DAGREGORIO ET MOSCONI c. FRANCE

Reclamanții, Dl. Félix Dagregorio și Dl. Alain Mosconi, sunt cetățeni francezi, născuți respectiv în 1961 și 1967, care locuiesc la Brando și Bastia. Au fost reprezentați de dl. G. Thuan spus Dieudonné, avocat la barou Strasbourg. Guvernul francez ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, Dl. F. Alabrune, director al afacerilor juridice la ministerul afacerilor externe. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, după cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Ca urmare a preluării Societății Naționale Corse Mediterană (SNCM) de către un operator financiar care a anunțat eliminarea mai multor sute de locuri de muncă, marinarii SNCM, printre care reclamanții în calitatea lor de reprezentanți ai sindicatului lucrătorilor corsi (STC), au ocupat și blocat nava "Le Pascal Paoli".

Printr-o hotărâre din 2 decembrie 2009, tribunalul penal din Marsilia i-a condamnat pe reclamanți respectiv la unu an și șase luni de închisoare cu suspendare (art. 224-1 din codul penal), pentru arestare, răpire, sechestrare sau detenție arbitrară a mai multor persoane urmată de eliberare înainte de al șaptelea zi și uzurpare a comandei unei nave.

Pe baza articolelor 706-54 și 706-56 din codul de procedură penală (CPP), reclamanții au fost convocați pe 16 aprilie și 7 iunie 2010, pentru a se supune prelevării biologice destinate identificării amprentei lor genetice, date care trebuiau să fie înregistrate în baza de date națională automatizată a amprentelor genetice (FNAEG).

Reclamanții au refuzat să se supună acestor prelevări și au fost învinuiți din nou în fața tribunalului penal pentru această infracțiune. Au invocat violarea integrității lor fizice și îngrădirea exercitării dreptului lor de asociere sindicală.

Prin două hotărâri din 19 octombrie 2010, tribunalul penal din Bastia i-a condamnat pe reclamanți la o lună de închisoare efectivă, excluzând considerațiile lor ideologice, pe motiv că "oportunitateaa unui fișier ADN a fost tranșată de legislator". În răspuns la argumentul lor privind violarea Convenției, tribunalul a considerat că condamnarea lor era atât de gravă încât "nu se putea pune întrebarea unei încălcări disproporționate între faptul de a cere unui condamnat să se supună unui prelevement de ADN și obiectivele de siguranță publică invocate de legislator".

Prin două hotărâri din 13 aprilie 2011, curtea de apel din Bastia a confirmat sentințele, precizând că "legistatorul nu ia în considerare circumstanțele particulare în care condamnarea pentru uno dintre crimele sau delictele enumerate la art. 706-55 din CPP a putut interveni". Ea a notat de asemenea că "ingerința autorității publice în exercitarea dreptului la respectarea vieții private, prevăzută de legislatorul francez în condițiile articolelor 706-54 la 706-56 din CPP, nu este contrară dispozițiilor articolului 8 din Convenția europeană a drepturilor omului". Curtea de apel a revizuit totuși pedeapsa și a impus o amendă de o mie de euro, notând că infracțiunile pentru care reclamanții fuseseră condamnați în 2009 nu se încadrau "într-un context criminal, nici măcar într-un cadru delictuos ordinar" și că era justificat să se țină seama de acest lucru la aprecierea pedepselor.

Reclamanții nu au formulat un recurs în casație, considerând că acest recurs nu avea șanse de succes. B. Dreptul și practica internă relevante 1. Codul de procedură penală

