, existenței la inceput a unui dosar conexe, precum și a datelor problemei în apel, care au fost modificate de hotărârea Curții de Arbitraj din 1996, care concluzionase la supunerea acțiunilor în răspundere cvasi-delictuale a Statului la prescripția de treizeci de ani. În cele din urmă, dacă recunoaște o anumită lentoare a procedurii între 1997 și 2001, Guvernul pune accent pe rapiditatea cu care afacerea a fost tratată pe fond de îndată ce reclamantul a exprimat voința sa de a se prevala de efectul non-suspensiv al recusului introdus împotriva hotărârii curții de apel din Bruxelles din 24 aprilie 2002.

Reclamantul contestă aprecierea făcută de Guvern potrivit căreia ar trebui ținut responsabil pentru o parte a întârzierilor din cauza atitudinei sale pasive. În general, el consideră a manifestat la toate stadiile procedurii toată diligența necesară. Privitor la termenul de a cita Statul în răspundere, reclamantul subliniază că o asemenea acțiune nu fusese posibilă decât după ce autoritățile acceptase că ia cunoștință de dosarul penal, autorizație pe care a așteptat-o mai mulți ani. Cât privește absența pouvoi-ului împotriva hotărârii din 16 martie 2004, reclamantul susține că părțile se declaraseră de acord să nu acționeze, hotărârea pe primul pourvoi netr trebuind mai târziu. A. Perioada de luat în considerare

Perioada de considerat a început la 1 iulie 1982 cu notificarea citației Belgiei. S-a terminat pe fond cu hotărârea curții de apel din Bruxelles din 16 martie 2004. În schimb, este și în continuare pendantă în fața curții de apel din Mons în ceea ce privește admisibilitatea acțiunii reclamantului.

Potrivit elementelor din dosar, cauza rămâne pendantă la data adoptării prezentei hotărâri. De aceea, a durat deja mai mult de douăzeci și cinci de ani pentru trei instanțe. B. Caracterul rezonabil al procedurii

Curia reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și în funcție de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea afacerii, comportamentul reclamantului și comportamentul autorităților competente, precum și enjeu-ul litigul pentru interesati (a se vedea, printre mulți alții, Comingersoll c. Portugalia [GC], nr. 35382/97, § 19, CEDO 2000-IV; Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).

Curia estimează de altfel că nu i se poate reproșa reclamantului a fi folosit diferitele recusuri și alte posibilități procedurale pe care i le deschidea dreptul intern. Cu toate acestea, comportamentul unui reclamant constituie un element obiectiv, neimputabil Statului pârât și care intră în calcul pentru a determina dacă a existat sau nu depășire a termenului rezonabil al articolului 6 § 1 (hotărâre Wiesinger c. Austria din 30 octombrie 1991, seria A nr. 213, § 57; hotărâre Erkner și Hofauer din 23 aprilie 1987, seria A nr. 117, § 68).

În ceea ce privește prima instanță, Curia constată că tribunalul de prim nivel din Bruxelles și-a pronunțat sentința pe fond la 5 decembrie 1988, adică mai mult de șase ani după citația Statului în răspundere în iulie 1982. Curia recunoaște că litigul prezinta o anumită complexitate din cauza conexității a două acțiuni. Privitor la comportamentul reclamantului, Curia constată că a contribuit la încetinirea procedurii, avocatul seu, singur sau în acord comun cu consilierul cealaltă parte, cerând reportarea audierii de șase ori. Cu toate acestea, Curia estimează că aceasta nu este suficient pentru a elibera autoritățile judiciare de răspunderea lor pentru durata instanței și estimează că tribunalul ar fi trebuit să fie mai diligent. Ea observă în special numeroasele reporturi ale audierii de tribunal și mai ales lungimea intervalelor între fiecare dată de audiere.

