SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE Cerere nr. 58001/11 Ludmila CRIVOVEAZOV împotriva Republicii Moldova Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 23 ianuarie 2025 într-un comitet compus din María Elósegui, președinta Gilberto Felici, Kateřina Šimáčková, judecători și Martina Keller, asistentă de secțiune, cererea nr. 58001/11 împotriva Republicii Moldova și din care o resortisantă a acestui stat, domnul Ludmila Crivoveazov, născută în 1972 și rezidentă în Valea Mare, reprezentată de domnul T. Casian, avocată la Ungheni, a sesizat Curtea la 7 septembrie 2011 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( decizia de a aduce la cunoștința guvernului moldovenesc (adică a celui care a fost reprezentat de fostul său agent, dl D. Obada, a celui referitor la art. 6 alin. (1) din Convenție și de a declara cererea inadmisibilă pentru surplus, observațiile guvernului, după ce a intenționat acest lucru, face ca următoarea decizie să fie luată în conformitate cu art. 6 alin. (1) din Convenție.
La data de 12 mai 2005, A cedat casa sa și terenul în care se află B prin intermediul unei vânzări cu închiriere de produse alimentare (instruirea cu condiție cu condiție intraținerii pe viaȚă) ) În conformitate cu acest contract, B și-a înregistrat dreptul de proprietate asupra bunurilor în cauză în registrul funciar. La 15 iunie 2007, A a inițiat o acțiune civilă în rezoluție a contractului prin care solicita nerespectarea de către B a obligațiilor sale contractuale. Prin hotărârea din 4 decembrie 2007, Tribunalul din Ungheni a primit acțiunea și a dispus soluționarea contractului. B interjeta apel. Potrivit recurentei, la 28 februarie 2008, A i-a lăsat prin testament tot patrimoniul său. La 3 martie 2008, A decedat.
Prin hotărârea din 29 mai 2008, Curtea de Apel din Bălți a infirmat hotărârea primei instanțe și a dispus încheierea procedurii din cauza decesului lui A. În conformitate cu art. 265 litera (f) din Codul de procedură civilă, o instanță trebuia să închidă procedura atunci când a decedat una dintre părți și că raportul juridic în litigiu nu permite succesiunea în drepturi. 839 § 3 din Codul civil conform căruia creanța de întreținere care rezultă dintr-o vânzare cu închiriere de alimente nu putea fi transmisă unei alte persoane, precum și cele prevăzute la art. 446 din Codul civil care declarau că drepturile patrimoniale cu caracter personal și drepturile valabile numai pe durata vieții cujus nu a fost inclus în patrimoniul succesoral.
Pe baza acestor dispoziții ale Codului civil, instanța de apel estemima că, în speță, dreptul de a întreține A a fost un drept patrimonial cu caracter personal, care a luat sfârșit odată cu decesul acesteia. Ea a concluzionat că raportul în cauză nu permite succesiunea în drepturile care erau în joc. Recurentei i s-a acordat posibilitatea de a se desface. La 13 ianuarie 2010, Curtea Supremă de Justiție a acceptat recursul, a infirmat hotărârea contestată și a trimis cauza în fața instanței judecătorești. Constatând că reclamanta avea calitatea de moștenitoare a A, în înalta instanță se consideră că obiectul litigiului nu era dreptul de întreținere al A, ci dreptul de proprietate asupra bunurilor în litigiu, care era transferabil.
La 8 iunie 2010, Curtea de Apel din Bălți a respins apelul lui B și a confirmat hotărârea primei instanțe 10. Printr-o decizie definitivă din 10 martie 2011, Curtea Supremă de Justiție infirmă, cu recursul lui B, hotărârile instanțelor inferioare și a dispus încheierea procedurii din cauza decesului lui A. Curtea Supremă de Justiție și-a asumat concluziile Curții în prima sa hotărâre (punctul 6 de mai sus). Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, recurenta se plânge de hotărârea Curții Supreme de Justiție de a încheia procedura, denunțând o abordare incoerentă din partea acestei înalte instanțe. EVALUARE A CURȚII 12. Guvernul susține că art. 6 alineatul (1) din convenție nu se aplică în speță pe motiv că, în cadrul procedurii inițiate de A, recurenta nu dispune de niciun drept recunoscut în dreptul intern.
