AFFAIRE DE SAEDELEER c. BELGIQUE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'article 6 - Droit à un procès équitable (Article 6 - Procédure civile;Article 6-1 - Délai raisonnable);Dommage matériel - demande rejetée (Article 41 - Dommage matériel;Satisfaction équitable);Préjudice moral - réparation (Article 41 - Préjudice moral;Satisfaction équitable)
AFFAIRE DE SAEDELEER c. BELGIQUE (CtEDO, 2007)
A DOUA SECȚIE
CAUZA
DE SAEDELEER c. BELGIA
(Cererea nr. 27535/04)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
24 iulie 2007
DEFINITIV
24/10/2007
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 § 2 din Convenție. Ea poate fi supusă unor corecții de formă.
În cauza de Saedeleer c. Belgia,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secție), fiind în ședință într-o cameră compusă din:
DD. A.B. Baka, președinte,
Dna F. Tulkens,
DD. I. Cabral Barreto,
V. Zagrebelsky,
Dna A. Mularoni,
Dna D. Jočienė,
D. D. Popović, judecători,
și de Dna S. Dollé, grefieră de secție,
După ce a deliberat în ședință de consiliu pe 3 iulie 2007,
Pronunță hotărârea care urmează, adoptată la acea dată:
PROCEDURĂ
La originea cauzei se află o cerere (nr. 27535/04) îndreptată împotriva Regatului Belgiei și pe care un cetățean al acestui stat, D. Guy de Saedeleer ("reclamantul"), a sesizat Curtea pe 22 iulie 2004 în virtutea articolului 34 din Convenția de salvagardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").
Reclamantul este reprezentat de Dna P. Legros, avocat la Bruxelles. Guvernul Belgian ("Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, D. D. Flore, consilier general la Serviciul Public Federal de Justiție.
Pe 8 februarie 2006, Curtea a hotărât să comunice grievul derivat din durata procedurii și absența unui remediu la acest prilej Guvernului. Invocând art. 29 § 3 din Convenție, ea a hotărât să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și fondului.
FAPTE
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamantul s-a născut în 1936 și locuiește la Bruxelles.
Faptele cazului, așa cum au fost relatate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.
Reclamantul relatează că practica profesiei de medic ginecolog și era, de asemenea, titularul unei aprobări din Institutul Național de Asigurare Maladie Invaliditate (mai departe "I.N.A.M.I.") pentru exploatarea unui laborator de analize medicale la domiciliu.
Ca urmare a unei anchete efectuate în 1982, a fost supus două proceduri distincte. Unul este o procedură administrativă în fața camerei restrânse a comitetului serviciului de control medical al I.N.A.M.I., cu recurs la comisia de apel, apoi la Consilul de Stat. Cealaltă este o procedură disciplinară.
A. Procedura administrativă inițială
Pe 11 decembrie 1984, camera restrânsă a comitetului serviciului de control medical al I.N.A.M.I. a luat decizia de a interzice organismelor asiguratoare să intervină timp de doisprezece luni în costul serviciilor de sănătate furnizate de reclamant.
Reclamantul a contestat pe 24 ianuarie 1985.
Pe 11 iunie 1987, comisia de apel a I.N.A.M.I. a confirmat decizia.
Această sancțiune a fost executată de la 3 iulie 1987 la 2 iulie 1988.
Pe 10 august 1987, a introdus recurs în anulare a deciziei luate de comisia de apel la Consilul de Stat.
Printr-o hotărâre din 7 septembrie 1988, Consilul de Stat a anulat decizia și a trimis din nou cauza la comisia de apel cu altă componență.
Pe 17 noiembrie 1988, comisia de apel a amânat pronunțarea în așteptarea rezultatului procedurii disciplinare intentate împotriva reclamantului.
B. Procedura disciplinară
Pe 19 aprilie 1989, consiliul ordinului medicilor a impus reclamantului o sancțiune disciplinară de suspendare a activităților medicale timp de doisprezece luni.