Dispozițiile relevante ale CPP privind FNAEG se citesc după cum urmează: art. 706-54 "Baza de date națională automatizată a amprentelor genetice, plasată sub controlul unui magistrat, este destinată să centralizeze amprentele genetice din urme biologice, precum și amprentele genetice ale persoanelor declarate vinovate de una dintre infracțiunile menționate la art. 706-55, în vederea ușurării identificării și a căutării autorilor acestor infracțiuni. (...) Amprentele genetice ale persoanelor împotriva cărora există indici gravi sau concordanți care fac plauzibilă posibilitatea că au comis una dintre infracțiunile menționate la art. 706-55 sunt de asemenea conservate în acest fișier pe decizia unui ofițer de poliție judiciară care acționează oficio sau la cererea procurorului republicii sau a judecătorului de instrucție; mențiune a acestei decizii este făcută în dosarul procedului. Aceste amprente sunt șterse pe instrucțiunea procurorului republicii care acționează oficio sau la cererea persoanei interesate, când conservarea lor nu mai pare necesară ținând cont de scopul fișierului. Când este sesizat de persoana interesată, procurorul republicii informează acea persoană despre urma care a fost rezervată cererii sale; dacă nu a ordonat ștergerea, această persoană poate sesiza în acest scop judecătorul libertăților și detenției, a cărui decizie poate fi contestată în fața președintelui camerei de instrucție. Ofițerii de poliție judiciară pot de asemenea, oficio sau la cererea procurorului republicii sau a judecătorului de instrucție, să procedeze la o comparare a amprentei oricărei persoane împotriva căreia există una sau mai multe motive plauzibile de suspiciune că a comis una dintre infracțiunile menționate la art. 706-55 cu datele incluse în fișier, fără ca totuși această amprentă să poată fi conservată. (...) Amprentele genetice conservate în acest fișier pot fi realizate doar din segmente de acid dezoxiribonucleic necodificante, cu excepția segmentului corespunzător marcatorului sexului. Un decret al Consiliului de Stat adoptat după obținerea avizului Comisiei Naționale a Informaticii și Libertăților determină modalitățile de aplicare a prezentului articol. Decretul precizează în special durata de conservare a informațiilor înregistrate." art. 706-55 "Baza de date națională automatizată a amprentelor genetice centralizează urme și amprente genetice privind următoarele infracțiuni: (...) 2. Crimele împotriva umanității și crimele și delictele de atentate volitionale la viață, de tortură și acte de barbarie, de violențe voluntare, de amenințări la adresa persoanelor, de trafic de stupefiante, de atentate la libertăți, de trafic uman, de proxenetism, de exploatare a cerșetoriei și de punere în pericol a minorilor, prevăzute de articolele 221-1 la 221-5, 222-1 la 222-18, 222-34 la 222-40, 224-1 la 224-8, 225-4-1 la 225-4-4, 225-5 la 225-10, 225-12-1 la 225-12-3, 225-12-5 la 225-12-7 și 227-18 la 227-21 din codul penal; (...)" art. 706-56 "I. - Ofițerul de poliție judiciară poate proceda sau face să se procedeze sub controlul său, la adresa persoanelor menționate la al doilea, al treilea sau al patrulea paragraf al articolului 706-54, la o preleveere biologică destinată să permită analiza identificării amprentei lor genetice. Anterior acestei operații, el poate verifica sau face să se verifice de un agent de poliție judiciară plasat sub controlul său sau de un agent specializat, tehnician sau inginer de poliție tehnică și științifică plasat sub controlul său, că amprenta genetică a persoanei interesate nu este deja înregistrată, pe baza stării sale civile, în baza de date națională automatizată a amprentelor genetice. Pentru ca analiza să aibă loc, ofițerul de poliție judiciară poate cere orice persoană autorizată (...). Cererile prevăzute de prezentul paragraf pot fi făcute de asemenea de procurorul republicii sau de judecătorul de instrucție. (...) Când nu este posibil să se procedeze la o preleveere biologică a unei persoane menționate la al doilea paragraf, identificarea amprentei sale genetice poate fi realizată din material biologic care s-ar fi desprins natural din corpul persoanei interesate. Când se agă de o persoană condamnată pentru crimă sau declarată vinovată de un delict pedepsit cu zece ani de închisoare, preleverea poate fi efectuată fără acordul persoanei interesate pe baza cererilor scrise ale procurorului republicii. (...) II. - Faptul de a refuza să se supună preleveerii biologice prevăzute la al doilea paragraf al I este pedepsit cu unu an de închisoare și 15 000 de euro amendă. (...) Cu toate dispozițiile articolelor 132-2 la 132-5 din codul penal, pedepsele pronunțate pentru delictele prevăzute de prezentul articol se cumulează, fără posibilitate de confuzie, cu cele care persoana suferea sau cele pronunțate pentru infracțiunea care a fost obiectul procedului la ocazia căruia prelevările trebuiau să fie efectuate. (...)" Articolul R. 53-10 "(...) II. - Pe decizia, după caz, a procurorului republicii sau a procurorului general, sunt înregistrate în fișier rezultatele analizelor de identificare prin amprente genetice a probelor biologice prelevate de la persoanele definitiv condamnate pentru una dintre infracțiunile menționate la art. 706-55." Articolul R. 53-14 "Informațiile înregistrate nu pot fi conservate mai mult de patruzeci de ani de la: (...) - fie ziua în care condamnarea a devenit definitivă sau, dacă această dată nu este cunoscută gestorului fișierului, ziua condamnării, când se agă de rezultatele menționate la II din articolul R. 53-10. Rezultatele menționate la 2 din I din articolul R. 53-10 nu pot fi conservate totuși mai mult de douăzeci și cinci de ani de la cererea de înregistrare, dacă ștergerea lor nu a fost ordonată anterior în condițiile prevăzute de articolele R. 53-13-1 la R. 53-13-6. (...)" Articolul R. 53-21 "Când prelevarea unei persoane definitiv condamnate nu a fost realizată în cursul procedului de investigație, instrucție sau judecată, este efectuată, pe instrucțiunea procurorului republicii sau a procurorului general și conform modalităților prevăzute de I din art. 706-56, cel mai târziu în termen de unu an de la executarea pedepsei."

Ca răspuns la o întrebare parlamentară, ministrul justiției a indicat că un proiect de decret prevede modificarea articolului R. 53-14 din CPP pentru a modula durata de conservare a datelor ținând seama de natura faptelor comise și de posibila minoritate a autorului acestora (Întrebarea nr. 86834, Adunarea Națională, JO din 19 aprilie 2016, p. 3447). 2. Decizia Consiliului Constituțional nr. 2010-25 QPC