(a se vedea, printre altele, Grzęda c. Polonia [GC], nr. 43572/18, § 257, 15 martie 2022, și cauzele menționate în aceasta). În ceea ce privește dreptul intern, dispozițiile legislației naționale trebuie să fie luate ca punct de plecare și interpretarea lor se face în instanțele interne. Cu excepția cazului în care interpretarea reținută este arbitrară sau în mod vădit nerațională, sarcina Curții se limitează la a determina dacă efectele sale sunt compatibile cu Convenția ibidem, § 259. Curtea reamintește, de asemenea, că art. 6 alin. : Aceasta nu poate crea, prin intermediul interpretării articolului 6 alineatul (1) din Convenție, un drept material care nu are nici o bază legală în statul în cauză.
În plus, după cum reiese din jurisprudența bine stabilită a Curții, trebuie menținută distincția între ceea ce este de ordin procedural și ceea ce este de ordin material : oricât de subtilă ar putea fi aceasta într-o reglementare națională dată, nu este mai puțin adevărat că această distincție determină aplicabilitatea și, dacă este cazul, domeniul de aplicare al garanțiilor prevăzute la art. 6 din Convenție, care, în principiu, nu poate să se aplice limitărilor materiale ale unui drept consacrat de legislația internă (Károly Nagy c. Ungaria [GC], nr. 56665/09, § În acest caz, Curtea constată că, în cadrul procedurii civile inițiate de A și după decesul acesteia, recurenta a dorit să dea în judecată instanța în calitate de moștenitoare a A. Ea subliniază că intenția recurentei de a continua procedura nu a modificat obiectul litigiului sau dreptul material la care pretindea inițial A. Ea consideră că este necesar să se determine care era, prin urmare, dreptul material în cauză.
16. Curtea ia notă de faptul că, prin inițierea acțiunii sale în rezoluție a vânzării, A dorea să redevină proprietarul bunurilor pe care le-a cedat B pentru a sancționa nerespectarea dreptului său contractual de a primi prestații din partea B. Aceasta arată că, în decizia sa din 13 ianuarie 2010, Curtea Supremă de Justiție a considerat că obiectul litigiului era dreptul de proprietate asupra bunurilor în litigiu, care era transferabil în conformitate cu dreptul intern. După reexaminarea cauzei, aceeași înaltă instanță a considerat, în decizia sa din 10 ianuarie 2010, martie 2011 care a încheiat definitiv cauza, și anume dreptul A de a primi prestații, pe de altă parte, care, pe de altă parte, nu era transferabil în conformitate cu dreptul intern.
Având în vedere concluziile formulate în aceste două decizii, Curtea deduce că ambele Abordările menționate mai sus, o abordare care constă în a spune că a fost vorba despre dreptul de proprietate asupra bunurilor … Curtea ia notă de faptul că, pentru a ajunge la această concluzie, instanțele naționale au examinat faptele cauzei și au analizat în detaliu diferitele dispoziții ale dreptului intern pe care le considerau aplicabile în speță. Curtea consideră că elementele aduse la cunoștința sa nu îi permit să concluzioneze că această analiză era arbitrară sau vădit nerațională.
Aceasta precizează că recurenta nu citează niciun temei juridic în temeiul tezei sale și că aceasta nu oferă niciun exemplu concret de jurisprudență internă, alta decât prezenta cauză, care ar fi contrară abordării aprobate în speță de Curtea Supremă de Justiție în decizia sa din 10 martie 2011. În ceea ce privește abordarea diferită adoptată de această înaltă instanță în prima sa hotărâre pronunțată în cauză, Curtea consideră că, în lipsa altor exemple de jurisprudență internă similară, această hotărâre nu este suficientă pentru a justifica teza recurentei. În această privință, Comisia amintește că o singură decizie, indiferent de motivare, nu este suficientă pentru a demonstra existența unei jurisprudențe interne stabilite (Abramiuc c. România, nr 37411/02, § 128, 24 februarie 2009). 19. În aceste condiții, Curtea nu poate să se dea la o parte din concluziile organelor interne potrivit cărora obiectul litigiului era dreptul A de a primi prestații.