Privitor la instanța de apel, Curia constată că procedura referitoare la admisibilitate a acțiunii a dat naștere unei prime hotărâri la 24 aprilie 2002, adică mai mult de treisprezece ani după apelul din februarie 1989. Curia recunoaște că și la acest stagiu, afacerea prezenta o anumită complexitate din cauza evoluției datelor problemei referitoare la prescripția acțiunilor în răspundere împotriva Statului. Ea admite de asemenea că între 1989 și 1994, reclamantul nu manifestase interes nici nu diligentat procedura în apel. Într-adevăr, în dreptul belgian, procedura civilă este reglementată de principiul dispositiv care constă în a da părților puteri de inițiativă și impuls și implică că răspunderea cursului procedurii incumbă părților (a se vedea, Marien c. Belgia, nr. 46046/99, § 43, 3 noiembrie 2005). De aceea, Curia convine cu Guvernul că reclamantul este responsabil de o întârziere de aproximativ trei ani și jumătate în conduita instanței de apel.

Privitor la comportamentul autorităților judiciare, Curia observă că părțile ceruse o fixare a audierii, limitată la admisibilitatea acțiunii, la 22 mai 1997 și că afacerea nu fusese pledată în fața curții de apel decât aproape cinci ani mai târziu, la 6 februarie 2002, din cauza aglomerării rolului. De asemenea, în timp ce, prin hotărârea sa din 24 aprilie 2002, curtea de apel fixase redeschiderea dezbaterilor pentru examinarea pe fond în septembrie 2002, afacerea nu fusese pledată în cele din urmă decât la 3 decembrie 2003.

În lumina hotărârilor recent pronunțate pe materie împotriva Belgiei (a se vedea, printre altele, Dautel c. Belgia, nr. 50855/99, 30 ianuarie 2003; Gökce și alții c. Belgia, nr. 50624/99, 30 ianuarie 2003; Lefebvre c. Belgia, nr. 49546/99, 15 noiembrie 2002; S.A. Sitram c. Belgia, nr. 49495/99, 15 noiembrie 2002; Willekens c. Belgia, nr. 50859/99, 24 aprilie 2003), Curia este de părere că nici o explicație pertinentă a acestor termene în care procedura stagnase nu fusese furnizată de Guvern. În acest sens, Curia reamintește că este o jurisprudență constantă că aglomerarea cronică a rolului unei instanțe nu constituie o explicație valabilă (a se vedea Probstmeier c. Germania, hotărâre din 1 iulie 1997, Recueil hotărârilor și deciziilor 1997-IV, p. 1138, § 64). Într-adevăr, art. 6 § 1 obligă Statele contractante să-și organizeze sistemul judiciar în așa fel încât tribunalele să poată îndeplini fiecare dintre exigențele sale, în special aceea a termenului rezonabil (a se vedea Portington c. Grecia, hotărâre din 23 septembrie 1998, Recueil 1998-VI, p. 2633, § 33).

În încheierea, Curia observă că procedura în casație referitoare la hotărârea curții de apel din 24 aprilie 2002 duraseaproximativ trei ani și că chestiunea admisibilității acțiunii în fața instanței de apel de renvoi pare a fi încă pendantă, ceea ce duce la mai mult de douăzeci și cinci de ani lungimea totală a procedurii.

De aceea, a existat încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.

Reclamantul solicită la titlu de prejudiciu moral suma de 39.500 euro (EUR) corespunzând la 1.500 EUR pe an de procedură din 1983 la 2007, mărită cu 2.000 EUR având în vedere importanța litigul.

Guvernul invită Curia să determine suma în comparație cu cele acordate în cauze belgiene comparabile.