Sesizat de Curtea de Casație cu o întrebare prioritară de constituționalitate la 17 iunie 2010, Consiliul Constituțional a adoptat, la 16 septembrie 2010, o decizie declarând articolele 706-54 la 706-56 din CPP, în versiunea lor anterioară legii nr. 2010-242 din 10 martie 2010, conforme cu Constituția, cu rezerva paragrafelor 18 și 19 ale deciziei care se citesc după cum urmează: "18. Considerând, în al cincilea rând, că înregistrarea în fișier a amprentelor genetice ale persoanelor condamnate pentru anumite infracțiuni, precum și ale persoanelor împotriva cărora există indici gravi sau concordanți care fac plauzibilă posibilitatea că au comis una dintre aceste infracțiuni este necesară pentru identificare și căutarea autorilor acestor crime sau delicte; că ultimul paragraf al articolului 706-54 delegate puterii reglementare sarcina de a preciza în special durata de conservare a informațiilor înregistrate; că, prin urmare, este în sarcina puterii reglementare să proporționeze durata de conservare a acestor date personale, ținând seama de scopul fișierului, la natura sau gravitatea infracțiunilor interesate (...); Privind prelevarea în vederea comparării cu datele fișierului: 19. Considerând că conform celui de-al treilea paragraf al articolului 706-54, ofițerii de poliție judiciară pot de asemenea, oficio sau la cererea procurorului republicii sau a judecătorului de instrucție, să procedeze la o comparare a amprentei oricărei persoane împotriva căreia există una sau mai multe motive plauzibile de suspiciune că a comis o crimă sau un delict, cu datele incluse în fișier, fără ca totuși această amprentă să poată fi conservată; că expresia "crimă sau delict" aici folosită de legislator trebuie interpretată ca referindu-se la infracțiunile enumerate de art. 706-55; că, cu această rezervă, al treilea paragraf al articolului 706-54 din codul de procedură penală nu este contrar articolului 9 al Declarației din 1789 (...)" 3. Jurisprudența relevantă a Curții de Casație

Într-o hotărâre din 11 iulie 2012 (Cass. crim., nr. 12-81.533), pentru a refuza să trimită Consilului Constituțional întrebarea prioritară de constituționalitate formulată de reclamant, Curtea de Casație a considerat că dispozițiile articolelor 706-54 la 706-56 din CPP, în versiunea lor anterioară legii nr. 2010-242 din 10 martie 2010, fuseseră declarate conforme cu Constituția prin decizia Consilului Constituțional din 16 septembrie 2010. Printr-o hotărâre din 19 martie 2013, dată pentru aceeași cauză, Curtea de Casație a apoi respins recursul considerând că: "(...) întrucât, dacă se analizează ca o ingerință în exercitarea dreptului la respectarea vieții private, înregistrarea amprentelor genetice constituie o măsură, nu clar disproporționată, care, într-o societate democratică, este necesară în special, pentru siguranța publică și prevenirea infracțiunilor penale și care se aplică, fără discriminare, tuturor persoanelor condamnate pentru infracțiunile menționate la art. 706-55 din codul de procedură penală (...)." 4. Elementele internaționale relevante

A se vedea S. și Marper c. Regatul Unit [GC], nr. 30562/04 și 30566/04, §§ 41-55, 4 decembrie 2008. PRETENȚII

Invocând art. 8 din Convenție, reclamanții consideră că condamnarea lor pentru refuzul de a se supune unei prelevări biologice destinate înregistrării amprentelor lor genetice constituie o încălcare disproporționată a dreptului lor la respectarea vieții private și a integrității corporale.

Se plâng în plus, în baza articolului 14 combinat cu art. 8 din Convenție, de o discriminare, subliniind că doar persoanele suspectate sau declarate vinovate de o anumită categorie de infracțiune fac obiectul unei prelevări de amprente genetice, efectuate ulterior condamnării lor la convocarea serviciilor poliției sau judiciare fără ca vreun control să fie efectuat, în virtutea unei alegeri discreționare a parchetului.

Invocând art. 11 din Convenție, reclamanții susțin o violație a libertății lor sindicale, asimilarea ocupării locurilor de muncă în contextul unui conflict social combinată cu posibilitatea de a înregistra persoanele condamnate pe baza acestui articol conducând la crearea unui adevărat fișier al liderilor mișcărilor sociale.

În fine, susțin, pe baza articolului 14 combinat cu art. 11 din Convenție, că autoritățile nu puteau să le aplice un tratament identic celui aplicat persoanelor pe care legistatorul le vizuia la crearea FNAEG. ÎN DREPT

Reclamanții invocă o violație a articolelor 8 și 11 din Convenție, luate singure și combinate cu art. 14, care se citesc după cum urmează: art. 8 "1. Fiecare persoană are dreptul la respectarea vieții private și familiale, a domiciliului și a corespondenței. 2. Nu poate exista ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora." art. 11 "1. Fiecare persoană are dreptul la libertatea de întrunire pașnică și la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a fonda cu alții sindicatele și de a adera la sindicatele pentru apărarea intereselor sale. 2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restricții decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea crimei, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora. Prezentul articol nu interzice restricții legitime impuse exercitării acestor drepturi de către membri ai forțelor armate, poliției sau administrației de stat." art. 14 "Partea cu drepturile și libertățile recognized în (...) Convenție trebuie asigurate, fără nicio discriminare, bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație."

Guvernul susține non-epuizarea căilor de atac interne, pe motiv că reclamanții nu au formulat un recurs în casație. El susține că acesta din urmă este un recurs care trebuie în principiu epuizat, ținând seama de rolul crucial al instanței de casație, care constituie o fază particulară a procedului penal a cărei importanță se poate dovedi capitală pentru acuzat (Omar c. Franța, 29 iulie 1998, § 41, Culegere de hotărâri și decizii 1998-V).

Reclamanții subliniază că, în caz de jurisprudență stabilă nefavorabilă reclamantului sau de absență a jurisprudenței favorabile, absența recursului în casație nu împiedică un recurs la Curte (Radio Franța și alții c. Franța (decizie), nr. 53984/00, § 34, CEDO 2003-X (fragmente)). Observând că Curtea de Casație respinge sistematic recursurile formulate de sindicaliști care contestă condamnarea lor pentru refuzul de prelevări biologice în vederea înregistrării în FNAEG (Cass. crim, 9 aprilie 2008, nr. 07-81.502, și Cass. crim, 15 martie 2011, nr. 09-88.083), consideră că un recurs ar fi fost deci sortit eșecului în specie.