Curtea subliniază că, în conformitate cu dreptul intern, acest drept nu era transferabil și că se încheiase la momentul decesului persoanei care deținea dreptul de autor. Astfel, Curtea constată că, în cazul recurentei de a urmări instanța angajată de A, a rezultat din restricția materială a unui drept recunoscut în dreptul intern. Recunoașterea aplicabilității articolului 1 din convenție în speță înseamnă, prin urmare, crearea unui drept material fără temei juridic în statul pârât, ceea ce Curtea este împiedicată să facă (punctul 14 de mai sus 20). În concluzie, Curtea apreciază că teza recurentei potrivit căreia ar putea continua procedura inițiată de decedata sa testatoare nu s-a bazat pe niciun temei juridic și că, prin urmare, nu se poate considera că recurenta deține un drept pe care l-ar putea revendica cel puțin în mod pârât, recunoscut în dreptul intern (compararea cu Károly Nagy, citată anterior, §§ 75-77.
Aceasta concluzionează că art. 6 alin. (1) din Convenție nu se aplică în prezenta cauză. 21. În consecință, cererea este incompatibilă cu dispozițiile Convenției și că aceasta trebuie respinsă în conformitate cu art. 3 lit. (a) și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Adoptată în limba franceză și comunicată în scris la 13 februarie 2025. Martina Keller María Elósegui Grefier Adjunct Președinte
DÉCISION Requête n o 58001/11 Ludmila CRIVOVEAZOV contre la République de Moldova La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 23 janvier 2025 en un comité composé de : María Elósegui , présidente , Gilberto Felici, Kateřina Šimáčková , juges , et de Martina Keller, greffière adjointe de section , Vu : la requête n o 58001/11 contre la République de Moldova et dont une ressortissante de cet État, M me Ludmila Crivoveazov (« la requérante »), née en 1972 et résidant à Valea Mare, représentée par M e T. Casian, avocate à Ungheni, a saisi la Cour le 7 septembre 2011 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »), la décision de porter à la connaissance du gouvernement moldave (« le Gouvernement »), représenté par son ancien agent, M. D. Obadă, le grief relatif à l’article 6 § 1 de la Convention et de déclarer la requête irrecevable pour le surplus, les observations du Gouvernement, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : OBJET DE l’AFFAIRE
1.L’affaire porte sur un grief formulé sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention, tiré d’une impossibilité pour la requérante de continuer l’instance engagée par un tiers décédé en cours de procédure.
2.Le 12 mai 2005, A céda sa maison et le terrain y afférent à B par le biais d’une vente avec bail à nourriture ( înstrăinare cu condiția întreținerii pe viață ). En vertu de ce contrat, B enregistra son droit de propriété sur les biens en question dans le registre foncier. Le 15 juin 2007, A engagea une action civile en résolution du contrat arguant du non-respect par B de ses obligations contractuelles.
3.Par un jugement du 4 décembre 2007, le tribunal de Ungheni accueillit l’action et ordonna la résolution du contrat. B interjeta appel.
4.Selon la requérante, le 28 février 2008, A lui légua par testament tout son patrimoine.