Statuând în echitate, Curia acordă 22.000 EUR reclamantului la titlu de daune morale rezultând din lungimea procedurii. B. Cheltuieli și dospeni

Reclamantul solicită 3.000 EUR la titlu al cheltuielilor și onorariilor legate de cererea în fața Curții.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și dopenilor decât în măsura în care se găsesc stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei. În cazul de faț și având în vedere criteriile menționate mai sus, Curia estimează rezonabil de a acorda 2.000 EUR pentru procedura în fața Curții. C. Dobânzi moratoare

Curia judecă adecvat de a baza rata dobânzilor moratoare pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURIA, ÎN UNANIMITATE, 1. Spune că a existat încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 2. Spune a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, 22.000 EUR (douăzeci și doi mii euro) pentru daune morale și 2.000 EUR (doi mii euro) pentru cheltuieli și dospeni, plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlu de impozit; b) că de la expirarea acelui termen și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 3. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Fait en français, puis communiqué par écrit le 20 septembrie 2007 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Dollé A.B. Baka Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 24731/03) dirigée contre le Royaume de Belgique et dont un ressortissant de cet Etat, M. Michel Barbier (« le requérant »), a saisi la Cour le 8 juillet 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e A. de Caluwe, avocat à Bruxelles. Le gouvernement belge (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. D. Flore, conseiller général au Service public fédéral de la justice.

Le requérant alléguait une violation du délai raisonnable de la procédure en général et plus particulièrement de la procédure en appel.

Par une décision du 4 mai 2006, la Cour a déclaré la requête recevable.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant, qui exerçait la profession d’architecte, explique que, sur demande d’une société de droit anglais, M.I., il souscrivit, en 1973, deux contrats d’architecture pour la construction de deux tours dans le quartier nord de Bruxelles ; ladite société ayant initié l’opération avec l’engagement du ministre des Affaires économiques, de louer les bâtiments.

A la fin de l’année 1974, soit en cours d’établissement des plans et après que le requérant eut mandaté la société B.B. pour la réalisation d’études et la délivrance d’un permis de bâtir, le ministre porta plainte du chef de faux et usage de faux, contestant avoir jamais signé les lettres par lesquelles il se serait engagé à la location des bâtiments en cause.

L’affaire fut mise à l’instruction.

Eu égard à cette situation, la société M.I. résilia unilatéralement le contrat la liant au requérant.

En 1975, le requérant fut assigné par la société B.B. pour non ‑ paiement des frais des études qu’elle avait réalisées à sa demande.

Dans le cadre de cette procédure, le requérant appela la société M.I. en intervention et en garantie, société qui fut déclarée en faillite en cours de procédure en Angleterre et rayée du registre anglais des sociétés (en 1983).

Par ailleurs, il introduisit une action contre cette société en résolution fautive des contrats d’architecte et en paiement d’honoraires.

Les deux causes furent jointes pour connexité par un jugement du 9 juin 1976.

En 1977, le dossier pénal fit l’objet d’un non-lieu, le principal suspect étant décédé.

Le requérant écrivit alors au parquet pour demander le droit de prendre connaissance du dossier aux fins de vérifier si la responsabilité de l’Etat ne pouvait pas être engagée.

Aucune suite n’ayant été réservée à sa demande, ses conseils provoquèrent une entrevue avec le procureur du Roi qui autorisa la communication du dossier en avril 1981.

Le requérant intenta alors une action en responsabilité contre l’Etat belge et réclama des dommages et intérêts pour la réparation du préjudice causé par l’attitude fautive de ce dernier qui l’avait déterminé à entreprendre la mission d’architecte litigieuse.

Le 1 er juillet 1982, la citation fut notifiée à l’Etat belge.

Par lettre du 2 août 1982, le conseil de l’Etat belge demanda la production des pièces relatives à la procédure intentée contre M.I. aux fins d’avoir une vue d’ensemble de l’affaire.

Le requérant déposa des conclusions à six reprises. L’Etat en déposa quant à lui à cinq reprises. Chacune des parties déposa également une note d’audience.

L’affaire fut remise à quatorze reprises. Deux remises le furent à la demande du conseil du requérant. Quatre remises furent demandées par les conseils au motif que les dates ne convenaient pas. Les autres remises furent essentiellement dues à la circonstance que le tribunal avait jugé que les deux procédures intentées par le requérant (contre la société M.I. et contre l’Etat belge) devaient être jointes. Il exigea par conséquent que la date de fixation soit également opposable à la société M.I., ce qui se révéla impossible puisque cette société avait cessé d’exister, ayant été déclarée en faillite.

