Decizia nr. 21903/12 Bekir KILIÇASLAN împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care așezează la 13 iunie 2017 în calitate de comitet compus din: Ledi Bianku, președinte, Valeriu Grițco, Stéphanie Mourou-Vikström, judecători și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 16 martie 2012, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Cazul a apărut într-o cerere (nr. 21903/12) împotriva Republicii Turciei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de un național turc, dl Bekir Kılıçaslan („reclamantul”), la 16 martie 2012. Guvernul turc (“ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. La 5 iunie 2013, reclamația privind durata detenției anterioare a reclamantului a fost comunicată Guvernului. Guvernul s-a opus examinării cererii de către un comitet. După examinarea obiecției guvernului, Curtea o respinge. Reclamantul, dl Bekir Kılıçaslan, este un cetățean turc, născut în 1972 și care este reținut în închisoarea de tip F din İzmir. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 27 aprilie 2009, reclamantul a fost arestat și luat în custodie de poliție în Șırnak în contextul unei anchete privind o organizație teroristă. La 30 aprilie 2009, reclamantul a fost reținut în reținere de către Curtea de Magistrate Șırnak. La 20 noiembrie 2009 a fost depus un proiect de procedură de acuzație la Curtea de la Diyarbakır Assize acuzând reclamantul de aderare la o organizație teroristă și încălcarea Legii nr. 2911 privind adunarea și demonstrațiile. 10. La 2 ianuarie 2013, Curtea Diyarbakır Assize a condamnat reclamantul ca fiind acuzat și condamnat la 12 ani de închisoare. Curtea de asemănare a ordonat, de asemenea, detenția continuată a reclamantului. În plus, reclamantul a susținut, în temeiul articolului 5 § 4 Convenția, că nu a existat nici un remediu eficace prevăzut de sistemul juridic intern prin care să poată contesta în mod eficace detenția anterioară continuată. art. 5 § 3 din Convenția 13. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție cu privire la durata detenției sale la încarcerare. 14. Guvernul a susținut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, deoarece el a fost încă în detenție în reținere la 23 septembrie 2012 și ar fi trebuit să se fi adresat Curții Constituționale. 15. Reclamantul nu a formulat comentarii cu privire la obiecția preliminară a Guvernului. 16. După examinarea aspectelor principale ale noii remedii în fața Curții Constituționale Turce, Curtea a constatat că Parlamentul turc a încredințat această instanță cu competențe care i-au permis, în principiu, să furnizeze remediere directă și rapidă pentru încălcarea drepturilor și libertăților protejate de convenție, în ceea ce privește toate deciziile care au devenit finale după 23 de ani. Septembrie 2012, și a declarat că este un remediu de utilizare (a se vedea Uzun Turcia , (dec.), nr. 10755/13, §§ 68-71, 30 aprilie 2013). 17. Curtea constată în continuare că jurisdicția Curții Constituționale ratione temporis a început la 23 septembrie 2012 și că din hotărârile deja pronunțate că a acceptat o prelungire a jurisdicției sale ratione temporis în situațiile care implică o încălcare continuă care a început înaintea introducerii dreptului de cerere individuală și care au continuat după această dată (a se vedea Koçintar v. Turcia (dec.), nr. 77429/12, §§ 15-26, 39, 1 iulie 2014, și Levent Bektaș Turcia , nr. 70026/10, §§ 40-42, 16 iunie 2015). 18. În acest caz, detenția reclamantului a început la 27 de ani. Prin urmare, detenția reclamantului, inclusiv perioada de înainte de 23 septembrie 2012, a intrat în jurisdicția temporală a Curții Constituționale. 19. Prin urmare, având în vedere obiecția preliminară a Guvernului, Curtea concluzionează că această plângere trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ 4 din Convenție, reclamantul s-a plâns că nu a existat un remediu eficace prevăzut de sistemul juridic intern prin care ar putea contesta în mod eficace detenția anterioară continuată. 21. Curtea observă că reclamantul nu a prezentat nici o hotărâre în instanță internă pronunțată în legătură cu cererile de eliberare sau cu obiecția sa depusă împotriva hotărârilor judecătorești care au ordonat detenția sa continuată. Prin urmare, Curtea consideră că această plângere nu este susținută deoarece reclamantul nu a demonstrat că a contestat hotărârile instanțelor interne cu privire la continuarea sa detenție, care este o condiție pentru aplicarea articolului § 4 din Convenție (a se vedea Altınok c. Turcia, nr. 31610/08, § 39, 29 noiembrie 2011). 22. Curtea concluzionează că această parte a cererii este inadmisibilă ca fiind manifestament nefondată în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declara în unanimitate cererea inadmisibilă. Efectuată în engleză și notificată în scris la 6 iulie 2017. Hasan Bakırcı Ledi Bianku Președintele adjunct al grefierului Bianku
Application no. 21903/12
Bekir KILIÇASLAN
against Turkey
The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 13
June 2017 as a Committee composed of:
Ledi Bianku,
President,
Valeriu Grițco,
Stéphanie Mourou-Vikström,
judges,
and Hasan Bakırcı,
Deputy Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 16 March 2012,
Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,
Having deliberated, decides as follows:
1.
