De Saedeleer împotriva Belgiei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 27535/04) îndreptată împotriva Regatului Belgiei și pe care un cetățean al acestui stat, D. Guy de Saedeleer ("reclamantul"), a sesizat Curtea pe 22 iulie 2004 în virtutea articolului 34 din Convenția de salvagardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamantul este reprezentat de Dna P. Legros, avocat la Bruxelles. Guvernul Belgian ("Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, D. D. Flore, consilier general la Serviciul Public Federal de Justiție.

Pe 8 februarie 2006, Curtea a hotărât să comunice grievul derivat din durata procedurii și absența unui remediu la acest prilej Guvernului. Invocând art. 29 § 3 din Convenție, ea a hotărât să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și fondului. FAPTE

Faptele cazului, așa cum au fost relatate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamantul relatează că practica profesiei de medic ginecolog și era, de asemenea, titularul unei aprobări din Institutul Național de Asigurare Maladie Invaliditate (mai departe "I.N.A.M.I.") pentru exploatarea unui laborator de analize medicale la domiciliu.

Ca urmare a unei anchete efectuate în 1982, a fost supus două proceduri distincte. Unul este o procedură administrativă în fața camerei restrânse a comitetului serviciului de control medical al I.N.A.M.I., cu recurs la comisia de apel, apoi la Consilul de Stat. Cealaltă este o procedură disciplinară. A. Procedura administrativă inițială

Pe 11 decembrie 1984, camera restrânsă a comitetului serviciului de control medical al I.N.A.M.I. a luat decizia de a interzice organismelor asiguratoare să intervină timp de doisprezece luni în costul serviciilor de sănătate furnizate de reclamant.

Reclamantul a contestat pe 24 ianuarie 1985.

Pe 11 iunie 1987, comisia de apel a I.N.A.M.I. a confirmat decizia.

Această sancțiune a fost executată de la 3 iulie 1987 la 2 iulie 1988.

Pe 10 august 1987, a introdus recurs în anulare a deciziei luate de comisia de apel la Consilul de Stat.

Printr-o hotărâre din 7 septembrie 1988, Consilul de Stat a anulat decizia și a trimis din nou cauza la comisia de apel cu altă componență.

Pe 17 noiembrie 1988, comisia de apel a amânat pronunțarea în așteptarea rezultatului procedurii disciplinare intentate împotriva reclamantului. B. Procedura disciplinară

Pe 19 aprilie 1989, consiliul ordinului medicilor a impus reclamantului o sancțiune disciplinară de suspendare a activităților medicale timp de doisprezece luni.

La apelul reclamantului, această decizie a fost parțial confirmată de consiliul de apel al ordinului medicilor pe 9 ianuarie 1990.

Reclamantul s-a pourvoit în casație.

Printr-o hotărâre din 29 aprilie 1991, Curtea de Casație a respins recursul. C. Continuarea procedurii administrative

Pe 17 noiembrie 1993, comisia de apel a modificat interzicerea organismelor asiguratoare de a interveni în rambursarea serviciilor reclamantului la nouă luni. Prin decizie din 5 ianuarie 1994, funcționarul-șef al I.N.A.M.I. a hotărât ca această decizie să fie executată de la 8 ianuarie la 7 octombrie 1994.

Pe 30 ianuarie 1994, reclamantul a introdus recurs în anulare a deciziei comisiei de apel la Consilul de Stat. Pe 3 martie 1994, a introdus recurs în anulare a deciziei funcționarului-șef al I.N.A.M.I. Prin ordin din 26 ianuarie 1996, Consilul de Stat a hotărât să unească aceste două cauze.

Printr-o hotărâre din 29 iulie 1997, Consilul de Stat a admis primul recurs, a declarat al doilea lipsit de obiect și a trimis din nou cauza la comisia de apel cu altă componență.

Printr-o decizie din 8 octombrie 1998, comisia de apel a I.N.A.M.I., cu altă componență, a hotărât că grievurile reproșate reclamantului rămâneau dar că nu mai era cazul, în vedere vechimei faptelor, să interzică organismelor asiguratoare să intervină în costul serviciilor de sănătate. Această decizie a devenit definitivă, din lipsa recursului. D. Procedura de daune-interese

Între timp, pe 1 septembrie 1994, reclamantul introdusese o acțiune împotriva I.N.A.M.I. în fața tribunalului de primă instanță Bruxelles în vederea condamnării acesteia la plata unor daune-interese.

I.N.A.M.I. a depus concluziile sale pe 29 noiembrie 2005.

Pe 22 martie 1996, tribunalul de primă instanță Bruxelles a trimis cauza la rolul particular în așteptarea pronunțării Consilului de Stat asupra recursului în anulare introdus de reclamant. Hotărârea Consilului de Stat a fost pronunțată pe 29 iulie 1997.

Pe 15 decembrie 1997, reclamantul l-a sesizat pe președintele tribunalului de primă instanță Bruxelles în materia procedurilor de urgență de proviziune cerând să condamne I.N.A.M.I. la plata unei proviziări pe daune. Președintele a admis cererea și a pronunțat ordinul pe 23 ianuarie 1998.