Par une ordonnance du 18 mai 1988, le tribunal de première instance de Bruxelles constata le désistement d’instance du requérant de son action contre la société M.I., après avoir auparavant constaté le désistement d’action de la société B.B. à son égard.

Par un jugement du 5 décembre 1988, le tribunal de première instance de Bruxelles déclara l’action que le requérant avait engagée contre l’Etat prescrite sur la base de la prescription quinquennale.

Le requérant interjeta appel le 10 février 1989 et déposa des conclusions en septembre 1989, ainsi que les 28 mars 1994, 7 juin 1994, 4 septembre 1995 et 6 novembre 1995.

En décembre 1995, l’affaire fut omise d’office en application d’une règle légale qui l’autorise pour les procédures présentant un retard anormal.

En janvier 1997, dès que le requérant s’en aperçut, il réintroduisit l’affaire et déposa de nouvelles conclusions. L’Etat belge déposa des conclusions le 30 mai 1997.

Les parties demandèrent conjointement la fixation de l’affaire le 22 mai 1997 et, en vue de l’accélérer, limitèrent leur demande à la recevabilité de l’affaire.

Par un courrier du 1 er juillet 1997, l’affaire fut fixée à plaider à l’audience du 20 septembre 2001, sous un autre numéro que celui initialement attribué car il avait été nécessaire de citer en réintroduction de l’affaire.

Le 20 septembre 2001, l’affaire ne put être examinée en raison de l’encombrement de la cour d’appel de Bruxelles.

Le 25 octobre 2001, l’affaire fut fixée au 8 janvier 2002. L’affaire fut remise au 6 février 2002, date à laquelle elle fut plaidée et mise en délibéré.

Par un arrêt du 24 avril 2002, la cour d’appel, estimant que la prescription trentenaire était applicable en se fondant sur un arrêt de la Cour d’arbitrage du 15 mai 1996, jugea que c’était à tort que le premier juge avait jugé l’affaire prescrite. Elle conclut à sa recevabilité et fixa l’affaire à plaider au fond pour le début du mois de septembre 2002.

L’Etat belge se pourvut en cassation à l’encontre de cet arrêt en tant qu’il statuait sur la recevabilité de l’action du requérant, estimant que la cour d’appel de Bruxelles avait interprété de manière erronée la jurisprudence de la Cour d’arbitrage. La Cour de cassation accueillit ce pourvoi par un arrêt du 16 juin 2005 et renvoya l’affaire devant la cour d’appel de Mons, devant laquelle l’affaire est actuellement pendante sur la question de la recevabilité de l’action.

Cependant, le pourvoi n’étant pas suspensif, l’affaire se poursuivit au fond devant la cour d’appel de Bruxelles. A l’audience de septembre 2002, elle ne put être examinée par la cour d’appel de Bruxelles en raison de la démission d’un des magistrats du siège qui n’avait pas été remplacé.

L’affaire, remise à une audience de relais en décembre 2002, fut finalement fixée au 19 mars 2003. Cependant, huit jours avant l’audience, la cour d’appel estima ne pas pouvoir l’examiner en raison du pourvoi en cassation qui avait été introduit par l’Etat belge.

Sur demande du requérant, l’affaire ne fut pas renvoyée au rôle mais fixée au 3 septembre 2003.

L’examen de l’affaire fut ensuite reporté au 3 décembre 2003, date à laquelle elle fut plaidée et mise en délibéré.

Par un arrêt du 16 mars 2004, la cour d’appel déclara l’action du requérant non fondée et le débouta de son action en responsabilité. L’arrêt est devenu définitif à défaut de pourvoi en cassation. II.