La apelul reclamantului, această decizie a fost parțial confirmată de consiliul de apel al ordinului medicilor pe 9 ianuarie 1990.
Reclamantul s-a pourvoit în casație.
Printr-o hotărâre din 29 aprilie 1991, Curtea de Casație a respins recursul.
C. Continuarea procedurii administrative
Pe 17 noiembrie 1993, comisia de apel a modificat interzicerea organismelor asiguratoare de a interveni în rambursarea serviciilor reclamantului la nouă luni. Prin decizie din 5 ianuarie 1994, funcționarul-șef al I.N.A.M.I. a hotărât ca această decizie să fie executată de la 8 ianuarie la 7 octombrie 1994.
Pe 30 ianuarie 1994, reclamantul a introdus recurs în anulare a deciziei comisiei de apel la Consilul de Stat. Pe 3 martie 1994, a introdus recurs în anulare a deciziei funcționarului-șef al I.N.A.M.I. Prin ordin din 26 ianuarie 1996, Consilul de Stat a hotărât să unească aceste două cauze.
Printr-o hotărâre din 29 iulie 1997, Consilul de Stat a admis primul recurs, a declarat al doilea lipsit de obiect și a trimis din nou cauza la comisia de apel cu altă componență.
Printr-o decizie din 8 octombrie 1998, comisia de apel a I.N.A.M.I., cu altă componență, a hotărât că grievurile reproșate reclamantului rămâneau dar că nu mai era cazul, în vedere vechimei faptelor, să interzică organismelor asiguratoare să intervină în costul serviciilor de sănătate. Această decizie a devenit definitivă, din lipsa recursului.
D. Procedura de daune-interese
Între timp, pe 1 septembrie 1994, reclamantul introdusese o acțiune împotriva I.N.A.M.I. în fața tribunalului de primă instanță Bruxelles în vederea condamnării acesteia la plata unor daune-interese.
I.N.A.M.I. a depus concluziile sale pe 29 noiembrie 2005.
Pe 22 martie 1996, tribunalul de primă instanță Bruxelles a trimis cauza la rolul particular în așteptarea pronunțării Consilului de Stat asupra recursului în anulare introdus de reclamant. Hotărârea Consilului de Stat a fost pronunțată pe 29 iulie 1997.
Pe 15 decembrie 1997, reclamantul l-a sesizat pe președintele tribunalului de primă instanță Bruxelles în materia procedurilor de urgență de proviziune cerând să condamne I.N.A.M.I. la plata unei proviziări pe daune. Președintele a admis cererea și a pronunțat ordinul pe 23 ianuarie 1998.
Pe 2 februarie 1998, I.N.A.M.I. a contestat ordinul. Pe 2 martie 1998, reclamantul a apelat incident impotriva ordinului cerând majorarea provizirii.
După o decizie de continuare a procesului din 27 martie 1998 acordând execuția provizorie parțială a ordinului, curtea de apel Bruxelles a infirmat prin hotărâre din 19 iunie 1998 ordinul din 23 ianuarie 1998 diminuând provizirul și a respins apelul incident al reclamantului.
Pe 25 februarie 1998, reclamantul a solicitat fixarea cauzei pe fond. Reclamantul și I.N.A.M.I. au depus concluziile suplimentare pe 12 mai și respectiv 9 iunie 1998.
Printr-o sentință din 12 februarie 1999, tribunalul de primă instanță Bruxelles, sesizat pe fond al cauzei, a acordat daune-interese reclamantului.
Estimând sumele acordate insuficiente, reclamantul a apelat pe 23 aprilie 1999. La audiența de introducere din 18 mai 1999, reclamantul a cerut ca mai întâi să se plaideze doar execuția provizorie neacordată de sentința din care se apela.
Printr-o decizie de continuare a procesului din 15 iulie 1999, curtea de apel Bruxelles a hotărât asupra admisibilității și fondului apelului.
O cerere de interpretare a deciziei de continuare a procesului formulată de I.N.A.M.I. a fost respinsă prin hotărâre din 19 octombrie 1999.