The case originated in an application (no. 21903/12) against the Republic of Turkey lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Turkish national, Mr Bekir Kılıçaslan (“the applicant”), on 16 March 2012.
2.
The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.
3.
On 5 June 2013 the complaint concerning the length of the applicant’s pre-trial detention was communicated to the Government.
4.
The Government objected to the examination of the application by a Committee. After having considered the Government’s objection, the Court rejects it.
5.
The applicant, Mr Bekir Kılıçaslan, is a Turkish national, who was born in 1972 and is detained in F type prison in İzmir.
6.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
7.
On 27 April 2009 the applicant was arrested and taken into police custody in Șırnak in the context of an investigation concerning a terrorist organisation.
8.
On 30 April 2009 the applicant was detained on remand by the Șırnak Magistrates’ Court.
9.
On 20 November 2009 a bill of indictment was filed with the Diyarbakır Assize Court accusing the applicant of membership of a terrorist organisation and violation of Law No. 2911 on assembly and demonstrations.
10.
On 2 January 2013 the Diyarbakır Assize Court convicted the applicant as charged and sentenced him to twelve years’ imprisonment. The assize court also ordered the applicant’s continued detention.
11.
The applicant complained under Article 5 § 3 of the Convention that the length of his pre-trial detention had been excessive.
12.
Moreover, the applicant alleged under Article 5 § 4 Convention that there had been no effective remedy provided by the domestic legal system whereby he could effectively challenge his continued pre-trial detention.
A.
Article
5 § 3 of the Convention
13.
The applicant complained under Article 5 § 3 of the Convention about the length of his detention on remand.
14.
The Government maintained that the applicant had not exhausted domestic remedies, as he was still in detention on remand on 23
September 2012 and should have applied to the Constitutional Court.
15.
The applicant did not comment on the Government’s preliminary objection.
16.
Having examined the main aspects of the new remedy before the Turkish Constitutional Court, the Court found that the Turkish Parliament had entrusted that court with powers that enabled it to provide, in principle, direct and speedy redress for violations of the rights and freedoms protected by the Convention, in respect of all decisions that had become final after 23
September 2012, and declared it as a remedy to be used (see
Uzun
v.
Turkey
, (dec.), no. 10755/13, §§ 68-71, 30 April 2013).
17.
The Court further notes that the Constitutional Court’s jurisdiction
ratione temporis
had begun on 23 September 2012 and that it was clear from the judgments already delivered that it accepted an extension of its jurisdiction
ratione temporis
to situations involving a continuing violation which had commenced before the introduction of the right of individual application and had carried on after that date (see
Koçintar v. Turkey
(dec.), no.
77429/12, §§ 15-26, 39, 1 July 2014, and
Levent Bektaș
v.
Turkey
, no.
70026/10, §§ 40-42, 16 June 2015).
18.
In the present case the applicant’s detention commenced on 27
April 2009 and ended on 2 January 2013, when he was convicted. Accordingly, the applicant’s detention, including the period before 23 September 2012, fell within the Constitutional Court’s temporal jurisdiction.
19.
As a result, taking into account the Government’s preliminary objection, the Court concludes that this complaint must be rejected under Article
35 §§ 1 and 4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies.
B.
Article 5 § 4 of the Convention
20.
Relying on Article 5 § 4 of the Convention, the applicant complained that there had been no effective remedy provided by the domestic legal system whereby he could effectively challenge his continued pre-trial detention.
21.
The Court observes that the applicant did not submit any domestic court decision rendered upon his release requests or his objection filed against the court decisions ordering his continued detention. The Court considers therefore that this complaint is unsubstantiated as the applicant failed to demonstrate that he objected to the domestic courts’ decisions on his continued detention, which is a condition for the application of Article
5
Altınok v. Turkey
, no. 31610/08, §
39, 29
November 2011).
22.
The Court concludes that this part of the application is inadmissible as being manifestly ill-founded in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.
For these reasons, the Court, unanimously,
Declares
the application inadmissible.
Done in English and notified in writing on 6 July 2017.
Hasan Bakırcı
Ledi Bianku
Deputy Registrar
President