A l’époque des faits, s’agissant de la prescription de l’action en responsabilité extra-contractuelle contre l’Etat, la loi du 6 février 1970 relative à la prescription des créances à charge ou au profit de l’Etat et des provinces contenait la disposition suivante : Article 1 er « Sont prescrites et définitivement éteintes au profit de l’Etat, sans préjudice des déchéances prononcées par d’autres dispositions légales, réglementaires ou conventionnelles sur la matière : 1 o les créances qui, devant être produites selon les modalités fixées par la loi ou le règlement, ne l’ont pas été dans le délai de cinq ans à partir du premier janvier de l’année budgétaire au cours de laquelle elles sont nées ; 2 o les créances qui, ayant été produites dans le délai visé au 1 o , n’ont pas été ordonnancées par les Ministres dans le délai de cinq ans à partir du premier janvier de l’année pendant laquelle elles ont été produites ; 3 o toutes autres créances qui n’ont pas été ordonnancées dans le délai de dix ans à partir du premier janvier de l’année pendant laquelle elles sont nées. Toutefois, les créances résultant de jugements restent soumises à la prescription trentenaire ; elles doivent être payées à l’intervention de la Caisse des Dépôts et Consignations. »

Par un arrêt du 30 juin 1995, la cour d’appel de Mons a posé une question préjudicielle à la Cour d’arbitrage lui demandant si l’article 1 er a) de la loi du 6 février 1970 violait les articles 10 et 11 de la Constitution dans la mesure où cette disposition établit un traitement discriminatoire entre les particuliers titulaires, sur pied des articles 1382 ou 544 du code civil, d’une créance résultant d’un préjudice selon que ce préjudice soit imputable à un autre particulier, d’une part, ou à l’Etat d’autre part. Dans un arrêt du 15 mai 1996, la Cour d’arbitrage a répondu à cette question par l’affirmative, considérant notamment que : « En soumettant à la prescription quinquennale l’action par laquelle une personne demande à être indemnisée du préjudice causé à ses biens par des travaux effectués par l’Etat, tandis que la même action est soumise à la prescription trentenaire lorsqu’elle est dirigée contre un particulier, la loi contient une mesure qui est disproportionnée au but poursuivi par le législateur. Sont ainsi traitées différemment, sans justification raisonnable, des catégories de personnes se trouvant dans des situations qui, au regard de la matière considérée, ne sont pas différentes. » EN DROIT I.

Le requérant considère que la longueur de la procédure est imputable aux autorités judiciaires belges. En première instance, s’il reconnaît que l’instruction du dossier fut passablement complexe étant donné son ampleur, il attribue les retards à l’obstination du tribunal à invoquer une jonction des causes qui étaient simplement juxtaposées. En appel, il considère que la longueur résulte des errements et de la lenteur des autorités judiciaires : la radiation incompréhensible de l’affaire en décembre 1995 alors que le requérant avait remis des conclusions au greffe, la lenteur à obtenir la fixation une première audience malgré la limitation provisoire du litige à la recevabilité, la lenteur à obtenir la fixation d’une audience au fond après l’arrêt sur la recevabilité ou, encore, le retard dû à l’oubli de remplacer un magistrat démissionnaire lors de la fixation au fond en septembre 2002. Il se plaint aussi de la cassation de l’arrêt du 24 avril 2002 en raison de la mauvaise qualité du texte qu’il attribue à un défaut de relecture.