Curtea reamintește că scopul articolului 35 § 1 din Convenție este de a permite statelor contractante ocazia de a preveni sau remedia încălcările presupuse împotriva lor înainte ca aceste presupuneri să îi fie prezentate. Astfel, pretentia de care se intenționează să sesizeze Curtea trebuie mai întâi ridicată, cel puțin în esență, în formele și termenele prescrise de dreptul intern, în fața instanțelor naționale competente. Cu toate acestea, numai căile de atac eficace și capabile să remediem încălcarea presupusă trebuie epuizate (a se vedea, printre mulți alții, hotărârea Remli c. Franța din 23 aprilie 1996, § 33, Culegere 1996-II). Mai precis, dispozițiile articolului 35 § 1 din Convenție prescriu epuizarea doar a recursurilor care sunt atât în legătură cu încălcările incriminate, disponibile și adecvate; trebuie să existe cu un grad suficient de certitudine nu doar în teorie ci și în practică, altfel lipsesc efectivitatea și accesibilitatea dorite (a se vedea, de exemplu, Selmouni c. Franța [GC], 28 iulie 1999, nr. 25803/94, § 75, CEDO 1999-V).

În plus, art. 35 prevede o împărțire a poverii probei: Guvernului care excepă non-epuizarea îi revine sarcina de a convinge Curtea că recursul era efectiv și disponibil atât în teorie cât și în practică la epoca faptelor, adică era accesibil, era susceptibil de a oferi reclamantului redresul grievanțelor sale și prezenta perspective rezonabile de succes; o dată demonstrat aceasta, reclamantului îi revine sarcina de a stabili că recursul evocat de Guvern a fost de fapt folosit sau, dintr-un anumit motiv, nu era nici adecvat nici efectiv ținând seama de faptele cauzei sau că anumite circumstanțe particulare l-au scutit de această obligație (Selmouni, mai sus citat, § 76, și Vučković și alții c. Serbia (excepție preliminară) [GC], nr. 17153/11 și 29 alții, § 77, 25 martie 2014).

În specie, Curtea constată mai întâi că, în hotărârea din 9 aprilie 2008 citată de reclamanți (§21 mai sus), precum și în afacerile Barreau și alții c. Franța ((decizie), nr. 24697/09, 8 februarie 2011) și Deceuninck c. Franța ((decizie), nr. 47447/08, 13 decembrie 2011), ale căror circumstanțe sunt apropiate de acelea ale prezentei cereri și în care recursurile fuseseră de asemenea examinate în 2008, Curtea de Casație a respins recursul persoanelor interesate.

Cu toate acestea, ea observă apoi că, la 16 septembrie 2010, Consiliul Constituțional, sesizat de Curtea de Casație cu o întrebare prioritară de constituționalitate, a adoptat o decizie declarând articolele 706-54 la 706-56 din CPP conforme cu Constituția, dar enunțând o rezervă de interpretare. El a considerat că era în sarcina puterii reglementare să proporționeze durata de conservare a acestor date personale, ținând seama de scopul fișierului, la natura sau gravitatea infracțiunilor interesate.

Curtea deduce din aceasta că, ulterior acestei decizii a Consilului Constituțional, reclamanții puteau sesiza Curtea de Casație, pentru a cere să se pronunțe asupra aplicării dispozițiilor litigioase ținând seama de acest element nou reprezentând rezerva de interpretare formulată de Consilul Constituțional. Într-adevăr, această rezervă revendicra o obligație de control al proporționalității în aprecierea duratei conservării datelor personale, care întăriau grievanțele prezentate de reclamanți. Oricum, aceasta nu a avut loc.

Desigur, reclamanții invocă o hotărâre din 15 martie 2011 (§21 mai sus), prin care Curtea de Casație ar fi respins un mijloc de acest tip. Cu toate acestea, Curtea observă că, în realitate, în aceast caz, Curtea de Casație nu a avut ocazia să se pronunțe ca atare, mijlocul relevant al recursului fiind judecat irecevabil.

De atunci, este stabilit că, la momentul faptelor, mai precis după hotărârile curții de apel din Bastia din 13 aprilie 2011 (§8 mai sus) și în timp ce curgea termenul pentru a forma un recurs în casație, Curtea de Casație nu se pronunțase încă asupra chestiunii litigioase la lumina rezervei de interpretare formulată de Consilul Constituțional în 2010. De aceea, reclamanții nu demonstrează că recursul invocat de Guvern putea să apară în mod rezonabil, la epoca faptelor, nici adecvat nici efectiv. Ea observă de asemenea că, în contextul procedului care a dus la hotărârea din 15 martie 2011 (paragrafele 21 și 27 mai sus), persoana interesată și consilierii săi au, contrari reclamanților, judecat necesar să formeze un recurs în casație în acest context.

După opinia Curții, în absența unui precedent jurisprudențial aplicabil situației reclamanților, o îndoială exista, cel puțin, privind eficacitatea unui recurs în casație în circumstanțele acestei cauze: acesta era un punct care trebuia, prin urmare, prezentat Curții de Casație (cf., în special, Roseiro Bento c. Portugalia (decizie), nr. 29288/02, CEDO 2004-XII (fragmente)), faptul simplu de a fi cu îndoieli privind perspectivele de succes ale unui recurs dat care nu este în evidență destinat eșecului nu constituind o rație proprie pentru a justifica neutilizarea recursului în cauză (Scoppola c. Italia (nr. 2) [GC], nr. 10249/03, § 70, 17 septembrie 2009, și Vučković și alții, § 74).