Pe 2 februarie 1998, I.N.A.M.I. a contestat ordinul. Pe 2 martie 1998, reclamantul a apelat incident impotriva ordinului cerând majorarea provizirii.

După o decizie de continuare a procesului din 27 martie 1998 acordând execuția provizorie parțială a ordinului, curtea de apel Bruxelles a infirmat prin hotărâre din 19 iunie 1998 ordinul din 23 ianuarie 1998 diminuând provizirul și a respins apelul incident al reclamantului.

Pe 25 februarie 1998, reclamantul a solicitat fixarea cauzei pe fond. Reclamantul și I.N.A.M.I. au depus concluziile suplimentare pe 12 mai și respectiv 9 iunie 1998.

Printr-o sentință din 12 februarie 1999, tribunalul de primă instanță Bruxelles, sesizat pe fond al cauzei, a acordat daune-interese reclamantului.

Estimând sumele acordate insuficiente, reclamantul a apelat pe 23 aprilie 1999. La audiența de introducere din 18 mai 1999, reclamantul a cerut ca mai întâi să se plaideze doar execuția provizorie neacordată de sentința din care se apela.

Printr-o decizie de continuare a procesului din 15 iulie 1999, curtea de apel Bruxelles a hotărât asupra admisibilității și fondului apelului.

O cerere de interpretare a deciziei de continuare a procesului formulată de I.N.A.M.I. a fost respinsă prin hotărâre din 19 octombrie 1999.

Pe 5 octombrie 2000 reclamantul a indicat că cauza era în stare să fie plaidată în definitivitate și a solicitat fixarea cauzei pentru pledoarii.

Printr-o hotărâre din 2 martie 2001, curtea de apel a respins apelul reclamantului.

Pe 29 iunie 2001, reclamantul s-a pourvoit în casație. Pe 24 septembrie 2001, I.N.A.M.I. a depus memoriul în răspuns.

Printr-o hotărâre din 26 ianuarie 2004, Curtea de Casație a respins recursul.

Guvernul se opune acestei teze. A. Privind admisibilitatea

Curtea estimează cu Guvernul că procedura civilă (în daune-interese) și celelalte proceduri (administrativa și disciplinară) nu constituie o singură și aceeași procedură și trebuie examinate separat. 1. Procedurile administrativa și disciplinară

Procedura administrativă a început pe 11 decembrie 1984 și s-a încheiat, cu procedura disciplinară, prin decizia comisiei de apel a I.N.A.M.I. din 8 octombrie 1998, devenit definitivă din lipsa recursului.

Cererea fiind introdusă pe 22 iulie 2004, Curtea constată că nu a fost sesizată în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive.

Rezultă că această parte a cererei este inadmisibilă în sensul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. 2. Procedura civilă

Guvernul ridică o excepție derivată din neepuizarea căilor de atac interne.

Referindu-se la hotărârile Curții de Casație belgiene din 19 decembrie 1991 și din 8 decembrie 1994, Guvernul susține că principiul unei justiții corespunzătoare într-un termen rezonabil, consacrat la art. 6 din Convenție, impune magistraților să acționeze cu fermitate și, prin urmare, cu excepția unei erori invincibile sau a altui motiv de justificare, încălcarea acestui principiu constituie o culpă care poate angaja răspunderea Statului.

În sprijinul tezei sale, Guvernul susține, de asemenea, că la data introducerii cererei, exista o decizie internă definitivă care consacra posibilitatea de a sancționa judiciar, în cadrul procedurilor civile, actele sau carențele puterii legislative în organizarea serviciului public de justiție, și anume hotărârea curții de apel Bruxelles din 16 decembrie 1999. Guvernul este de opinie că, această decizie fiind confirmată de alte jurisdicții, Curtea ar fi trebuit deja să considere în cauza Panier c. Belgia (nr. 2527/02, decizie din 20 octombrie 2005) că această posibilitate a dobândit un grad de certitudine suficient în scopurile articolului 35 § 1. Guvernul cită, de asemenea, o hotărâre a curții de apel Bruxelles din 4 iulie 2002 care admitea concluzii pentru repararea prejudiciilor nate din depășirea "termenului rezonabil" al articolului 6 § 1 din Convenție din cauza carențelor culpabile ale puterii executive și legislative și acordă reclamantului o indemnizație provizorie.

Guvernul, referindu-se la cauza Liedekerke c. Belgia (nr. 45168/99, decizie din 3 mai 2005) care privea procedurile administrative, susține că reclamantul ar fi trebuit deci să citeze Statul belgian în fața jurisdicțiilor interne pentru a-l auzi condamnat, pe baza articolului 1382 din codul civil, la repararea prejudiciului eventual suferit, această procedură având șanse rezonabile de succes. Nefiind făcut, el nu a, după opinia Guvernului, epuizat căile de atac interne în sensul articolului 35 din Convenție.

Ca soluție subsidiară, Guvernul subliniază că reclamantul nu se plânge de fixarea tardivă a cauzei în fața jurisdicțiilor interne ci doar de durata globală a procedurilor pe care o atribuie unui restanțier judiciar fără a distinge dacă acesta rezultă din puterea judiciară și puterea legislativă.