Pe 5 octombrie 2000 reclamantul a indicat că cauza era în stare să fie plaidată în definitivitate și a solicitat fixarea cauzei pentru pledoarii.
Printr-o hotărâre din 2 martie 2001, curtea de apel a respins apelul reclamantului.
Pe 29 iunie 2001, reclamantul s-a pourvoit în casație. Pe 24 septembrie 2001, I.N.A.M.I. a depus memoriul în răspuns.
Printr-o hotărâre din 26 ianuarie 2004, Curtea de Casație a respins recursul.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
Dreptul și practica interne relevante se regăsesc în decizia Depauw c. Belgia (nr. 2115/04, 15 mai 2007).
PE DREPTURI
I. PRIVIND ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE
Reclamantul pretinde că durata globală a procedurii a încălcat principiul "termenului rezonabil" prevăzut de art. 6 § 1 din Convenție, redactat după cum urmează:
"Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)"
Guvernul se opune acestei teze.
A. Privind admisibilitatea
Curtea estimează cu Guvernul că procedura civilă (în daune-interese) și celelalte proceduri (administrativa și disciplinară) nu constituie o singură și aceeași procedură și trebuie examinate separat.
Procedurile administrativa și disciplinară
Procedura administrativă a început pe 11 decembrie 1984 și s-a încheiat, cu procedura disciplinară, prin decizia comisiei de apel a I.N.A.M.I. din 8 octombrie 1998, devenit definitivă din lipsa recursului.
Cererea fiind introdusă pe 22 iulie 2004, Curtea constată că nu a fost sesizată în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive.
Rezultă că această parte a cererei este inadmisibilă în sensul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
Procedura civilă
Guvernul ridică o excepție derivată din neepuizarea căilor de atac interne.
Referindu-se la hotărârile Curții de Casație belgiene din 19 decembrie 1991 și din 8 decembrie 1994, Guvernul susține că principiul unei justiții corespunzătoare într-un termen rezonabil, consacrat la art. 6 din Convenție, impune magistraților să acționeze cu fermitate și, prin urmare, cu excepția unei erori invincibile sau a altui motiv de justificare, încălcarea acestui principiu constituie o culpă care poate angaja răspunderea Statului.
În sprijinul tezei sale, Guvernul susține, de asemenea, că la data introducerii cererei, exista o decizie internă definitivă care consacra posibilitatea de a sancționa judiciar, în cadrul procedurilor civile, actele sau carențele puterii legislative în organizarea serviciului public de justiție, și anume hotărârea curții de apel Bruxelles din 16 decembrie 1999. Guvernul este de opinie că, această decizie fiind confirmată de alte jurisdicții, Curtea ar fi trebuit deja să considere în cauza Panier c. Belgia (nr. 2527/02, decizie din 20 octombrie 2005) că această posibilitate a dobândit un grad de certitudine suficient în scopurile articolului 35 § 1. Guvernul cită, de asemenea, o hotărâre a curții de apel Bruxelles din 4 iulie 2002 care admitea concluzii pentru repararea prejudiciilor nate din depășirea "termenului rezonabil" al articolului 6 § 1 din Convenție din cauza carențelor culpabile ale puterii executive și legislative și acordă reclamantului o indemnizație provizorie.
Guvernul, referindu-se la cauza Liedekerke c. Belgia (nr. 45168/99, decizie din 3 mai 2005) care privea procedurile administrative, susține că reclamantul ar fi trebuit deci să citeze Statul belgian în fața jurisdicțiilor interne pentru a-l auzi condamnat, pe baza articolului 1382 din codul civil, la repararea prejudiciului eventual suferit, această procedură având șanse rezonabile de succes. Nefiind făcut, el nu a, după opinia Guvernului, epuizat căile de atac interne în sensul articolului 35 din Convenție.