De consecinență, Curtea consideră că cererea trebuie respinge pentru non-epuizare a căilor de atac interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, la unanimitate, Declară cererea irrecevabilă Adoptat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 22 iunie 2017. Milan Blaško Angelika Nußberger Grefier adjoint Președintă

Les requérants, M. Felix Dagregorio et M. Alain Mosconi, sont des ressortissants français, nés respectivement en 1961 et en 1967, qui résident à Brando et à Bastia. Ils ont été représentés par M e G. Thuan dit Dieudonné, avocat au barreau de Strasbourg. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. F. Alabrune, directeur des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. 3. À la suite de la reprise de la Société nationale Corse Méditerranée (SNCM) par un opérateur financier ayant annoncé la suppression de plusieurs centaines d’emplois, les marins de la SNCM, parmi lesquels les requérants en leur qualité de représentants du syndicat des travailleurs corses (STC), occupèrent et bloquèrent le navire « Le Pascal Paoli ».

Par un jugement du 2 décembre 2009, le tribunal correctionnel de Marseille condamna les requérants respectivement à un an et six mois d’emprisonnement avec sursis (article 224-1 du code pénal), pour arrestation, enlèvement, séquestration ou détention arbitraire de plusieurs personnes suivi de libération avant le septième jour et usurpation du commandement d’un navire.

Sur le fondement des articles 706-54 et 706-56 du code de procédure pénale (CPP), les requérants furent convoqués, les 16 avril et 7 juin 2010, aux fins de se soumettre au prélèvement biologique destiné à l’identification de leur empreinte génétique, ces données devant faire l’objet d’un enregistrement dans le fichier national automatisé des empreintes génétiques (FNAEG).

Les requérants refusèrent de se soumettre à ces prélèvements et furent renvoyés devant le tribunal correctionnel au titre de cette infraction. Ils invoquèrent la violation de leur intégrité physique et l’entrave à l’exercice de leur droit syndical.

Par deux jugements du 19 octobre 2010, le tribunal correctionnel de Bastia condamna les requérants à un mois d’emprisonnement ferme, en excluant leurs considérations idéologiques, au motif que « l’opportunité d’un fichier d’empreintes ADN [avait] été tranchée par le législateur ». En réponse à leur argument tiré de la violation de la Convention, le tribunal considéra que leur condamnation était d’une gravité telle qu’il « ne saurait être question d’atteinte disproportionnée entre le fait de demander à un condamné de ce chef de se soumettre à un prélèvement de son ADN et les objectifs de sécurité publique invoqués par le législateur ».

Par deux arrêts du 13 avril 2011, la cour d’appel de Bastia confirma les jugements, en précisant que « le législateur ne prend pas en compte les circonstances particulières dans lesquelles la condamnation pour l’un des crimes ou délits énoncés à l’article 706-55 du CPP a pu intervenir ». Elle nota également que « l’ingérence de l’autorité publique dans l’exercice du droit au respect de la vie privée, prévue par le législateur français dans les conditions des articles 706-54 à 706-56 du CPP, n’est pas contraire aux dispositions de l’article 8 de la Convention européenne des droits de l’homme ». La cour d’appel réforma cependant la peine et infligea une amende de mille euros, notant que les infractions pour lesquelles les requérants avaient été condamnés en 2009 ne s’inscrivaient pas « dans un contexte crapuleux, voire dans un cadre délictuel ordinaire » et qu’il était justifié d’en tenir compte dans l’appréciation des sanctions.

Les requérants ne formèrent pas de pourvoi en cassation, considérant que ce recours n’avait pas de chance de succès. B. Le droit et la pratique internes pertinents 1. Le CPP