Reclamantul contează această teză.

Curtea reamintește că conform articolului 35 § 1 din Convenție, ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne: orice reclamant trebuie să fi dat jurisdicțiilor interne ocazia pe care această dispoziție o are pentru scop principal pentru a da seama în principiu Statelor contractante: a evita sau remedia violările pretinse împotriva lor. Această regulă se bazează pe presupunerea - obiectul articolului 13 din Convenție, cu care are afini strânse - că ordinea internă oferă un cale de recurs efectivă cu privire la violarea pretinsă (a se vedea, de exemplu, Selmouni c. Franța [GC], nr. 25803/94, § 74, CEDO 1999-V; Mifsud c. Franța [GC] (decizie), nr. 57220/00, 11 septembrie 2002). 52. art. 35 § 1 din Convenție nu prescrie totuși epuizarea decât a recursurilor care sunt atât legate de violările incriminate, disponibile și adecvate. Aceste remedii trebuie să existe la un grad suficient de certitudine nu doar în teorie ci și în practică, altfel le lipsesc eficacitatea și accesibilitatea necesare; Statul pârât trebuie să demonstreze că aceste condiții sunt îndeplinite (ibidem, în special). La aceasta, trebuie adăugat că epuizarea căilor de atac interne se apreciază în principiu la data introducerii cererei în fața Curții, adică, în cauza de față, pe 8 noiembrie 2001 (a se vedea, de exemplu, Stoeterij Zangersheide N.V. și altul c. Belgia (decizie), nr. 47295/99, 27 mai 2004; Zutter c. Franța (decizie), nr. 30197/96, 27 iunie 2000; Van der Kar și Lissaur van West c. Franța (decizie), nr. 44952/98 și 44953/98, 7 noiembrie 2000, și Malve c. Franța (decizie), nr. 46051/99, 20 ianuarie 2001).

Curtea observă, mai întâi, că ea nu ar putea, în cauza de față, să ia în considerare deciziile, invocate de Guvern, care privesc durata anormală a procedurilor administrative și nu judiciare.

Curtea constată, apoi, că la data introducerii cererei, Curtea de Casație belge admitea, în hotărârea sa din 19 decembrie 1991, principiul conform căruia răspunderea Statului poate fi angajată din cauza culpelor comise de magistrați în exercitarea funcțiilor lor. Totuși, Curtea constată că, nici mai mult decât în cazuri similare (Panier precitată, Lenardon și Vandaele și Van Acker c. Belgia (decizie), 18211/03 și 19443/02, 8 decembrie 2005 și 19 ianuarie 2006), prezenta cerere nu pune în cauză culpi personale ale magistraților.

Curtea consideră, în contrast cu Guvernul, că prezenta cauză pune în cauză, la fel ca mai multe din cauzele precitate, restanțierul judiciar în circumscripția judiciară Bruxelles și prin urmare fixarea tardivă a cauzelor în fața jurisdicțiilor Statului.

Cu privire la referința Guvernului la cauza Panier, Curtea reamintește că a constatat că hotărârea curții de apel Bruxelles din 4 iulie 2002 admitea concluzii pentru repararea prejudiciilor nate din depășirea "termenului rezonabil" al articolului 6 § 1 din Convenție din cauza carențelor culpabile ale puterii executive și legislative dar că Statul belgian introdusese un recurs în casație în raport cu aceasta punând în cauză posibilitatea de a sancționa judiciar actele sau carențele puterii legislative și cauza era, la acea vreme, încă în curs în fața Curții de Casație.

În această privință, Curtea observă că, după introducerea prezentei cereri, Curtea de Casație a confirmat, printr-o hotărâre din 28 septembrie 2006, hotărârea curții de apel Bruxelles din 4 iulie 2002 și a respins recursul introdus de Stat.

Curtea constată că această hotărâre este prima care consacră clar principiul conform căruia răspunderea civilă a Statului poate fi angajată din cauza neîndeplinirii puterii legislative de a organiza sistemul judiciar în mod că jurisdicțiile să poată garanta dreptul de a obține o decizie definitivă asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile de natură civilă într-un termen rezonabil. În raționamentul său, Curtea de Casație se referă în mod explicit la art. 6 § 1 din Convenție.

Într-o decizie recentă (Depauw c. Belgia precitată, §38 mai sus) la care se referă, Curtea a determinat data de la care acest nou remediu a dobândit un grad de certitudine suficient în teorie și în practică și deci trebuie considerat a fi trebuit epuizat în sensul articolului 35 § 1. Similar cu abordarea adoptată cu privire la jurisprudența franceză consacrând posibilitatea pentru justiționari să obțină indemnizare din cauza duratei unei proceduri judiciare (Van der Kar și Lissaur van West precitate; Giummarra și alții c. Franța (decizie), nr. 61166/00, 12 iunie 2001; Mifsud precitată) și din cauza duratei unei proceduri administrative (Broca și Texier-Micault c. Franța nr. 27928/02 și 31694/02, 21 octombrie 2003), Curtea reținea un termen de șase luni după pronunțarea hotărârii, adică, în cauza de față, 28 martie 2007.