Ca soluție subsidiară, Guvernul subliniază că reclamantul nu se plânge de fixarea tardivă a cauzei în fața jurisdicțiilor interne ci doar de durata globală a procedurilor pe care o atribuie unui restanțier judiciar fără a distinge dacă acesta rezultă din puterea judiciară și puterea legislativă.
Reclamantul contează această teză.
Curtea reamintește că conform articolului 35 § 1 din Convenție, ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne: orice reclamant trebuie să fi dat jurisdicțiilor interne ocazia pe care această dispoziție o are pentru scop principal pentru a da seama în principiu Statelor contractante: a evita sau remedia violările pretinse împotriva lor. Această regulă se bazează pe presupunerea - obiectul articolului 13 din Convenție, cu care are afini strânse - că ordinea internă oferă un cale de recurs efectivă cu privire la violarea pretinsă (a se vedea, de exemplu, Selmouni c. Franța [GC], nr. 25803/94, § 74, CEDO 1999-V; Mifsud c. Franța [GC] (decizie), nr. 57220/00, 11 septembrie 2002).
art. 35 § 1 din Convenție nu prescrie totuși epuizarea decât a recursurilor care sunt atât legate de violările incriminate, disponibile și adecvate. Aceste remedii trebuie să existe la un grad suficient de certitudine nu doar în teorie ci și în practică, altfel le lipsesc eficacitatea și accesibilitatea necesare; Statul pârât trebuie să demonstreze că aceste condiții sunt îndeplinite (ibidem, în special). La aceasta, trebuie adăugat că epuizarea căilor de atac interne se apreciază în principiu la data introducerii cererei în fața Curții, adică, în cauza de față, pe 8 noiembrie 2001 (a se vedea, de exemplu, Stoeterij Zangersheide N.V. și altul c. Belgia (decizie), nr. 47295/99, 27 mai 2004; Zutter c. Franța (decizie), nr. 30197/96, 27 iunie 2000; Van der Kar și Lissaur van West c. Franța (decizie), nr. 44952/98 și 44953/98, 7 noiembrie 2000, și Malve c. Franța (decizie), nr. 46051/99, 20 ianuarie 2001).
Curtea observă, mai întâi, că ea nu ar putea, în cauza de față, să ia în considerare deciziile, invocate de Guvern, care privesc durata anormală a procedurilor administrative și nu judiciare.
Curtea constată, apoi, că la data introducerii cererei, Curtea de Casație belge admitea, în hotărârea sa din 19 decembrie 1991, principiul conform căruia răspunderea Statului poate fi angajată din cauza culpelor comise de magistrați în exercitarea funcțiilor lor. Totuși, Curtea constată că, nici mai mult decât în cazuri similare (Panier precitată, Lenardon și Vandaele și Van Acker c. Belgia (decizie), 18211/03 și 19443/02, 8 decembrie 2005 și 19 ianuarie 2006), prezenta cerere nu pune în cauză culpi personale ale magistraților.
Curtea consideră, în contrast cu Guvernul, că prezenta cauză pune în cauză, la fel ca mai multe din cauzele precitate, restanțierul judiciar în circumscripția judiciară Bruxelles și prin urmare fixarea tardivă a cauzelor în fața jurisdicțiilor Statului.
Cu privire la referința Guvernului la cauza Panier, Curtea reamintește că a constatat că hotărârea curții de apel Bruxelles din 4 iulie 2002 admitea concluzii pentru repararea prejudiciilor nate din depășirea "termenului rezonabil" al articolului 6 § 1 din Convenție din cauza carențelor culpabile ale puterii executive și legislative dar că Statul belgian introdusese un recurs în casație în raport cu aceasta punând în cauză posibilitatea de a sancționa judiciar actele sau carențele puterii legislative și cauza era, la acea vreme, încă în curs în fața Curții de Casație.
În această privință, Curtea observă că, după introducerea prezentei cereri, Curtea de Casație a confirmat, printr-o hotărâre din 28 septembrie 2006, hotărârea curții de apel Bruxelles din 4 iulie 2002 și a respins recursul introdus de Stat.