Les dispositions pertinentes du CPP concernant le FNAEG se lisent comme suit : Article 706-54 « Le fichier national automatisé des empreintes génétiques, placé sous le contrôle d’un magistrat, est destiné à centraliser les empreintes génétiques issues des traces biologiques ainsi que les empreintes génétiques des personnes déclarées coupables de l’une des infractions mentionnées à l’article 706-55 en vue de faciliter l’identification et la recherche des auteurs de ces infractions. (...) Les empreintes génétiques des personnes à l’encontre desquelles il existe des indices graves ou concordants rendant vraisemblable qu’elles aient commis l’une des infractions mentionnées à l’article 706-55 sont également conservées dans ce fichier sur décision d’un officier de police judiciaire agissant soit d’office, soit à la demande du procureur de la République ou du juge d’instruction ; il est fait mention de cette décision au dossier de la procédure. Ces empreintes sont effacées sur instruction du procureur de la République agissant soit d’office, soit à la demande de l’intéressé, lorsque leur conservation n’apparaît plus nécessaire compte tenu de la finalité du fichier. Lorsqu’il est saisi par l’intéressé, le procureur de la République informe celui-ci de la suite qui a été réservée à sa demande ; s’il n’a pas ordonné l’effacement, cette personne peut saisir à cette fin le juge des libertés et de la détention, dont la décision peut être contestée devant le président de la chambre de l’instruction. Les officiers de police judiciaire peuvent également, d’office ou à la demande du procureur de la République ou du juge d’instruction, faire procéder à un rapprochement de l’empreinte de toute personne à l’encontre de laquelle il existe une ou plusieurs raisons plausibles de soupçonner qu’elle a commis l’une des infractions mentionnées à l’article 706-55 avec les données incluses au fichier, sans toutefois que cette empreinte puisse y être conservée. (...) Les empreintes génétiques conservées dans ce fichier ne peuvent être réalisées qu’à partir de segments d’acide désoxyribonucléique non codants, à l’exception du segment correspondant au marqueur du sexe. Un décret en Conseil d’État pris après avis de la Commission nationale de l’informatique et des libertés détermine les modalités d’application du présent article. Ce décret précise notamment la durée de conservation des informations enregistrées. » Article 706-55 « Le fichier national automatisé des empreintes génétiques centralise les traces et empreintes génétiques concernant les infractions suivantes : (...) 2 o Les crimes contre l’humanité et les crimes et délits d’atteintes volontaires à la vie de la personne, de torture et actes de barbarie, de violences volontaires, de menaces d’atteintes aux personnes, de trafic de stupéfiants, d’atteintes aux libertés de la personne, de traite des êtres humains, de proxénétisme, d’exploitation de la mendicité et de mise en péril des mineurs, prévus par les articles 221-1 à 221-5, 222-1 à 222-18, 222-34 à 222-40, 224-1 à 224-8, 225-4-1à 225-4-4, 225-5 à 225-10, 225-12-1 à 225-12-3, 225-12-5 à 225-12-7 et 227-18 à 227-21 du code pénal ; (...) » Article 706-56 « I.- L’officier de police judiciaire peut procéder ou faire procéder sous son contrôle, à l’égard des personnes mentionnées au premier, au deuxième ou au troisième alinéa de l’article 706-54, à un prélèvement biologique destiné à permettre l’analyse d’identification de leur empreinte génétique. Préalablement à cette opération, il peut vérifier ou faire vérifier par un agent de police judiciaire placé sous son contrôle ou par un agent spécialisé, technicien ou ingénieur de police technique et scientifique placé sous son contrôle, que l’empreinte génétique de la personne concernée n’est pas déjà enregistrée, au vu de son seul état civil, dans le fichier national automatisé des empreintes génétiques. Pour qu’il soit procédé à cette analyse, l’officier de police judiciaire peut requérir toute personne habilitée (...). Les réquisitions prévues par le présent alinéa peuvent également être faites par le procureur de la République ou le juge d’instruction. (...) Lorsqu’il n’est pas possible de procéder à un prélèvement biologique sur une personne mentionnée au premier alinéa, l’identification de son empreinte génétique peut être réalisée à partir de matériel biologique qui se serait naturellement détaché du corps de l’intéressé. Lorsqu’il s’agit d’une personne condamnée pour crime ou déclarée coupable d’un délit puni de dix ans d’emprisonnement, le prélèvement peut être effectué sans l’accord de l’intéressé sur réquisitions écrites du procureur de la République. (...) II.- Le fait de refuser de se soumettre au prélèvement biologique prévu au premier alinéa du I est puni d’un an d’emprisonnement et de 15 000 euros d’amende. (...) Nonobstant les dispositions des articles 132-2 à 132-5 du code pénal, les peines prononcées pour les délits prévus au présent article se cumulent, sans possibilité de confusion, avec celles que la personne subissait ou celles prononcées pour l’infraction ayant fait l’objet de la procédure à l’occasion de laquelle les prélèvements devaient être effectués. (...) » Article R. 53-10 « (...) II.- Sur décision, selon le cas, du procureur de la République ou du procureur général, font l’objet d’un enregistrement au fichier les résultats des analyses d’identification par empreintes génétiques des échantillons biologiques prélevés sur des personnes définitivement condamnées pour l’une des infractions mentionnées à l’article 706-55. » Article R. 53-14 « Les informations enregistrées ne peuvent être conservées au-delà d’une durée de quarante ans à compter : (...) - soit du jour où la condamnation est devenue définitive ou, si cette date n’est pas connue du gestionnaire du fichier, du jour de la condamnation, lorsqu’il s’agit des résultats mentionnés au II de l’article R. 53-10. Les résultats mentionnés au 2 o du I de l’article R. 53-10 ne peuvent toutefois être conservés au-delà d’une durée de vingt-cinq ans à compter de la demande d’enregistrement, si leur effacement n’a pas été ordonné antérieurement dans les conditions prévues par les articles R. 53-13-1 à R. 53-13-6. (...) » Article R. 53-21 « Lorsqu’il n’a pas été réalisé au cours de la procédure d’enquête, d’instruction ou de jugement, le prélèvement concernant une personne définitivement condamnée est effectué, sur instruction du procureur de la République ou du procureur général et selon les modalités prévues par le I de l’article 706-56, au plus tard dans un délai d’un an à compter de l’exécution de la peine. »