Curtea fiind sesizată cu prezenta cauză pe 22 iulie 2004, mult înainte de 28 martie 2007, și ținând seama de ce hotărâse anterior în cauzele Panier, Lenardon, Vandaele și Van Acker și Depauw precitate, nu poate fi reproșat reclamantului că nu a folosit acest remediu. Prin urmare, excepția ridicată de Guvern trebuie respinsă.

Curtea constată deci că acest grief nu ar putea fi declarat manifestement netemeinic în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea observă, de asemenea, că acesta nu se ciocnește cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. B. Pe fond

Perioada de luat în considerare a început pe 1 septembrie 1994 cu citarea I.N.A.M.I. în daune-interese în fața tribunalului de primă instanță Bruxelles și s-a încheiat cu hotărârea din 6 mai 2004 a Curții de Casație. Ea a durat deci 9 ani și 8 luni, pentru trei grade de jurisdicții.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în particular complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoana interesată (a se vedea, între mulți alții, Comingersoll c. Portugalia [GC], nr. 35382/97, § 19, CEDO 2000-IV, și Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).

Curtea estimează că cauza nu prezenta complexitate deosebită. Quanto la comportamentul reclamantului, ea reamintește că doar lentoarele imputabile autorităților judiciare competente pot duce la constatarea unei depășiri a termenului rezonabil contrar Convenției. În speță, chiar dacă reclamantul a contribuit la prelungirea procedurii rămânând în lipsă timp de șapte luni de a fixa cauza pe fond după hotărârea Consilului de Stat, restanțierul astfel provocat nu este suficient pentru a explica lungimea procedurii.

Pe de altă parte, cu privire la comportamentul autorităților judiciare, Curtea constată că doi ani și patru luni au trecut între depunerea de către I.N.A.M.I. a memoriului în răspuns și hotărârea Curții de Casație din 26 ianuarie 2004. La lumina hotărârilor recent pronunțate în materie împotriva Statului belgian (a se vedea, între alții, Willekens c. Belgia, nr. 50859/99, 24 aprilie 2003, Reyntiens c. Belgia, nr. 52112/99, 28 aprilie 2005), Curtea este de opinie că niciuna explicație pertinentă a acestui termen nu a fost furnizată de Guvern. În acest sens, Curtea reamintește că este jurisprudență constantă că aglomerarea cronică a rolului unui tribunal nu constituie o explicație valabilă (a se vedea hotărârea Probstmeier c. Germania din 1 iulie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-IV, p. 1138, § 64, Nelissenne c. Belgia, nr. 49518/99, § 20, 23 octombrie 2003). De fapt, art. 6 § 1 obligă Statele contractante să-și organizeze sistemul judiciar în atare mod ca tribunalele să poată îndeplini fiecare cerință a sa, în particular aceea a termenului rezonabil (hotărârea Portington c. Grecia din 23 septembrie 1998, Culegere 1998-VI, p. 2633, § 33; Vocaturo c. Italia, hotărâre din 24 mai 1991, seria A nr. 206-C, p. 32, § 17).

Aceste elemente sunt suficiente pentru Curtă pentru a concluziona că cauza reclamantului nu a fost ascultată într-un termen rezonabil. Prin urmare, a existat o violare a articolului 6 § 1 din Convenție.

Curtea constată că Belgia nu a ratificat Protocolul suplimentar nr. 7 la Convenție.

Conform Curții, rezultă că acest grief este incompatibil ratione personae și este deci inadmisibil în sensul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Reclamantul cere 1.747.900,04 euro (EUR) la titlul prejudiciului material pe care crede că l-a suferit. Această sumă corespunde 1.000.000 EUR din pierderi de venituri profesionale și 747.900,04 EUR din pierderi financiare diverse (în principal: pierdere de câștiguri și rambursare de datorii). Evaluează la 350.000 euro (EUR) prejudiciul moral pe care crede că l-a suferit din cauza duratei procedurii.

Guvernul estimează că nu există nicio legătură de cauzalitate între violare și prejudiciul material pretins. Quanto la prejudiciul moral, consideră că o posibilă constatare a violării constituiește în sine o satisfacție echitabilă la titlul prejudiciului moral.

Curtea nu observă legătură de cauzalitate între violarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. Pe de altă parte, ea estimează că reclamantul a suferit o vătămare morală certă. Hotărând în echitate, îi acordă 6.000 EUR la acest titlu. B. Cheltuieli și dospeni

Reclamantul mai cere 25.000 EUR pentru cheltuielile și dospenii angajate în fața jurisdicțiilor interne și 5.000 EUR pentru cele angajate în fața Curții. Nu furnizează niciun justificativ în sprijinul cererii sale.