Le Gouvernement considère qu’aucune lenteur excessive ne peut être imputée aux autorités judiciaires belges. Il estime que la longueur de la procédure résulte à titre principal de l’attitude passive du requérant. S’interrogeant sur l’enjeu du litige pour le requérant, le Gouvernement lui reproche le délai excessivement long à agir initialement. En appel, il relève qu’entre 1989 et 1994, le requérant n’a aucunement diligenté la procédure ni déposé de conclusions et qu’il en a résulté une radiation du rôle. L’absence d’introduction d’un pourvoi contre l’arrêt de la cour d’appel de Bruxelles du 16 mars 2004 atteste également, selon le Gouvernement, de l’inertie flagrante du requérant. Il attribue également la longueur de la procédure aux nombreuses conclusions et aux divers recours exercés par les parties. Le Gouvernement fait valoir que l’affaire était complexe en raison de l’ampleur du dossier, de l’existence à l’origine d’un dossier connexe ainsi que des données du problème en appel, lesquelles ont été modifiées par l’arrêt de la Cour d’arbitrage de 1996, qui conclut à la soumission des actions en responsabilité quasi-délictuelle de l’Etat à la prescription trentenaire. Enfin, s’il reconnaît une certaine lenteur de la procédure entre 1997 et 2001, le Gouvernement met l’accent sur la rapidité avec laquelle l’affaire a été traitée au fond dès que le requérant a exprimé sa volonté de se prévaloir de l’effet non suspensif du recours introduit contre l’arrêt de la cour d’appel de Bruxelles du 24 avril 2002.

Le requérant conteste l’appréciation faite par le Gouvernement selon laquelle il devrait être tenu pour responsable d’une partie des retards en raison de son attitude passive. D’une manière générale, il considère avoir fait preuve à tous les stades de la procédure de toute la diligence requise. S’agissant en particulier du délai à assigner l’Etat en responsabilité, le requérant souligne qu’une telle action n’a été possible qu’après que les autorités aient accepté qu’il prenne connaissance du dossier répressif, autorisation qu’il a attendu plusieurs années. Quant à l’absence de pourvoi contre l’arrêt du 16 mars 2004, le requérant fait valoir que les parties se déclarèrent d’accord pour ne pas agir, l’arrêt sur le premier pourvoi ne devant plus tarder à l’époque. A. Période à prendre en considération

La période à considérer a débuté le 1 er juillet 1982 avec la signification de la citation à l’Etat belge. Elle s’est terminée sur le fond avec l’arrêt de la cour d’appel de Bruxelles du 16 mars 2004. En revanche, elle est encore pendante devant la cour d’appel de Mons en ce qui concerne la recevabilité de l’action du requérant.

D’après les éléments du dossier, l’affaire demeure pendante à la date de l’adoption du présent arrêt. Elle a donc déjà duré plus de vingt-cinq ans pour trois instances. B. Caractère raisonnable de la procédure

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour l’intéressé (voir, parmi beaucoup d’autres, Comingersoll c. Portugal [GC], n o 35382/97, § 19, CEDH 2000-IV ; Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

La Cour estime par ailleurs qu’on ne saurait reprocher au requérant d’avoir fait usage des divers recours et autres possibilités procédurales que lui ouvrait le droit interne . Toutefois, le comportement d’un requérant constitue un élément objectif, non imputable à l’Etat défendeur et qui entre en ligne de compte pour déterminer s’il y a eu ou non dépassement du délai raisonnable de l’article 6 § 1 (arrêt Wiesinger c. Autriche du 30 octobre 1991, série A n o 213, § 57 ; arrêt Erkner et Hofauer du 23 avril 1987, série A n o 117, § 68).

En ce qui concerne la première instance, la Cour constate que le tribunal de première instance de Bruxelles a rendu son jugement sur le fond le 5 décembre 1988, soit plus de six ans après la citation de l’Etat en responsabilité en juillet 1982. La Cour reconnaît que le litige présentait une certaine complexité du fait de la connexité de deux actions. S’agissant du comportement du requérant, la Cour constate qu’il a contribué à ralentir la procédure, son avocat, seul ou d’un commun accord avec le conseil de l’autre partie, ayant demandé le report de l’audience à six reprises. Toutefois, la Cour estime que cela ne suffit pas pour dégager les autorités judiciaires de leur responsabilité pour la durée de l’instance et estime que le tribunal aurait dû se montrer plus diligent. Elle relève en particulier les nombreux reports d’audience par le tribunal et surtout la longueur des intervalles entre chaque date d’audience.

