Ali Çetin împotriva Turciei

La baza acestei cauze se află o cerere (n o 30905/09) îndreptată împotriva Republicii Turcia și pe care un cetățean al acestui stat, dl. Ali Çetin (« reclamantul »), a sesizat Curtea pe 20 mai 2009 în virtutea articolului 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (« Convenția »).

Reclamantul a fost reprezentat de d-na e A. Dirican, avocat la Ankara. Guvernul turc (« Guvernul ») a fost reprezentat de agentul acestuia.

Reclamantul se plângea în special de o încălcare a articolelor 6 și 10 din Convenție.

Pe 15 decembrie 2014, obiecțiile bazate pe articolele 6 (imposibilitatea de a face apel împotriva deciziei din prima instanță) și 10 din Convenție au fost comunicate Guvernului și cererea a fost declarată inadmisibilă pentru rest, în conformitate cu art. 54 § 3 din regulamentul Curții. FAPTE I.

În 2003, în timp ce reclamantul lucra ca expert contabil al Fundației turce pentru protecția mediului ( Türkiye Ҫevre Koruma Vakfı ) [1] , această fundație a fost supusă unei inspecții fiscale.

Pe 15 septembrie 2003, inspectorul care a efectuat această inspecție, D.R.Ö., a redactat un raport privind situația contabilă și fiscală a fundației, care constatase nereguli în gestionarea contabilă a acesteia.

Ca urmare a acestui raport, fundația a reziliat contractul care o lega pe reclamant.

Pe 21 noiembrie 2003, printr-o scrisoare adresată direcției generale a fundațiilor, reclamantul a contestat concluziile raportului. El afirma în special că raportul fusese redactat în mod subiectiv și că conținea erori de drept. El solicita în consecință anularea anumitor pasaje care, după-i zice, riscau să-i dăuneze carierei. Reclamantul a atașat scrisorii sale copia unei scrisori pe care o adresase anterior Fundației turce pentru protecția mediului. În această scrisoare, el afirma în special că raportul litigios nu era nici conform dreptului și nici bazat pe criterii obiective și legale, ci reflecta opiniile personale ale inspectorului, iar el afirma că domeniul respectiv nu intra în competența acestuia. În final, el reprașa inspectorului în cauză că a acționat ca și cum ar fi lansat o « fatwa » [2] împotriva lui, comparând-ul indirect cu Bekçi Murtaza [3] , un personaj fictiv din literatura turcă.

Pe 26 ianuarie 2004, direcția generală a fundațiilor i-a răspuns reclamantului că doar Fundația turcă pentru protecția mediului putea cere anularea sau eliminarea anumitor pasaje din raportul litigios. Ea considera în plus că aducerile de dovezi ale reclamantului erau fără temei.

În februarie 2004, D.R.Ö. a depus plângere împotriva reclamantului la procurorul Republicii din Ankara (« procurorul Republicii ») pentru injurii aduse unui funcționar public.

Pe 10 martie 2004, reclamantul a depus o contraplicare la procurorul Republicii, în care susținea că nu a avut nicio intenție de a insulta pe cineva. El arăta că s-a rezumat doar la a cere rectificarea anumitor pasaje ale raportului litigios, care, după-i zice, erau contrare legilor și procedurii. El susținea că propoziții care-i erau reproșate fuseseră extrase și izolate din context. El preciza în special că plasase expresiile « Bekçi Murtaza » și « fatwa » între ghilimele pentru a sublinia că, în ochii săi, anumite funcții erau exercitate într-un mod singular, dar că nu viza pe cineva în particular.

Pe 19 martie 2004, procurorul Republicii a acuzat reclamantul pentru injurii aduse unui funcționar public și a solicitat condamnarea acestuia în baza articolului 266 din codul penal n o 765. Procurorul a estimat că următoarele propoziții, scrise de reclamant, depășeau limitele criticii și conțineau o intenție injurioasă: « (...) Argumentul conform căruia actele au fost comise în absența documentelor care le susțin rezultă din lipsa cunoștințelor domnului inspector, care nu a lucrat vreodată în serviciile bancare. [Ar trebui] să se predea domnului inspector funcționarea conturi figurând în planul contabil (...) Este incompatibil cu seriozitatea funcției pe care o ocupă și cu imparțialitatea [cerută] (...) faptul, pentru cei care nu au competența, de a lansa o « fatwa » cu mentalitatea unui « Bekçi Murtaza » (...) »

Reclamantul a fost urmărit în fața tribunalului penal din Ankara.