Guvernul nu a luat poziție în această privință.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și dospenii decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al tarifului acestora. În speță și ținând seama de criteriile sus-menționate, Curtea respinge cererea referitoare la cheltuielile și dospenii ale procedurii naționale dar estimează rezonabilă suma 1.500 EUR pentru procedura în fața Curții și o acordă reclamantului pentru cheltuieli și dospeni. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilitatei de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară petiția admisibilă quanto la grievul derivat din durata excesivă a procedurii civile și inadmisibilă pentru rest; 2. Declară că a existat o violare a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Declară, a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 6.000 EUR (șase mii euro) pentru daună morală și 1.500 EUR (o mie cinci sute euro) pentru cheltuieli și dospeni, plus orice sumă care poate fi datorată la titlul impozitului; b) că de la expirarea acestui termen și până la versare, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilitatei de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 24 iulie 2007 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Dollé A.B. Baka Grefieră Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 27535/04) dirigée contre le Royaume de Belgique et dont un ressortissant de cet Etat, M. Guy de Saedeleer (« le requérant »), a saisi la Cour le 22 juillet 2004 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e P. Legros, avocat à Bruxelles. Le gouvernement belge (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. D. Flore, conseiller général au Service public fédéral de la justice.

Le 8 février 2006, la Cour a décidé de communiquer le grief tiré de la durée de la procédure et de l'absence de recours à cet égard au Gouvernement. Se prévalant de l'article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu'elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant expose qu'il exerçait la profession de médecin gynécologue et était également titulaire d'une agréation de l'Institut National d'Assurance Maladie Invalidité (ci-après « I.N.A.M.I. ») pour l'exploitation d'un laboratoire d'analyses médicales à domicile.

A la suite d'une enquête menée en 1982, il fit l'objet de deux procédures distinctes. Il s'agit, d'une part, d'une procédure administrative devant la chambre restreinte du comité du service de contrôle médical de l'I.N.A.M.I., avec recours auprès de la commission d'appel, puis du Conseil d'Etat. Il s'agit, d'autre part, d'une procédure disciplinaire. A. Procédure administrative initiale

Le 11 décembre 1984, la chambre restreinte du comité du service de contrôle médical de l'I.N.A.M.I. prit la décision d'interdire aux organismes assureurs d'intervenir pendant douze mois dans le coût des prestations de santé dispensées par le requérant.

Le requérant interjeta appel le 24 janvier 1985.

Le 11 juin 1987, la commission d'appel de l'I.N.A.M.I. confirma la décision.

Cette sanction fut exécutée du 3 juillet 1987 au 2 juillet 1988.

Le 10 août 1987, il introduisit un recours en annulation de la décision prise par la commission d'appel auprès du Conseil d'Etat.

Par un arrêt du 7 septembre 1988, le Conseil d'Etat cassa la décision et renvoya l'affaire à la commission d'appel autrement composée.

Le 17 novembre 1988, la commission d'appel sursit à statuer dans l'attente de l'issue de la procédure disciplinaire intentée à l'encontre du requérant. B. Procédure disciplinaire

Le 19 avril 1989, le conseil de l'ordre des médecins infligea au requérant une sanction disciplinaire de suspension de ses activités médicales durant douze mois.

Sur appel du requérant, cette décision fut partiellement confirmée par le conseil d'appel de l'ordre des médecins le 9 janvier 1990.

Le requérant se pourvut en cassation.

Par un arrêt du 29 avril 1991, la Cour de cassation rejeta le pourvoi. C. Suite de la procédure administrative

Le 17 novembre 1993, la commission d'appel porta l'interdiction des organismes assureurs d'intervenir dans le remboursement des prestations du requérant à neuf mois. Par décision du 5 janvier 1994, le fonctionnaire-dirigeant de l'I.N.A.M.I. décida que cette décision serait exécutée du 8 janvier au 7 octobre 1994.

Le 30 janvier 1994, le requérant introduisit un recours en annulation de la décision de la commission d'appel auprès du Conseil d'Etat. Le 3 mars 1994, il introduisit un recours en annulation de la décision du fonctionnaire-dirigeant de l'I.N.A.M.I. Par ordonnance du 26 janvier 1996, le Conseil d'Etat décida de joindre ces deux affaires.

Par un arrêt du 29 juillet 1997, le Conseil d'Etat accueillit le premier recours, déclara le deuxième sans objet et renvoya l'affaire à une commission d'appel autrement composée.

Par une décision du 8 octobre 1998, la commission d'appel de l'I.N.A.M.I., autrement composée, jugea que les griefs reprochés au requérant étaient maintenus mais qu'il n'y avait plus lieu, au vu de l'ancienneté des faits, d'interdire aux organismes assureurs d'intervenir dans le coût des soins de santé. Cette décision est devenue définitive, faute de recours. D. Procédure de dommages et intérêts

Dans l'intervalle, le 1 er septembre 1994, le requérant avait introduit une action à l'encontre de l'I.N.A.M.I. devant le tribunal de première instance de Bruxelles en vue de la voir condamnée au paiement de dommages et intérêts.

L'I.N.A.M.I. déposa ses conclusions le 29 novembre 2005.

Le 22 mars 1996, le tribunal de première instance de Bruxelles renvoya la cause au rôle particulier en attendant que le Conseil d'Etat statue sur le recours en annulation introduit par le requérant. L'arrêt du Conseil d'Etat fut rendu le 29 juillet 1997.