S’agissant de l’instance d’appel, la Cour constate que la procédure relative à la recevabilité de l’action a donné lieu à un premier arrêt le 24 avril 2002, soit plus de treize ans après la requête d’appel en février 1989. La Cour reconnaît qu’à ce stade également, l’affaire présentait une certaine complexité du fait de l’évolution des données du problème relatif à la prescription des actions en responsabilité contre l’Etat. Elle admet aussi qu’entre 1989 et 1994, le requérant n’a pas manifesté d’intérêt ni diligenté la procédure en appel. En effet, en droit belge, la procédure civile est régie par le principe dispositif qui consiste à donner aux parties des pouvoirs d’initiative et d’impulsion et implique que la responsabilité de la marche de la procédure incombe aux parties (voir, Marien c. Belgique , n o 46046/99, § 43, 3 novembre 2005). Dès lors, la Cour convient avec le Gouvernement que le requérant est responsable d’un retard de trois ans et demi environ dans la conduite de l’instance en appel.

S’agissant du comportement des autorités judiciaires, la Cour relève que les parties ont demandé une fixation de l’audience, limitée à la recevabilité de l’action, le 22 mai 1997 et que l’affaire n’a finalement été plaidée devant la cour d’appel que près de cinq ans plus tard, le 6 février 2002, en raison de l’encombrement du rôle. De même alors que, par son arrêt du 24 avril 2002, la cour d’appel fixa la réouverture des débats pour l’examen au fond en septembre 2002, l’affaire ne fut finalement plaidée que le 3 décembre 2003.

A la lumière des arrêts récemment rendus en la matière contre l’Etat belge (voir, entre autres, Dautel c. Belgique , n o 50855/99, 30 janvier 2003 ; Gökce et autres c. Belgique , n o 50624/99, 30 janvier 2003 ; Lefebvre c. Belgique , n o 49546/99, 15 novembre 2002 ; S.A. Sitram c. Belgique , n o 49495/99, 15 novembre 2002 ; Willekens c. Belgique , n o 50859/99, 24 avril 2003), la Cour est d’avis qu’aucune explication pertinente de ces délais pendant lesquels la procédure a stagné n’a été fournie par le Gouvernement. A cet égard, la Cour rappelle qu’il est de jurisprudence constante que l’encombrement chronique du rôle d’une juridiction ne constitue pas une explication valable (voir Probstmeier c. Allemagne , arrêt du 1 er juillet 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-IV, p. 1138, § 64). En effet, l’article 6 § 1 oblige les Etats contractants à organiser leur système judiciaire de telle sorte que les tribunaux puissent remplir chacune de ses exigences, notamment celle du délai raisonnable (voir Portington c. Grèce , arrêt du 23 septembre 1998, Recueil 1998-VI, p. 2633, § 33).

Enfin, la Cour note que la procédure en cassation relative à l’arrêt de la cour d’appel du 24 avril 2002 a duré environ trois ans et que la question de la recevabilité de l’action devant la juridiction d’appel de renvoi est apparemment toujours pendante, ce qui porte à plus de vingt-cinq ans la durée totale de la procédure.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

Le requérant réclame au titre du préjudice moral un montant de 39 500 euros (EUR) correspondant à 1 500 EUR par année de procédure de 1983 à 2007, augmentés de 2 000 EUR vu l’importance du litige.

Le Gouvernement invite la Cour à déterminer le montant par rapport à ceux octroyés dans des affaires belges comparables.

Statuant en équité, la Cour octroie 22 000 EUR au requérant au titre du dommage moral résultant de la longueur de la procédure. B. Frais et dépens

Le requérant réclame 3 000 EUR au titre des frais et honoraires liés à la requête devant la Cour.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable d’accorder 2 000 EUR pour la procédure devant la Cour. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit, qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit , a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 22 000 EUR (vingt-deux mille euros) pour dommage moral et 2 000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 3. Rejette , la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 20 septembre 2007 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé A.B. Baka Greffière Président