Pe 1 er decembrie 2005, a depus o contraplicare la tribunalul penal. El susținea acolo că criticile conținute în scrisoarea sa erau pur și simplu îndreptate împotriva unui raport de inspecție și că nu a avut intenția de a insulta autorul acestuia. El cerea de asemenea tribunalului să investigheze motivele pentru care Fundația fusese supusă unei inspecții fiscale.

Pe 19 decembrie 2005, la cererea tribunalului penal, Institutul pentru limba turcă a întocmit o expertiză privind expresiile care erau obiectul urmăririi împotriva reclamantului. Potrivit acestui raport, anumite expresii folosite tindeau să denigreze D.R.Ö. și să sublinieze insuficiențele acestuia, în special atunci când reclamantul punea la îndoială cunoștințele inspectorului și spunea că a asigurat sarcinile care ar fi trebuit să fie îndeplinite de acesta. În plus, conform concluziilor acestei expertize, propoziția : « (...) Este incompatibil cu seriozitatea funcției pe care o ocupă și cu imparțialitatea [cerută] (...) faptul, pentru cei care nu au competența, de a lansa o « fatwa » cu mentalitatea unui « Bekçi Murtaza » (...) », depășea limitele criticii admisibile deoarece, comparând mentalitatea inspectorului cu cea a « Bekçi Murtaza », reclamantul căutase să-l descrie ca pe cineva care credea că are datoria să se amestece în orice.

Pe 23 decembrie 2005, tribunalul penal l-a găsit pe reclamant vinovat de infracțiunea reproșată și l-a condamnat la o pedeapsă de închisoare de doi luni și o amendă judiciară de 346 lire turce [4] (TRY) în baza articolului 266 din codul penal n o 765. Ținând seama de modalitățile de comitere a infracțiunii și de personalitatea reclamantului, tribunalul penal a comutat pedeapsa de închisoare într-o amendă judiciară de 660 TRY [5] . Reclamantul a fost deci condamnat în total la o amendă judiciară de 1 006 TRY [6] . În motivarea sa, tribunalul penal considera, la lumina raportului Institutului pentru limba turcă (§16) și a conținutului dosarului, că termenii folosiți de reclamant constituiau insultă.

Reclamantul s-a pourvoit în casație.

Printr-o hotărâre din 11 decembrie 2007, Curtea de casație a anulat sentința din prima instanță. Pentru a-și justifica decizia, ea nota că scrisoarea conținând expresiile reproșate reclamantului nu fusese adresată celui care se plângea, deci era vorba de infracțiunea de injurii aduse unui funcționar, prevăzută de articolele 273 și 482 § 1 din codul penal, comisă în absența persoanei injurate. Ea a luat de asemenea în considerare circumstanța că infracțiunea în cauză implica să se considere mai întâi o conciliere și, în caz de eșec al acesteia, posibilitatea amânării pronunțării sentinței ‑ ci. Ea nota că aceasta nu fusese cazul în acest caz.

Cauza a fost trimisă din nou în fața tribunalului penal.

Pe 24 decembrie 2008, după ce a constatat că cel care se plângea refuza orice conciliere, tribunalul penal l-a găsit pe reclamant vinovat de faptele reproșate și l-a condamnat la o pedeapsă de șapte zile de închisoare și o amendă judiciară de 343 TRY [7] în baza articolului 482 al legii n o 765. Ținând seama în special de personalitatea reclamantului, tribunalul penal a comutat pedeapsa sa de închisoare într-o amendă judiciară de 63 TRY, și a condamnat în consecință pe reclamant la o amendă totală de 406 TRY [8] . În motivarea sa, tribunalul penal se referea la concluziile raportului de expertiză din 19 decembrie 2005 (paragraful 16 mai ‑ sus). El considera, la lumina dovezilor adunate și a întregului dosar, că, folosind expresii cum ar fi « mentalitatea unui Bekçi Murtaza », acuzatul injurase cel care se plângea, în absența acestuia. Sentința a fost pronunțată ca fiind definitiv.

Pe 19 februarie 2009, a fost notificată reclamantului. II.

Guvernul contestă această teză. A. Privind excepția Guvernului

Guvernul susține că reclamantul și-a depus observațiile în afara termenelor solicitate, și doar după ce a primit o scrisoare din greffei care-l avertiza că Curtea putea șterge o cerere din rol atunci când circumstanțele sugerau că partea cerere nu intenționează să o mențină. El reproșează reclamantului că nu a furnizat o explicație rezonabilă pentru această întârziere. El invită în consecință Curtea să șteargă cererea din rol sau să excludă aceste observații din dosar.