Curtea constată că această hotărâre este prima care consacră clar principiul conform căruia răspunderea civilă a Statului poate fi angajată din cauza neîndeplinirii puterii legislative de a organiza sistemul judiciar în mod că jurisdicțiile să poată garanta dreptul de a obține o decizie definitivă asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile de natură civilă într-un termen rezonabil. În raționamentul său, Curtea de Casație se referă în mod explicit la art. 6 § 1 din Convenție.
Într-o decizie recentă (Depauw c. Belgia precitată, §38 mai sus) la care se referă, Curtea a determinat data de la care acest nou remediu a dobândit un grad de certitudine suficient în teorie și în practică și deci trebuie considerat a fi trebuit epuizat în sensul articolului 35 § 1. Similar cu abordarea adoptată cu privire la jurisprudența franceză consacrând posibilitatea pentru justiționari să obțină indemnizare din cauza duratei unei proceduri judiciare (Van der Kar și Lissaur van West precitate; Giummarra și alții c. Franța (decizie), nr. 61166/00, 12 iunie 2001; Mifsud precitată) și din cauza duratei unei proceduri administrative (Broca și Texier-Micault c. Franța nr. 27928/02 și 31694/02, 21 octombrie 2003), Curtea reținea un termen de șase luni după pronunțarea hotărârii, adică, în cauza de față, 28 martie 2007.
Curtea fiind sesizată cu prezenta cauză pe 22 iulie 2004, mult înainte de 28 martie 2007, și ținând seama de ce hotărâse anterior în cauzele Panier, Lenardon, Vandaele și Van Acker și Depauw precitate, nu poate fi reproșat reclamantului că nu a folosit acest remediu. Prin urmare, excepția ridicată de Guvern trebuie respinsă.
Curtea constată deci că acest grief nu ar putea fi declarat manifestement netemeinic în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea observă, de asemenea, că acesta nu se ciocnește cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
B. Pe fond
Perioada de luat în considerare a început pe 1 septembrie 1994 cu citarea I.N.A.M.I. în daune-interese în fața tribunalului de primă instanță Bruxelles și s-a încheiat cu hotărârea din 6 mai 2004 a Curții de Casație. Ea a durat deci 9 ani și 8 luni, pentru trei grade de jurisdicții.
Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în particular complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoana interesată (a se vedea, între mulți alții, Comingersoll c. Portugalia [GC], nr. 35382/97, § 19, CEDO 2000-IV, și Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).
Curtea estimează că cauza nu prezenta complexitate deosebită. Quanto la comportamentul reclamantului, ea reamintește că doar lentoarele imputabile autorităților judiciare competente pot duce la constatarea unei depășiri a termenului rezonabil contrar Convenției. În speță, chiar dacă reclamantul a contribuit la prelungirea procedurii rămânând în lipsă timp de șapte luni de a fixa cauza pe fond după hotărârea Consilului de Stat, restanțierul astfel provocat nu este suficient pentru a explica lungimea procedurii.
Pe de altă parte, cu privire la comportamentul autorităților judiciare, Curtea constată că doi ani și patru luni au trecut între depunerea de către I.N.A.M.I. a memoriului în răspuns și hotărârea Curții de Casație din 26 ianuarie 2004. La lumina hotărârilor recent pronunțate în materie împotriva Statului belgian (a se vedea, între alții, Willekens c. Belgia, nr. 50859/99, 24 aprilie 2003, Reyntiens c. Belgia, nr. 52112/99, 28 aprilie 2005), Curtea este de opinie că niciuna explicație pertinentă a acestui termen nu a fost furnizată de Guvern. În acest sens, Curtea reamintește că este jurisprudență constantă că aglomerarea cronică a rolului unui tribunal nu constituie o explicație valabilă (a se vedea hotărârea Probstmeier c. Germania din 1 iulie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-IV, p. 1138, § 64, Nelissenne c. Belgia, nr. 49518/99, § 20, 23 octombrie 2003). De fapt, art. 6 § 1 obligă Statele contractante să-și organizeze sistemul judiciar în atare mod ca tribunalele să poată îndeplini fiecare cerință a sa, în particular aceea a termenului rezonabil (hotărârea Portington c. Grecia din 23 septembrie 1998, Culegere 1998-VI, p. 2633, § 33; Vocaturo c. Italia, hotărâre din 24 mai 1991, seria A nr. 206-C, p. 32, § 17).