En réponse à une question parlementaire, le garde des sceaux a indiqué qu’un projet de décret prévoit de modifier l’article R. 53-14 du CPP pour moduler la durée de conservation des données en fonction de la nature des faits commis et de l’éventuelle minorité de leur auteur (Question n o 86834, Assemblée nationale, JO du 19 avril 2016, p. 3447). 2. La décision du Conseil Constitutionnel n o 2010-25 QPC 12 . Saisi par la Cour de cassation d’une question prioritaire de constitutionnalité le 17 juin 2010, le Conseil constitutionnel a rendu, le 16 septembre 2010, une décision déclarant les articles 706-54 à 706-56 du CPP, dans leur rédaction antérieure à la loi n o 2010-242 du 10 mars 2010, conformes à la Constitution, sous réserve des paragraphes 18 et 19 de la décision qui se lisent comme suit : « 18. Considérant, en cinquième lieu, que l’enregistrement au fichier des empreintes génétiques de personnes condamnées pour des infractions particulières ainsi que des personnes à l’encontre desquelles il existe des indices graves ou concordants rendant vraisemblable qu’elles aient commis l’une de ces infractions est nécessaire à l’identification et à la recherche des auteurs de ces crimes ou délits ; que le dernier alinéa de l’article 706-54 renvoie au décret le soin de préciser notamment la durée de conservation des informations enregistrées ; que, dès lors, il appartient au pouvoir réglementaire de proportionner la durée de conservation de ces données personnelles, compte tenu de l’objet du fichier, à la nature ou à la gravité des infractions concernées (...) ; En ce qui concerne le prélèvement aux fins de rapprochement avec les données du fichier : 19. Considérant qu’aux termes du troisième alinéa de l’article 706-54, les officiers de police judiciaire peuvent également, d’office ou à la demande du procureur de la République ou du juge d’instruction, faire procéder à un rapprochement de l’empreinte de toute personne à l’encontre de laquelle il existe une ou plusieurs raisons plausibles de soupçonner qu’elle a commis un crime ou un délit, avec les données incluses au fichier, sans toutefois que cette empreinte puisse y être conservée ; que l’expression « crime ou délit » ici employée par le législateur doit être interprétée comme renvoyant aux infractions énumérées par l’article 706-55 ; que, sous cette réserve, le troisième alinéa de l’article 706-54 du code de procédure pénale n’est pas contraire à l’article 9 de la Déclaration de 1789 (...). » 3. La jurisprudence pertinente de la Cour de cassation 13 . Dans un arrêt du 11 juillet 2012 (Cass. crim., n o 12-81.533), pour refuser de renvoyer au Conseil constitutionnel la question prioritaire de constitutionnalité formulée par le demandeur au pourvoi, la Cour de cassation a estimé que les dispositions des articles 706-54 à 706-56 du CPP, dans leur rédaction antérieure à la loi n o 2010-242 du 10 mars 2010, avaient été déclarées conformes à la Constitution dans la décision du Conseil constitutionnel en date du 16 septembre 2010. Par un arrêt du 19 mars 2013, rendu pour cette même affaire, la Cour de cassation a ensuite rejeté le pourvoi en considérant que : « (...) dès lors que s’il s’analyse en une ingérence dans l’exercice du droit au respect de la vie privée, l’enregistrement des empreintes génétiques constitue une mesure, non manifestement disproportionnée, qui, dans une société démocratique, est nécessaire notamment, à la sûreté publique et à la prévention des infractions pénales et qui s’applique, sans discrimination, à toutes les personnes condamnées pour les infractions mentionnées à l’article 706-55 du code de procédure pénale (...). » 4. Les éléments internationaux pertinents

Voir S. et Marper c. Royaume-Uni [GC], n os 30562/04 et 30566/04, §§ 41-55, 4 décembre 2008. GRIEFS

Invoquant l’article 8 de la Convention, les requérants estiment que leur condamnation pour refus de se soumettre à un prélèvement biologique destiné à enregistrer leurs empreintes génétiques constitue une atteinte disproportionnée à leur droit au respect de leur vie privée et à leur intégrité corporelle.

Ils se plaignent en outre, au regard de l’article 14, combiné avec l’article 8 de la Convention, d’une discrimination, soulignant que seules les personnes suspectées ou déclarées coupables d’une certaine catégorie d’infraction font l’objet d’un prélèvement d’empreintes génétiques, effectuées postérieurement à leur condamnation sur convocation des services policiers ou judicaires sans qu’aucun contrôle ne soit opéré, en vertu d’un choix discrétionnaire du parquet.

Invoquant l’article 11 de la Convention, les requérants allèguent une violation de leur liberté syndicale, l’assimilation de l’occupation de locaux professionnels dans le cadre d’un conflit social combiné à la possibilité de ficher les personnes condamnés sur le fondement de cet article aboutissant à la création d’un véritable fichier des meneurs de mouvements sociaux.

Enfin, ils soutiennent, sur le fondement de l’article 14 combiné avec l’article 11 de la Convention, que les autorités ne pouvaient leur appliquer un traitement identique à celui appliqué aux personnes que le législateur visait lors de la création du FNAEG. EN DROIT

Les requérants invoquent une violation des articles 8 et 11 de la Convention, pris seuls et combinés avec l’article 14, qui se lisent comme suit : Article 8 « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance. 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien ‑ être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. » Article 11 « 1. Toute personne a droit à la liberté de réunion pacifique et à la liberté d’association, y compris le droit de fonder avec d’autres des syndicats et de s’affilier à des syndicats pour la défense de ses intérêts. 2. L’exercice de ces droits ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. Le présent article n’interdit pas que des restrictions légitimes soient imposées à l’exercice de ces droits par les membres des forces armées, de la police ou de l’administration de l’État. » Article 14 « La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation. »

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes, au motif que les requérants n’ont pas formé de pourvoi en cassation. Il soutient que ce dernier est un recours à épuiser en principe, étant donné le rôle crucial de l’instance en cassation, qui constitue une phase particulière de la procédure pénale dont l’importance peut se révéler capitale pour l’accusé ( Omar c. France , 29 juillet 1998, § 41, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ V). 21 . Les requérants soulignent qu’en cas de jurisprudence établie défavorable au requérant ou d’absence de jurisprudence favorable, l’absence de pourvoi en cassation ne fait pas obstacle à un recours devant la Cour ( Radio France et autres c. France (déc.), n o 53984/00, § 34, CEDH 2003 ‑ X (extraits)). Relevant que la Cour de cassation rejette systématiquement les pourvois formés par des syndicalistes contestant leur condamnation pour refus de prélèvements biologiques aux fins d’inscription au FNAEG (Cass. crim, 9 avril 2008, n o 07-81.502, et Cass. crim, 15 mars 2011, n o 09 ‑ 88.083), ils estiment qu’un pourvoi aurait donc été voué à l’échec en l’espèce.