Curtea subliniază, mai întâi, că observațiile reclamantului au fost depuse în dosarul cauzei în conformitate cu art. 38 § 1 din regulamentul Curții, despre care Guvernul a fost informat prin scrisoare din 27 ianuarie 2016. Prin urmare, nu se impune să se mai pronunțe din nou pe acest punct. Ea observă de asemenea că, răspunzând scrisorii greffei, avocatul reclamantului și-a exprimat clar intenția de a continua cererea deci trebuie respingă cererea de ștergere din rol prezentată de Guvern.

Constatând în plus că grievul reclamantului nu este manifest neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție și că nu se ciocnește nici cu alt motiv de inadmisibilitate, Curtea-l declară admisibil. B. Pe fond 1. Argumentele părților

Reclamantul susține că nu avea intenția de a insulta autorul raportului litigios, ci doar aceea de a contesta anumite pasaje ale acestui raport care conțineau constatări care, după-i zice, erau eronate. El indică în plus că utilizarea sa a calificativului « Bekçi Murtaza » se referea la un personaj fictiv.

Guvernul se bazează în schimb pe raportul de expertiză întocmit de Institutul pentru limba turcă, conform căruia aluziunea la acest personaj fictiv depășise limitele criticii admisibile. El adaugă că raportul a concluzionat, de asemenea, că calificativul « Bekçi Murtaza » avea caracter degrădant. El consideră în plus că tribunalele interne au apreciat în mod corespunzător contextul în care scrisoarea reclamantului fusese redactată, cât și calitatea de funcționar a persoanei care se simțea defăimată. În final, el susține că sancțiunea infligată reclamantului era proporțională scopurilor urmărite și că motivele reținute de tribunalul penal erau relevante și suficiente. 2. Aprecierea Curții

Curtea face trimitere imediat la principiile generale care rezultă din jurisprudența sa privind libertatea de expresie ( Janowski c. Polonia [GC], n o 25716/94, § 30, CEDO 1999 ‑ I, Siryk c. Ucraina , n o 6428/07, § 46, 31 martie 2011, și Morice c. Franța [GC] , n o 29369/10, §§ 124-125, 23 aprilie 2015).

În acest sens, Curtea observă că părțile nu au contestat nici că condamnarea litigioasă constituia o ingerință în exercitarea de către reclamant a dreptului său la libertatea de expresie, protejat de art. 10 din Convenție, nici că această ingerință era prevăzută de lege și urmărea un scop legitim, și anume protecția reputației sau a drepturilor altora în sensul articolului 10 § 2 din Convenție.

Rămâne deci să se determine dacă această ingerință era proporțională scopului legitim urmărit și dacă motivele invocate de tribunalele interne pentru a o justifica par « relevante » și « suficiente » în acest sens (vezi, printre multe altele, Özçelebi c. Turcia , n o 34823/05, § 48, 23 iunie 2015, și Erdener c. Turcia , n o 23497/05, § 30 februarie 2016). Procedând în felul acesta, Curtea trebuie să se convingă că autoritățile naționale au aplicat reguli conforme cu principiile consacrate de art. 10 și anume, bazând-se pe o apreciere acceptabilă a faptelor relevante (vezi, printre multe altele, Dorota Kania c. Polonia , n o 49132/11, § 26, 19 iulie 2016).

Curtea amintește de asemenea că este necesar să se facă distincție între fapte și judecăți de valoare și că, dacă materialitatea faptelor poate fi dovedită, judecățile de valoare nu se pretează la o demonstrare a exactității lor (vezi, printre altele, Morice precitat, § 126). Totuși, în caz de judecată de valoare, proporționalitatea ingerințe depinde de existența unei « baze factuale » suficiente pe care se sprijină cuvintele litigioase: în absența unei baze factuale, judecata de valoare ar putea se dovedescă excesivă. Pentru a distinge o imputare de fapt de o judecată de valoare, trebuie să se țină seama de circumstanțele cauzei și de tonalitatea generală a cuvintelor ( ibidem ).

