AFFAIRE NICOLAI DE GORHEZ c. BELGIQUE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 6-1
AFFAIRE NICOLAI DE GORHEZ c. BELGIQUE (CtEDO, 2007)
SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL NICOLAI DE GORHEZ c. BELGIA Cerere nr. 11013/05) HOTĂRÂREA STRASBURG 16 octombrie 2007 DEFINITIVF 31/03/2008 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cazul Nicolai de Gorhez c. Belgia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din A.B. Baka, președinte, F. Tulkens, domnii I. Cabral Barreto, domnul Ugrekhelidze, V. Zagrebelsky, A. Mularoni, D. Poović, judecători, și de domnul Dolle, graffière de secțiune, După ce a deliberat în camera Consiliului la 25 septembrie, Rend a adoptat hotărârea pe care a adoptat-o la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 11013/05) îndreptată împotriva Regatului Belgiei și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Maximilian Nicolai de Gorhez ( La 8 februarie 2006, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu art. 29 alineatul (3) din Convenție, aceasta a decis să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitate și fond. 5 Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, se pot rezuma după cum urmează: la 30 octombrie 1991, după ce a denunțat creditul pe care i l-a acordat, societatea C. l-a alocat pe reclamant ca rambursare a sumelor restante. La 28 martie 1995, societatea C. și-a prezentat concluziile. La cererea reclamantului, cauza a fost stabilită la ședința Tribunalului de Primă Instanță din Bruxelles la 30 mai 1995, data la care reclamantul și-a prezentat concluziile. În ziua ședinței, avocatul reclamantului a prezentat și a solicitat trimiterea cauzei la rol. 10. La cererea noului avocat al reclamantului formulată la 17 iunie 1999, cauza a fost stabilită la ședința din 21 septembrie 1999. 11. La 3 decembrie 1999, reclamantul a prezentat concluzii suplimentare. Societatea C. a făcut același lucru la 13 decembrie 1999. 12. O audiere de pledoarie, fixată contradictoriu la ședința din 21 septembrie 1999, a fost ținută la 13 decembrie 1999. 13. Tribunalul de Primă Instanță din Bruxelles a pronunțat o hotărâre înaintea termenului 4 În ianuarie 2000, Tribunalul a stabilit data ședinței la 10 aprilie 2000 14. La ședință, avocatul societății C. Exposa nu dispune de documentul lipsă. Avocatul reclamantului a declarat că nu contestă principiul deschiderii creditului. Instanța și-a dat hotărârea pe fond la 9 aprilie 2000 Mai 2000. Reclamantul a făcut apel la 16 octombrie 2000. 15. O primă audiere a fost stabilită la 9 noiembrie 2000. În aceeași zi, Curtea de Apel de la Bruxelles a stabilit, la cererea părților, calendarul concluziilor prin ordonanță adoptată în temeiul articolului 747 2 din Codul judiciar. Societatea C. și-a prezentat concluziile la 22 decembrie 2000 și la 26 decembrie 2000. Februarie 2001. Reclamantul le-a pus la 25 ianuarie 2001. 16. În aplicarea ordonanței menționate anterior, stabilirea datei audierii a fost solicitată automat începând din ziua următoare expirării calendarului de schimb de concluzii. Ședința a fost stabilită de grefa Curții de Apel. la 18 februarie 2003 Curtea de Apel și-a dat hotărârea la 9 mai 2003. Reclamantul, asistat de un avocat, s-a ocupat de Casație la 15 aprilie 2004. Prin hotărârea din 16 decembrie 2004, Curtea de Casație a respins recursul pe motiv că motivul reclamantului nu indica cu precizie dispozițiile legale sau de reglementare care ar fi fost încălcate, astfel cum se impunea la art. 1080 din Codul judiciar. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 18. La momentul faptelor, cu privire la procedură, Codul judiciar conținea următoarele dispoziții art. 747 alineatul (2): Termenele de încheiere pot fi stabilite, la cererea cel puțin a uneia dintre părți, de către președinte sau de către judecătorul desemnat de acesta. Cererea se adresează președintelui sau instanței desemnate de acesta, printr-o cerere care conține motivul pentru care ar trebui stabilite alte termene și care indică termenele solicitate. Aceaceasta este semnată de avocatul părții sau, în lipsa acesteia, de aceasta și depusă la grefă, în măsura în care există exemplare ale părților în cauză. Aceaceasta este notificată de grefier, sub pliere judiciară, ( celorlalte părți) și, dacă este cazul, prin scrisoare missivă avocaților lor. Celelalte părți pot, în termen de 15 zile de la trimiterea culpei judiciare și în aceleași condiții, să transmită observații președintelui sau judecătorului desemnat de acesta. În termen de opt zile de la expirarea termenului prevăzut la paragraful precedent sau, în cazul în care cererea provine de la toate părțile la cauză, depunerea acesteia, președintele sau judecătorul desemnat de acesta se pronunță pe înscrisuri, cu excepția cazului în care consideră necesar să se audieze părțile, caz în care acestea sunt convocate prin culpă judiciară; ordonanța se pronunță în termen de opt zile de la ședință. Președintele sau judecătorul desemnat de acesta stabilește termenele pentru încheierea și stabilirea datei ședinței pledoariilor. Ordonanța nu este susceptibilă de recurs. Fără a aduce atingere aplicării excepțiilor prevăzute la art. 748 alin. și 2, concluziile comunicate după expirarea termenelor la paragraful precedent sunt din oficiu eliminate de la dezbateri. La data stabilită, partea cea mai diligentă poate solicita o hotărâre contradictorie. art. 750 Partea cea mai diligentă solicită stabilirea. Cererea este adresată președintelui camerei căreia i-a fost distribuită cauza și depusă la grefă. Grefierul instruiește părțile de fixare, prin scrisoare missivă adresată avocaților lor. El avertizează partea direct, sub pliere judiciară, în cazul în care ea nu are un avocat. art. 1080 Cererea, semnată atât pe copie, cât și pe original de către un avocat la Curtea de Casație, conține expunerea motivelor părții solicitante, concluziile acesteia și indicarea dispozițiilor legale a căror încălcare este invocată: abia dacă se nulizează. 