Aceste elemente sunt suficiente pentru Curtă pentru a concluziona că cauza reclamantului nu a fost ascultată într-un termen rezonabil. Prin urmare, a existat o violare a articolului 6 § 1 din Convenție.
II. PRIVIND CELELALTE VIOLĂRI PRETINSE
Invocând art. 4 al Protocolului suplimentar nr. 7 la Convenție, reclamantul se plânge în sfârșit de a fi fost supus, de către I.N.A.M.I., la două măsuri de interzicere pentru organismele asiguratoare de a interveni în rambursarea serviciilor pacienților săi, pentru aceleași fapte (respectiv durând doisprezece și nouă luni). Se plânge, de asemenea, că nu i s-a acordat nicio reparare în această privință în timp ce măsurile de interzicere au fost anulate de Consilul de Stat.
Curtea constată că Belgia nu a ratificat Protocolul suplimentar nr. 7 la Convenție.
Conform Curții, rezultă că acest grief este incompatibil ratione personae și este deci inadmisibil în sensul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE
Conform articolului 41 din Convenție,
"Dacă Curtea declară că a existat o violare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia, și dacă dreptul intern al Părții Contractante nu permite decât în mod imperfect să se șteargă consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."
A. Daună
Reclamantul cere 1.747.900,04 euro (EUR) la titlul prejudiciului material pe care crede că l-a suferit. Această sumă corespunde 1.000.000 EUR din pierderi de venituri profesionale și 747.900,04 EUR din pierderi financiare diverse (în principal: pierdere de câștiguri și rambursare de datorii). Evaluează la 350.000 euro (EUR) prejudiciul moral pe care crede că l-a suferit din cauza duratei procedurii.
Guvernul estimează că nu există nicio legătură de cauzalitate între violare și prejudiciul material pretins. Quanto la prejudiciul moral, consideră că o posibilă constatare a violării constituiește în sine o satisfacție echitabilă la titlul prejudiciului moral.
Curtea nu observă legătură de cauzalitate între violarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. Pe de altă parte, ea estimează că reclamantul a suferit o vătămare morală certă. Hotărând în echitate, îi acordă 6.000 EUR la acest titlu.
B. Cheltuieli și dospeni
Reclamantul mai cere 25.000 EUR pentru cheltuielile și dospenii angajate în fața jurisdicțiilor interne și 5.000 EUR pentru cele angajate în fața Curții. Nu furnizează niciun justificativ în sprijinul cererii sale.
Guvernul nu a luat poziție în această privință.
Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și dospenii decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al tarifului acestora. În speță și ținând seama de criteriile sus-menționate, Curtea respinge cererea referitoare la cheltuielile și dospenii ale procedurii naționale dar estimează rezonabilă suma 1.500 EUR pentru procedura în fața Curții și o acordă reclamantului pentru cheltuieli și dospeni.
C. Dobânzi de întârziere
Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilitatei de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE,
Declară petiția admisibilă quanto la grievul derivat din durata excesivă a procedurii civile și inadmisibilă pentru rest;
Declară că a existat o violare a articolului 6 § 1 din Convenție;
Declară,
a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 6.000 EUR (șase mii euro) pentru daună morală și 1.500 EUR (o mie cinci sute euro) pentru cheltuieli și dospeni, plus orice sumă care poate fi datorată la titlul impozitului;
b) că de la expirarea acestui termen și până la versare, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilitatei de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 24 iulie 2007 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.
S. Dollé
A.B. Baka
Grefieră
Președinte