5.Le 3 mars 2008, A décéda. 6 . Par un arrêt du 29 mai 2008, la cour d’appel de Bălți infirma le jugement de la première instance et ordonna la clôture de la procédure en raison du décès de A. Elle nota qu’en application de l’article 265 f) du code de procédure civile, un tribunal devait clôturer la procédure lorsqu’une des parties était décédée et que le rapport juridique litigieux ne permettait pas la succession dans les droits. Elle rappela ensuite les dispositions de l’article 839 § 3 du code civil selon lesquelles la créance d’entretien découlant d’une vente avec bail à nourriture ne pouvait pas être transmise à une autre personne et celles de l’article 1 446 du code civil qui énonçaient que les droits patrimoniaux à caractère personnel ainsi que les droits valables seulement durant la vie du de cujus n’étaient pas inclus dans le patrimoine successoral. S’appuyant sur ces dispositions du code civil, la cour d’appel estima qu’en l’espèce, le droit d’entretien de A était un droit patrimonial à caractère personnel, lequel avait pris fin avec le décès de celle-ci. Elle concluait que le rapport litigieux ne permettait pas la succession dans les droits qui étaient en jeu.
7.La requérante se pourvut en cassation. 8 . Le 13 janvier 2010, la Cour suprême de justice accueillit le pourvoi, infirma l’arrêt contesté et renvoya l’affaire devant la cour d’appel. Constatant que la requérante avait la qualité d’héritière de A, la haute juridiction estima que l’objet du litige n’était pas le droit d’entretien de A, mais le droit de propriété sur les biens litigieux, lequel était transférable.
9.Le 8 juin 2010, la cour d’appel de Bălți rejeta l’appel de B et confirma le jugement de la première instance.
10.Par une décision définitive du 10 mars 2011, la Cour suprême de justice infirma, sur pourvoi de B, les décisions des instances inférieures et ordonna la clôture de la procédure en raison du décès de A. Elle fit siennes les conclusions opérées par la cour d’appel dans son premier arrêt (paragraphe 6 ci-dessus).
11.Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de la décision de la Cour suprême de justice de clôturer la procédure, dénonçant une approche incohérente de la part de cette haute juridiction.
12. Le Gouvernement soutient que l’article 6 § 1 de la Convention n’est pas applicable en l’espèce au motif que, dans le cadre de la procédure engagée par A, la requérante ne disposait pas d’un quelconque droit reconnu en droit interne.
13.La Cour rappelle que l’article 6 § 1 de la Convention trouve à s’appliquer sous son volet « civil » lorsqu’il y a contestation sur un « droit » que l’on peut prétendre, au moins de manière défendable, reconnu en droit interne, que ce droit soit ou non protégé par la Convention ( voir, parmi beaucoup d’autres, Grzęda c. Pologne [GC], n o 43572/18, § 257, 15 mars 2022, et les affaires qui y sont citées). Pour décider si le « droit » invoqué possède une base en droit interne, il faut prendre pour point de départ les dispositions du droit national et l’interprétation qu’en font les juridictions internes. C’est au premier chef aux autorités nationales, notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne. Sauf si l’interprétation retenue est arbitraire ou manifestement déraisonnable, la tâche de la Cour se limite à déterminer si ses effets sont compatibles avec la Convention ( ibidem , § 259). 14 . La Cour redit également que l’article 6 § 1 de la Convention n’assure aux « droits et obligations » de caractère civil aucun contenu matériel déterminé dans l’ordre juridique des États contractants : elle ne saurait créer, par voie d’interprétation de l’article 6 § 1 de la Convention, un droit matériel n’ayant aucune base légale dans l’État concerné. En outre, ainsi qu’il ressort de la jurisprudence bien établie de la Cour, il convient de maintenir la distinction entre ce qui est d’ordre procédural et ce qui est d’ordre matériel : aussi subtile qu’elle puisse être dans une réglementation nationale donnée, il n’en reste pas moins que cette distinction détermine l’applicabilité et, le cas échéant, la portée des garanties de l’article 6 de la Convention, lequel, en principe, ne peut s’appliquer aux limitations matérielles d’un droit consacré par la législation interne ( Károly Nagy c. Hongrie [GC], n o 56665/09, § 61, 14 septembre 2017, et les affaires qui y sont citées).