19. Legea din 26 aprilie 2007 de modificare a Codului judiciar în vederea combaterii întârzierii judiciare a introdus măsuri care ar putea accelera procedurile judiciare. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIE 20. Reclamantul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil Astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 21. Guvernul se opune acestei afirmații. 22. Perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 30 octombrie 1991 cu numirea reclamantului și s-a încheiat la 16 decembrie 2004 cu hotărârea Curții de Casație. 23. Prin urmare, durata care trebuie examinată este mai mare de 13 ani. Pe admisibilitate 24. Guvernul susține că cererea este inadmisibilă deoarece vădit nefondată. 25. Curtea constată că cauza nu poate fi considerată în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 26. Reclamantul susține că durata procedurii este imputabilă autorităților judiciare. 27. Guvernul susține că, în primă instanță, nicio întârziere nu este atribuită autorităților judiciare și că durata procedurii rezultă din lipsa părților de a diligența procedura în conformitate cu art. 750 din Codul judiciar. În ceea ce privește procedurile în recurs și în casare, guvernul consideră că niciuna dintre acestea nu a depășit termenul rezonabil 28. Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și provocarea litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII). 29. Curtea apreciază că perioada care trebuie luată în considerare a început la 30 octombrie 1991, cu atribuirea reclamantului de către societatea C. în fața Tribunalului de la Bruxelles, pentru a se încheia la 16 decembrie 2004, dată a hotărârii Curții de Casație și, prin urmare, a durat mai mult de 13 ani și o lună pentru trei grade de jurisdicție. 30. Curtea constată că cauza nu prezenta o complexitate deosebită și constată, de asemenea, că, în primă instanță, după ședința din 30 mai 1995 și până la cererea de stabilire a ședinței formulată de consiliul reclamantului la 17 iunie 1999, au trecut mai mult de patru ani fără ca părțile să se fi prezentat la tribunal. 31. Curtea amintește că, chiar și atunci când o procedură este reglementată de principiul dispozitiv, care constă în a acorda părților puteri de inițiativă și de impuls, statelor contractante le revine sarcina de a-și organiza sistemul judiciar astfel încât instanțele lor să poată garanta fiecăruia dreptul de a obține o decizie definitivă cu privire la contestațiile referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil într-un termen rezonabil (hotărâri Întreprinderile Robert Delbrassine S.A. și alte întreprinderi din Belgia din 1 iulie 2004, § 27, și Vocaturo Italia din 24 mai 1991, 32. După examinarea faptelor în lumina informațiilor furnizate de părți și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în cazul de față, durata procedurii în litigiu este în general excesivă și nu răspunde cerinței Termenul rezonabil 33. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 34. Invocând art. 6 alineatul (1) și art. 7 (fără pedeapsă fără lege) din convenție, reclamantul se plânge, de asemenea, de deciziile luate de instanțele de fond, pe care le consideră lipsite de sens. Reclamantul susține, în special, că acestea au adăugat la lege condiții care nu existau 35. Curtea constată că recursul în Casație formulat de reclamant a fost respins pe motiv că motivul de casare nu indica în mod precis dispozițiile legale sau de reglementare care ar fi fost încălcate. 36. Curtea amintește că căile de atac interne nu sunt epuizate atunci când acțiunea a fost respinsă pentru neobservarea de către autorul acțiunii condițiile și formele prevăzute de dreptul intern (a se vedea Hotărârea Saidi c. Franța din 20 septembrie 1993, seria A n 261-C, § 38 Gasus Dosier- und Födertechnik c. Țările de Jos, Hotărârea din 23 februarie 1995, seria A n 306-A, § 48) . Or, în cadrul unui recurs în casație, cerința de indicare precisă a mijloacelor de drept nu pare să fie o formală excesivă. 37. În opinia Curții, rezultă că nu există epuizare a căilor de atac interne în sensul articolului 35 alineatul (1). Aceste obiecțiuni trebuie, prin urmare, respinse în temeiul articolului 35 alineatul (4) din convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 38. În temeiul articolului 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă 39. Reclamantul solicită să fie exonerat de obligația de a rambursa creditul care face obiectul procedurii și solicită plata 375 000 EUR în despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a urmăririi penale și solicită rambursarea a 1 332, 35 EUR pentru cheltuielile suportate în procedura națională; în cele din urmă, solicită Curții o posibilă satisfacție suplimentară echitabilă, din cauza depășirii termenului rezonabil. 40. Guvernul subliniază că pretențiile reclamantului se referă la problema rambursării împrumutului său și nu la cea a duratei procedurii; el se bazează pe înțelepciunea Curții. 41. Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale, alocarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În plus, cheltuielile de judecată nu pot fi recuperate decât în măsura în care se referă la încălcarea constatată (a se vedea, de exemplu, Beyeler c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], n 33202/96, § 27, 28 mai 2002 Sahin c. Germania [GC], 30943/96, § 105, CEDO 2003 VIII). 42. Statuând în echitate, Curtea acordă reclamantului suma globală de 3 000 EUR. DE CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară, cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe durata excesivă a procedurii și inadmisibilă pentru surplusul menționat, că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția Scrisă, statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, suma de 3 000 EUR (trei mii EUR) ; că, de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respinsă, cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 16 octombrie 2007 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle A.B. Baka Grefier Președinte