Curtea amintește, de asemenea, că funcționarii, pentru a-și exercita funcțiile, trebuie să beneficieze de încrederea publicului fără a fi indirect perturbaț, și că poate fi deci necesar să-i protejezi în special împotriva atacurilor verbale ofensante atunci când sunt în exercitarea funcțiilor ; acest lucru este valabil și în ceea ce privește imputarea difamatoare a unor fapte legate de executarea sarcinilor lor ( Janowski c. Polonia precitat, § 33). Totuși, în anumite cazuri, limitele criticii admisibile în raport cu funcționarii, atunci când acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale, pot fi mai largi decât pentru simpli particulari ( Lešník c. Slovacia , n o 35640/97, § 53, CEDO 2003 ‑ IV).

În cauza de față, reclamantul a fost condamnat cu motif în special că s-a exprimat în termenii următori, într-o scrisoare adresată unei fundații pentru care lucrase și pe care o anexase unui recurs administrativ : « (...) Este incompatibil cu seriozitatea funcției pe care o ocupă și cu imparțialitatea [cerută] (...) faptul, pentru cei care nu au competența, de a lansa o « fatwa » cu mentalitatea unui « Bekçi Murtaza » ». Se desprinde din termenii acestei corespondență că reclamantul căuta să-și exprime opiniile personale. Declarațiile sale se aseamănau deci, nu cu aduceri de dovezi factuale, ci cu judecăți de valoare.

Propoziții incriminate se plasau în plus în contextul particular al unui conflict de ordin profesional care opunea reclamantul unui inspector privind un raport redactat de acesta din urmă în calitate de funcționar la terminarea unei inspecții contabile și fiscale, anumite pasaje al căreia determinaseră rezilierea contractului reclamantului. În recursul său, reclamantul cerea eliminarea anumitor pasaje din raport, pe care le considera susceptibile de a dăuna carierei sale. El compara mentalitatea autorului raportului cu cea a unui personaj fictiv din literatura turcă (§9 mai sus). Aceste propoziție nu se plasau deci într-un debate deschis privind o chestiune de interes general ; ci, erau critici emise ca reacție la un raport care cauzase un prejudiciu direct și cert reclamantului.

Curtea admite în plus că comparația D.R.Ö. cu un asemenea personaj fictiv putea fi percepută ca vexatorie. Ea observă de asemenea că condamnarea reclamantului era bazată pe termenii pe care îi utilizase pentru a califica D.R.Ö., termeni care fusiseră judecați injurioși, și nu pe opiniile critice de natură profesională pe care le enunțase împotriva inspectorului.

Curtea consideră cu toate acestea că condamnarea reclamantului trebuie analizată la lumina contextului în care s-au răspândit propoziții litigioase. În acest sens, ea observă că aceste propoziții erau menționate într-o scrisoare anexată unui recurs, care aveva scopul de a contesta un raport care avusese consecințe profesionale grave pentru reclamant (paragrafele 7-8 mai sus). Ele nu erau deci destinate să fie accesibile publicului, ci doar autorităților interne competente, și anume direcția generală a fundațiilor și fundația pentru care lucra reclamantul.

Curtea subliniază în acest sens importanța de a lua în considerare lipsa publicității pentru apreciere proporționalitate ingerințe în exercitarea dreptului la libertatea de expresie ( Yankov c. Bulgaria , n o 39084/97, §§ 141-142, CEDO 2003 ‑ XII (fragmente)).

În cauza de față, considerând natura propoziții litigioase și contextul în care s-au răspândit, Curtea nu este convinsă că motivele invocate de autoritățile naționale pentru a condamna reclamantul pot trece drept « relevante și suficiente » în sensul alineatului 2 al articolului 10 din Convenție.

Curtea ia nota de asemenea de argumentul Guvernului conform căruia sancțiunea pronunțată împotriva reclamantului, pedeapsă de șapte zile de închisoare comutată în amendă de 406 TRY [9] , reprezenta o ingerință proporțională în exercitarea de către interesat a dreptului său la libertatea de expresie. Ea amintește cu toate acestea în această privință că, chiar și atunci când sancțiunea este cea mai moderată posibilă, ea nu constituie mai puțin o pedeapsă în sensul penal al termenului și, în orice caz, aceasta nu putea fi suficientă, în sine, pentru a justifica ingerința în dreptul reclamantului la libertatea de expresie. Ea subliniază deci de nenumărate ori că o încălcare a libertății de expresie poate avea efect de descurajare în exercitarea acestei libertăți ( Morice , precitat, § 176), risc pe care caracterul relativ moderat al amenzilor nu putea fi suficient pentru a face să dispară.