La Cour rappelle que la finalité de l’article 35 § 1 de la Convention est de ménager aux États contractants l’occasion de prévenir ou redresser les violations alléguées contre eux avant que ces allégations ne lui soient soumises. Ainsi, le grief dont on entend saisir la Cour doit d’abord être soulevé, au moins en substance, dans les formes et délais prescrits par le droit interne, devant les juridictions nationales appropriées. Néanmoins, seules les voies de recours effectives et propres à redresser la violation alléguée doivent être épuisées (voir, parmi de nombreux autres, l’arrêt Remli c. France du 23 avril 1996, § 33, Recueil 1996-II). Plus précisément, les dispositions de l’article 35 § 1 de la Convention ne prescrivent l’épuisement que des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats ; ils doivent exister à un degré suffisant de certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité voulues (voir, par exemple, Selmouni c. France [GC], 28 juillet 1999, n o 25803/94, § 75, CEDH 1999-V).

En outre, l’article 35 prévoit une répartition de la charge de la preuve : il incombe au Gouvernement excipant du non-épuisement de convaincre la Cour que le recours était effectif et disponible tant en théorie qu’en pratique à l’époque des faits, c’est-à-dire qu’il était accessible, était susceptible d’offrir au requérant le redressement de ses griefs et présentait des perspectives raisonnables de succès ; une fois cela démontré, c’est au requérant qu’il revient d’établir que le recours évoqué par le Gouvernement a en fait été employé ou bien, pour une raison quelconque, n’était ni adéquat ni effectif compte tenu des faits de la cause ou encore que certaines circonstances particulières le dispensaient de cette obligation ( Selmouni , précité, § 76, et Vučković et autres c. Serbie (exception préliminaire) [GC], n os 17153/11 et 29 autres, § 77, 25 mars 2014).

En l’espèce, la Cour constate tout d’abord que, dans l’arrêt du 9 avril 2008 cité par les requérants (paragraphe 21 ci-dessus), ainsi que dans les affaires Barreau et autres c. France ((déc.), n o 24697/09, 8 février 2011) et Deceuninck c. France ((déc.), n o 47447/08, 13 décembre 2011), dont les circonstances sont proches de celles de la présente requête et dans lesquelles les pourvois furent également examinés en 2008, la Cour de cassation a rejeté le recours des intéressés.

Cependant, elle relève ensuite que, le 16 septembre 2010, le Conseil constitutionnel, saisi par la Cour de cassation d’une question prioritaire de constitutionnalité, a rendu une décision déclarant les articles 706-54 à 706 ‑ 56 du CPP conformes à la Constitution, mais en énonçant une réserve d’interprétation. Il a en effet jugé qu’il appartenait au pouvoir réglementaire de proportionner la durée de conservation de ces données personnelles, compte tenu de l’objet du fichier, à la nature ou à la gravité des infractions concernées.

La Cour en déduit que, postérieurement à cette décision du Conseil constitutionnel, les requérants pouvaient saisir la Cour de cassation, afin de lui demander de se prononcer sur l’application des dispositions litigieuses en tenant compte de cet élément nouveau que représentait la réserve d’interprétation formulée par le Conseil constitutionnel. En effet, cette réserve renvoyait à une obligation de contrôle de la proportionnalité dans l’appréciation de la durée de conservations des données personnelles, qui renforçait les griefs présentés par les requérants. Or, tel ne fut pas le cas.

Certes, les requérants invoquent un arrêt du 15 mars 2011 (paragraphe 21 ci-dessus), par lequel la Cour de cassation aurait rejeté un moyen de ce type. Néanmoins, la Cour note qu’en réalité, dans cette affaire, la Cour de cassation n’a pas eu l’occasion de se prononcer à ce titre, le moyen pertinent du pourvoi ayant été jugé irrecevable.

Dès lors, il est avéré qu’au moment des faits, plus précisément après les arrêts de la cour d’appel de Bastia du 13 avril 2011 (paragraphe 8 ci ‑ dessus) et alors que courait le délai pour former un pourvoi en cassation, la Cour de cassation ne s’était pas encore prononcée sur la question litigieuse à la lumière de la réserve d’interprétation formulée par le Conseil constitutionnel en 2010. Partant, les requérants ne démontrent pas que le recours invoqué par le Gouvernement pouvait raisonnablement apparaître, à l’époque des faits, ni adéquat ni effectif. Elle relève d’ailleurs que, dans le cadre de la procédure ayant donné lieu à l’arrêt du 15 mars 2011 (paragraphes 21 et 27 ci-dessus), l’intéressé et ses conseils avaient, contrairement aux requérants, jugé nécessaire de former un pourvoi en cassation dans ce contexte.

De l’avis de la Cour, en l’absence de précédent jurisprudentiel applicable à la situation des requérants, un doute existait, à tout le moins, quant à l’efficacité d’un pourvoi en cassation dans les circonstances de l’espèce : c’est là un point qui devait donc être soumis à la Cour de cassation (cf., notamment, Roseiro Bento c. Portugal (déc.), n o 29288/02, CEDH 2004-XII (extraits)), le simple fait de nourrir des doutes quant aux perspectives de succès d’un recours donné qui n’est pas de toute évidence voué à l’échec ne constituant pas une raison propre à justifier la non-utilisation du recours en question ( Scoppola c. Italie (n o 2) [GC], n o 10249/03, § 70, 17 septembre 2009, et Vučković et autres , § 74).

Par conséquent, la Cour considère que la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable Fait en français puis communiqué par écrit le 22 juin 2017. Milan Blaško Angelika Nußberger Greffier adjoint Présidente