Le 15 décembre 1997, le requérant saisit le président du tribunal de première instance de Bruxelles siégeant en matière de référé provision lui demandant de condamner l'I.N.A.M.I. au versement d'une provision sur dommage. Le président fit droit à la requête et rendit son ordonnance le 23 janvier 1998.

Le 2 février 1998, l'I.N.A.M.I. interjeta appel contre cette ordonnance. Le 2 mars 1998, le requérant forma appel incident contre l'ordonnance demandant l'augmentation de la provision.

Après un arrêt avant dire droit du 27 mars 1998 accordant l'exécution provisoire partielle de l'ordonnance, la cour d'appel de Bruxelles réforma par un arrêt du 19 juin 1998 l'ordonnance du 23 janvier 1998 en diminuant la provision et débouta le requérant de son appel incident.

Le 25 février 1998, le requérant sollicita la fixation de la cause au fond. Le requérant et l'I.N.A.M.I. déposèrent leurs conclusions additionnelles les 12 mai et 9 juin 1998 respectivement.

Par un jugement du 12 février 1999, le tribunal de première instance de Bruxelles, saisi du fond de l'affaire, accorda des dommages et intérêts au requérant.

Estimant les sommes accordées insuffisantes, le requérant interjeta appel le 23 avril 1999. A l'audience d'introduction du 18 mai 1999, le requérant demanda que soit dans un premier temps plaidée seulement l'exécution provisoire non accordée par le jugement dont appel.

Par un arrêt avant dire droit du 15 juillet 1999, la cour d'appel de Bruxelles statua sur la recevabilité et le fondement de l'appel.

Une demande en interprétation de l'arrêt avant dire droit formulée par l'I.N.A.M.I. fut rejetée par arrêt du 19 octobre 1999.

Le 5 octobre 2000 le requérant indiqua que l'affaire était en l'état d'être plaidée définitivement et sollicita la fixation de la cause pour plaidoirie.

Par un arrêt du 2 mars 2001, la cour d'appel débouta le requérant de son appel.

Le 29 juin 2001, le requérant se pourvut en cassation. Le 24 septembre 2001, l'I.N.A.M.I. déposa son mémoire en réponse.

Par un arrêt du 26 janvier 2004, la Cour de cassation rejeta le pourvoi. II. Droit ET PRATIQUE INTERNES pertinentS

Le droit et la pratique internes pertinents figurent dans la décision Depauw c. Belgique (n o 2115/04, 15 mai 2007). EN DROIT I.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

La Cour estime avec le Gouvernement que la procédure civile (en dommages et intérêts) et les autres procédures (administrative et disciplinaire) ne constituent pas une seule et même procédure et doivent être examinées séparément. 1. Les procédures administrative et disciplinaire

La procédure administrative a débuté le 11 décembre 1984 et s'est terminée, avec la procédure disciplinaire, par la décision de la commission d'appel de l'I.N.A.M.I. du 8 octobre 1998, devenue définitive à défaut de recours.

La requête ayant été introduite le 22 juillet 2004, la Cour constate qu'elle n'a pas été saisie dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive.

Il s'ensuit que cette partie de la requête est irrecevable au sens de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. 2. La procédure civile

Le Gouvernement soulève une exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes.

Se référant aux arrêts de la Cour de cassation belge du 19 décembre 1991 et du 8 décembre 1994, le Gouvernement fait valoir que le principe d'une justice appropriée dans un délai raisonnable, consacré à l'article 6 de la Convention, impose aux magistrats d'agir de manière déterminée et, par conséquent, sous réserve d'une erreur invincible ou d'une autre cause de justification, la violation de ce principe constitue une faute pouvant engager la responsabilité de l'Etat.

A l'appui de sa thèse, le Gouvernement soutient également qu'à la date d'introduction de la requête, il existait une décision interne définitive consacrant la possibilité de sanctionner judiciairement, dans le cadre de procédure civiles, des actes ou carences du pouvoir législatif dans l'organisation du service public de la justice, à savoir l'arrêt de la cour d'appel de Bruxelles du 16 décembre 1999. Le Gouvernement est d'avis que, cette décision ayant été confirmée par d'autres juridictions, la Cour aurait déjà dû considérer dans l'affaire Panier c. Belgique (n os 2527/02, décision du 20 octobre 2005) que cette possibilité avait acquis un degré de certitude suffisant aux fins de l'article 35 § 1. Le Gouvernement cite aussi un arrêt de la cour d'appel de Bruxelles du 4 juillet 2002 qui a fait droit à des conclusions tendant à la réparation de préjudices nés du dépassement du « délai raisonnable » de l'article 6 § 1 de la Convention en raison des carences fautives du pouvoir exécutif et du législateur et a alloué au demandeur une indemnité provisionnelle.