La lumina celor de mai sus, Curtea estimă că condamnarea reclamantului a constituit o ingerință disproportionată în dreptul său la libertatea de expresie și că această ingerință nu era « necesară într-o societate democratică » în sensul articolului 10 din Convenție.

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 10 din Convenție. II.

Guvernul contestă această teză.

Având în vedere constatarea încălcării la care a ajuns referitor la art. 10 din Convenție (§46 mai sus), Curtea estimă că a examinat problema juridică principală pusă de prezenta cerere. Ținând seama de faptele complete ale cauzei și argumentele părților, ea consideră că nu se mai impune a se pronunța separat nici pe admisibilitate nici pe fond al grievului bazat pe art. 6 din Convenție ( Kamil Uzun c. Turcia , n o 37410/97, § 64, 10 mai 2007). III.

Curtea observă că reclamantul a indicat în formularul de cerere că dorește să obțină o reparație pecuniară pentru prejudiciile materiale și morale pe care susține că le-a suferit ca urmare a încălcărilor Convenției. În scrisoarea pe care a adresat-o reprezentantei reclamantului în stadiul comunicării, Curtea a reamintit clar că indicarea, dată într-un stadiu anterior al procedurii, a dorințelor reclamantului cu privire la satisfacția echitabilă nu compensează omiterea de a formula o « cerere » în acest sens în observații. La lumina principiilor generale și a practicii sale stabilite în această privință, Curtea estimează că indicarea unei dorințe a reclamantului de a obține o posibilă reparație pecuniară, așa cum a fost exprimată încă din 2009, în stadiul inițial și neconflictual al procedurii devant Curtea, nu se analizează ca o « cerere » în sensul articolului 60 din regulamentul Curții combinat în cauza de față cu articolul 71 § 1 din regulamentul Curții (vezi principiile generale citate în hotărârea Nagmetov c. Rusia [GC], n o 35589/08, §§ 57- 61, 30 martie 2017). De plus, Curtea observă că nu este contestat că nici o « cerere » de satisfacție echitabilă nu fusese formulată în stadiul comunicării, în cadrul procedurii devant Camera în 2015. Prin urmare, Curtea estimează că nu se cuvine a se acorda reclamantului nicio sumă în această privință. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind grievul bazat pe art. 10 din Convenție ; 2. Constată că a existat o încălcare a articolului 10 din Convenție ; 3. Constată că nu se mai impune a se pronunța separat nici pe admisibilitate nici pe fond al grievului bazat pe art. 6 din Convenție. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 20 iunie 2017, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulamentul Curții. Stanley Naismith Robert Spano Grefier Președinte [1] Persoană morală de drept privat. [2] Conform dicționarului Institutului pentru limba turcă, „fatwa" este o decizie pronunțată de o autoritate religioasă competentă care explică soluția adusă unei întrebări privind dreptul islamic în aplicarea regulilor juridice religioase. [3] Murtaza este un roman al scriitorului turc Orhan Kemal, apărut în 1952. El povestește aventurile lui Bekçi Murtaza, personaj fictiv, considerat ca plasând principiile și adevărurile sale deasupra tuturor, încercând să le impună altora prin intervenire în vieți lor. [4] Aproximativ 216 euro (EUR). [5] Aproximativ 412 EUR. [6] Aproximativ 627 EUR. [7] Aproximativ 164 EUR. [8] Aproximativ 195 EUR. [9] Aproximativ 195 EUR.

Le requérant a été représenté par M e A. Dirican, avocat à Ankara. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent.

Le requérant se plaignait en particulier d’une violation des articles 6 et 10 de la Convention.

Le 15 décembre 2014, les griefs tirés des articles 6 (impossibilité de former un recours contre la décision de première instance) et 10 de la Convention ont été communiqués au Gouvernement et la requête a été déclarée irrecevable pour le surplus, conformément à l’article 54 § 3 du règlement de la Cour. EN FAIT I.

En 2003, alors que le requérant travaillait comme expert-comptable de la Fondation turque pour la protection de l’environnement ( Türkiye Ҫevre Koruma Vakfı ) [1] , cette fondation fit l’objet d’un contrôle fiscal.

Le 15 septembre 2003, l’inspecteur chargé de ce contrôle, D.R.Ö., rendit un rapport sur la situation comptable et fiscale de la fondation faisant état d’irrégularités dans la gestion comptable de celle-ci. 8. À la suite de ce rapport, la fondation résilia le contrat qui la liait au requérant.