15.En l’espèce, la Cour constate que, dans le cadre de la procédure civile engagée par A et après le décès de celle-ci, la requérante a souhaité poursuivre l’instance en tant qu’héritière de A. Elle souligne que l’intention de la requérante de continuer la procédure n’a pas modifié l’objet du litige ou le droit matériel auquel prétendait initialement A. Elle considère nécessaire de déterminer quel était donc le droit matériel en jeu.
16.La Cour note que, en engageant son action en résolution de la vente, A souhaitait redevenir propriétaire des biens qu’elle avait cédés à B afin de sanctionner un non-respect de son droit contractuel de recevoir des prestations de la part de B. Elle relève que, dans sa décision du 13 janvier 2010, la Cour suprême de justice a estimé que l’objet du litige était le droit de propriété sur les biens litigieux, lequel était transférable selon le droit interne. Après réexamen de l’affaire, cette même haute juridiction a considéré, dans sa décision du 10 mars 2011 ayant définitivement tranché l’affaire, qu’il s’agissait du droit de A de recevoir des prestations, qui en revanche n’était pas transférable selon le droit interne. Eu égard aux conclusions opérées dans ces deux décisions, la Cour déduit que les deux approches évoquées ci-dessus, l’une consistant à dire qu’il s’agissait du droit de propriété sur les biens litigieux et l’autre du droit de recevoir des prestations en vertu de la vente conclue, étaient pour le moins envisageables. Or, les juges internes ont opté, en définitive, pour la seconde thèse.
17.La Cour note que, pour arriver à cette conclusion, les juridictions nationales ont examiné les faits de l’affaire et analysé de manière détaillée les différentes dispositions du droit interne qu’elles estimaient applicables en l’espèce. Elle considère que les éléments portés à sa connaissance ne lui permettent pas de conclure que cette analyse était arbitraire ou manifestement déraisonnable. Elle précise que la requérante ne cite aucune base légale à l’appui de sa thèse et qu’elle ne fournit aucun exemple concret de jurisprudence interne, autre que la présente affaire, qui serait contraire à l’approche entérinée en l’espèce par la Cour suprême de justice dans sa décision du 10 mars 2011.
18.Quant à l’approche différente adoptée par cette haute juridiction dans sa première décision rendue dans l’affaire, la Cour estime qu’en l’absence d’autres exemples de jurisprudence interne similaire, cette décision n’est pas suffisante pour corroborer la thèse de la requérante. À ce sujet, elle rappelle qu’une décision unique, aussi motivée soit-elle, ne suffit pas à elle seule à démontrer l’existence d’une jurisprudence interne établie ( Abramiuc c. Roumanie , n o 37411/02, § 128, 24 février 2009).
19.Dans ces conditions, la Cour ne saurait s’écarter des conclusions des instances internes selon lesquelles l’objet du litige était le droit de A de recevoir des prestations. Elle souligne qu’il n’est nullement contesté par les parties que, selon le droit interne, ce droit n’était pas transférable et qu’il prenait fin au moment du décès de la personne qui en était titulaire. La Cour constate donc que l’impossibilité pour la requérante de poursuivre l’instance engagée par A découlait de la restriction matérielle d’un droit reconnu en droit interne. Reconnaitre l’applicabilité de l’article 6 § 1 de la Convention en l’espèce reviendrait donc à créer un droit matériel dépourvu de base légale dans l’État défendeur, ce que la Cour est empêchée de faire (paragraphe 14 ci-dessus).
20.En conclusion, la Cour juge que la thèse de la requérante selon laquelle elle pouvait continuer la procédure engagée par sa défunte testatrice ne reposait sur aucun fondement légal et que, dès lors, l’on ne saurait considérer que la requérante possédait un « droit » que l’on pouvait prétendre, au moins de manière défendable, reconnu en droit interne (comparer avec Károly Nagy , précité, §§ 75-77). Elle conclut que l’article 6 § 1 de la Convention ne trouve pas à s’appliquer dans la présente affaire.
21.Il s’ensuit que la requête est incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention et qu’elle doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 13 février 2025. Martina Keller María Elósegui Greffière adjointe Présidente