Le Gouvernement, se référant à l'affaire Liedekerke c. Belgique (n o 45168/99, décision du 3 mai 2005) qui concernait des procédures administratives, soutient que le requérant aurait dès lors dû assigner l'Etat belge devant les juridictions internes pour l'entendre condamner, sur la base de l'article 1382 du code civil, à indemniser le préjudice éventuel subi, cette procédure ayant des chances raisonnables de succès. Faute de l'avoir fait, il n'a, selon le Gouvernement, pas épuisé les voies de recours internes au sens de l'article 35 de la Convention.

A titre subsidiaire, le Gouvernement souligne que le requérant ne se plaint pas de la fixation tardive de sa cause devant les juridictions internes mais seulement de la durée globale des procédures qu'il attribue à un arriéré judiciaire sans distinguer selon que celui-ci résulte du pouvoir judiciaire et du pouvoir législatif.

Le requérant conteste cette thèse.

La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu'après l'épuisement des voies de recours internes : tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l'occasion que cette disposition a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants : éviter ou redresser les violations alléguées contre eux. Cette règle se fonde sur l'hypothèse – objet de l'article 13 de la Convention, avec lequel elle présente d'étroites affinités – que l'ordre interne offre un recours effectif quant à la violation alléguée (voir, par exemple, Selmouni c. France [GC], n o 25803/94, § 74, CEDH 1999-V ; Mifsud c. France [GC] (déc.), n o 57220/00, 11 septembre 2002).

L'article 35 § 1 de la Convention ne prescrit toutefois l'épuisement que des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ces recours doivent exister à un degré suffisant de certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l'effectivité et l'accessibilité voulues ; il incombe à l'Etat défendeur de démontrer que ces exigences se trouvent réunies ( ibidem , notamment). A cela, il faut ajouter que l'épuisement des voies de recours internes s'apprécie en principe à la date d'introduction de la requête devant la Cour, soit, en l'espèce, le 8 novembre 2001 (voir, par exemple, Stoeterij Zangersheide N.V. et autre c. Belgique (déc.), n o 47295/99, 27 mai 2004 ; Zutter c. France (déc.), n o 30197/96, 27 juin 2000 ; Van der Kar et Lissaur van West c. France (déc.), n os 44952/98 et 44953/98, 7 novembre 2000, et Malve c. France (déc.), n o 46051/99, 20 janvier 2001).

La Cour observe, tout d'abord, qu'elle ne saurait, dans le cas d'espèce, avoir égard aux décisions, invoquées par le Gouvernement, qui portent sur la durée anormale de procédures administratives et non judiciaires.

La Cour constate, ensuite, qu'à la date d'introduction de la requête, la Cour de cassation belge avait admis, dans son arrêt du 19 décembre 1991, le principe selon lequel la responsabilité de l'Etat peut être engagée du fait de fautes commises par des magistrats dans l'exercice de leurs fonctions. Toutefois, la Cour constate que, pas plus que dans des affaires similaires ( Panier précitée , Lenardon et Vandaele et Van Acker c. Belgique (déc.), 18211/03 et 19443/02, 8 décembre 2005 et 19 janvier 2006), la présente requête ne met en cause des fautes personnelles de magistrats.

La Cour considère, contrairement au Gouvernement, que la présente affaire met en cause, à l'instar de plusieurs affaires précitées, l'arriéré judiciaire dans l'arrondissement judiciaire de Bruxelles et partant la fixation tardive des affaires devant les juridictions de l'Etat.

S'agissant de la référence par le Gouvernement à l'affaire Panier , la Cour rappelle qu'elle a constaté que l'arrêt de la cour d'appel de Bruxelles du 4 juillet 2002 avait fait droit à des conclusions tendant à la réparation de préjudices nés du dépassement du « délai raisonnable » de l'article 6 § 1 de la Convention en raison des carences fautives du pouvoir exécutif et du législateur mais que l'Etat belge avait introduit un pourvoi en cassation à son encontre en mettant en cause la possibilité de sanctionner judiciairement des actes ou carences du pouvoir législatif et l'affaire était, à l'époque, toujours pendante devant la Cour de cassation.

A ce sujet, la Cour note que, postérieurement à l'introduction de la présente requête, la Cour de cassation a confirmé, par un arrêt du 28 septembre 2006, l'arrêt de la cour d'appel de Bruxelles du 4 juillet 2002 et a rejeté le pourvoi introduit par l'Etat.

La Cour constate que cet arrêt est le premier à consacrer clairement le principe selon lequel la responsabilité civile de l'Etat peut être engagée en raison du manquement du pouvoir législatif à organiser le système judiciaire de telle sorte que les juridictions puissent garantir le droit d'obtenir une décision définitive sur les contestations relatives à des droits et obligations de caractère civil dans un délai raisonnable. Dans son raisonnement, la Cour de cassation se réfère expressément à l'article 6 § 1 de la Convention.

Dans une récente décision ( Depauw c. Belgique précitée, paragraphe 38 ci-dessus) à laquelle elle renvoie, la Cour a déterminé la date à partir de laquelle ce nouveau recours a acquis un degré de certitude suffisant en théorie et en pratique et doit donc être considéré comme devant être épuisé au sens de l'article 35 § 1. A l'instar de la démarche adoptée s'agissant de la jurisprudence française consacrant la possibilité pour les justiciables d'obtenir une indemnisation en raison de la durée d'une procédure judiciaire ( Van der Kar et Lissaur van West précitées ; Giummarra et autres c. France (déc.), n o 61166/00, 12 juin 2001 ; Mifsud précitée) et à raison de la durée d'une procédure administrative ( Broca et Texier-Micault c. France n os 27928/02 et 31694/02, 21 octobre 2003), la Cour a retenu un délai de six mois après le prononcé de l'arrêt, soit, en l'espèce, le 28 mars 2007.

La Cour ayant été saisie de la présente affaire le 22 juillet 2004, soit bien avant le 28 mars 2007, et compte tenu de ce qu'elle a précédemment décidé dans les affaires Panier, Lenardon, Vandaele et Van Acker et Depauw précitées, il ne saurait être reproché au requérant de ne pas avoir usé de ce recours. Il y a lieu en conséquence de rejeter d'exception soulevée par le Gouvernement.

La Cour constate ainsi que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

La période à considérer a débuté le 1 er septembre 1994 avec la citation de l'I.N.A.M.I. en dommages et intérêts devant le tribunal de première instance de Bruxelles et s'est terminée avec l'arrêt du 6 mai 2004 de la Cour de cassation. Elle a donc duré 9 ans et 8 mois, pour trois degrés de juridictions.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour l'intéressé (voir, parmi beaucoup d'autres, Comingersoll c. Portugal [GC], n o 35382/97, § 19, CEDH 2000-IV, et Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

La Cour estime que l'affaire ne présentait pas de complexité particulière. Quant au comportement du requérant, elle rappelle que seules les lenteurs imputables aux autorités judiciaires compétentes peuvent amener à constater un dépassement du délai raisonnable contraire à la Convention. En l'occurrence, même si le requérant a contribué à allonger la procédure en restant en défaut pendant sept mois de fixer la cause au fond après l'arrêt du Conseil d'Etat, le retard ainsi provoqué ne suffit pas à expliquer la longueur de la procédure.

En revanche, s'agissant du comportement des autorités judiciaires, la Cour constate que deux ans et quatre mois se sont écoulés entre le dépôt par l'I.N.A.M.I. de son mémoire en réponse et l'arrêt de la Cour de cassation du 26 janvier 2004. A la lumière des arrêts récemment rendus en la matière contre l'Etat belge (voir, entre autres, Willekens c. Belgique , n o 50859/99, 24 avril 2003, Reyntiens c. Belgique , n o 52112/99, 28 avril 2005), la Cour est d'avis qu'aucune explication pertinente de ce délai n'a été fournie par le Gouvernement. A cet égard, la Cour rappelle qu'il est de jurisprudence constante que l'encombrement chronique du rôle d'une juridiction ne constitue pas une explication valable (voir l'arrêt Probstmeier c. Allemagne du 1 er juillet 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-IV, p. 1138, § 64, Nelissenne c. Belgique , n o 49518/99, § 20, 23 octobre 2003). En effet, l'article 6 § 1 oblige les Etats contractants à organiser leur système judiciaire de telle sorte que les tribunaux puissent remplir chacune de ses exigences, notamment celle du délai raisonnable (arrêt Portington c. Grèce du 23 septembre 1998, Recueil 1998-VI, p. 2633, § 33 ; Vocaturo c. Italie , arrêt du 24 mai 1991, série A n o 206-C, p. 32, § 17).

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que la cause du requérant n'a pas été entendue dans un délai raisonnable. Partant il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. II.

La Cour constate que la Belgique n'a pas ratifié le Protocole additionnel n o 7 de la Convention.

Selon la Cour, il s'ensuit que ce grief est incompatible ratione personae et est donc irrecevable au sens de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

Le requérant réclame 1 747 900,04 euros (EUR) au titre du préjudice matériel qu'il aurait subi. Ce montant correspond à 1 000 000 EUR de pertes de revenus professionnels et à 747 900,04 EUR de pertes financières diverses (principalement : manque à gagner et remboursement de dettes). Il évalue à 350 000 euros (EUR) le préjudice moral qu'il aurait subi du fait de la durée de procédure.

Le Gouvernement estime qu'il n'existe aucun lien de causalité entre la violation et le dommage matériel allégué. Quant au préjudice moral, il considère qu'un éventuel constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable au titre du dommage moral.

La Cour n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle estime que le requérant a subi un tort moral certain. Statuant en équité, elle lui accorde 6 000 EUR à ce titre. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 25 000 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 5 000 EUR pour ceux encourus devant la Cour. Il ne fournit aucun justificatif à l'appui de sa demande.

Le Gouvernement n'a pas pris position à cet égard.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce et compte tenu des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale mais estime raisonnable la somme de 1 500 EUR pour la procédure devant la Cour et l'accorde au requérant pour frais et dépens. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure civile et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit , qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit , a) que l ' Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 6 000 EUR (six mille euros) pour dommage moral et 1 500 EUR (mille cinq cent euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 24 juillet 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé A.B. B aka Greffière Président