Le 21 novembre 2003, par une lettre adressée à la direction générale des fondations, le requérant contesta les conclusions du rapport. Il alléguait notamment que celui-ci avait été rédigé de manière subjective et qu’il contenait des erreurs de droit. Il demandait en conséquence l’annulation de certains passages qui, à ses dires, risquaient de nuire à sa carrière. Le requérant joignait à son envoi la copie d’une lettre qu’il avait préalablement adressée à la Fondation turque pour la protection de l’environnement. Dans cette lettre, il soutenait notamment que le rapport litigieux n’était ni conforme au droit ni fondé sur des critères objectifs et légaux, mais qu’il reflétait les opinions personnelles de l’inspecteur, alors même, disait-il, que le domaine concerné ne relevait pas des compétences de ce dernier. Enfin, il reprochait à l’inspecteur en question d’avoir agi comme s’il avait lancé une « fatwa » [2] à son encontre, tout en le comparant indirectement à Bekçi Murtaza [3] , un personnage fictif issu de la littérature turque.

Le 26 janvier 2004, la direction générale des fondations répondit au requérant que seule la Fondation turque pour la protection de l’environnement pouvait demander l’annulation ou la suppression de certains passages du rapport litigieux. Elle estimait par ailleurs que les allégations du requérant étaient dénuées de fondement.

En février 2004, D.R.Ö. porta plainte contre le requérant auprès du procureur de la République d’Ankara (« le procureur de la République ») pour injure à un fonctionnaire d’État.

Le 10 mars 2004, le requérant soumit un mémoire en défense au procureur de la République, dans lequel il soutenait n’avoir eu aucune intention d’insulter qui que ce fût. Il indiquait qu’il s’était borné à demander la rectification de certains passages du rapport litigieux, qui étaient selon lui contraires aux lois et à la procédure. Il arguait que les propos qui lui étaient reprochés avaient été extraits et isolés de leur contexte. Il précisait notamment qu’il avait placé les expressions « Bekçi Murtaza » et « fatwa » entre guillemets pour souligner que, à ses yeux, certaines fonctions étaient exercées de manière singulière, mais qu’il ne visait personne en particulier.

Le 19 mars 2004, le procureur de la République inculpa le requérant pour injure à un fonctionnaire d’État et requit sa condamnation sur le fondement de l’article 266 de la loi pénale n o 765. Le procureur estima que les phrases suivantes, écrites par le requérant, dépassaient les limites de la critique et recelaient une intention injurieuse : « (...) L’argument selon lequel les actes ont été accomplis en l’absence de documents pour les étayer découle du manque de connaissances de Monsieur l’inspecteur, celui-ci n’ayant jamais travaillé dans les services bancaires. [Il faudrait] apprendre à Monsieur l’inspecteur le fonctionnement des comptes figurant dans le plan comptable (...) Est incompatible avec le sérieux du poste qu’ils occupent et l’impartialité [requise] (...) le fait, pour ceux dont ce n’est pas la compétence, de lancer une « fatwa » avec la mentalité d’un « Bekçi Murtaza » (...) »

Le requérant fut poursuivi devant le tribunal correctionnel d’Ankara.

Le 1 er décembre 2005, il soumit un mémoire en défense au tribunal correctionnel. Il y plaidait que les critiques contenues dans sa lettre étaient uniquement dirigées contre un rapport d’inspection et qu’il n’avait pas eu l’intention d’injurier l’auteur de celui-ci. Il demandait par ailleurs au tribunal de rechercher les raisons pour lesquelles la Fondation avait fait l’objet d’un contrôle fiscal.

Le 19 décembre 2005, à la demande du tribunal correctionnel, l’Institut de la langue turque rendit une expertise relative aux expressions faisant l’objet des poursuites menées à l’encontre du requérant. D’après ce rapport, certaines expressions employées tendaient à dénigrer D.R.Ö. et à souligner ses insuffisances, notamment lorsque le requérant mettait en doute les connaissances de l’inspecteur et disait s’être chargé des tâches qui auraient dû être accomplies par celui-ci. En outre, selon les conclusions de cette expertise la phrase : « (...) Est incompatible avec le sérieux du poste qu’ils occupent et l’impartialité [requise] (...) le fait, pour ceux dont ce n’est pas la compétence, de lancer une « fatwa » avec la mentalité d’un « Bekçi Murtaza » (...) », dépassait les limites de la critique admissible car, en comparant la mentalité de l’inspecteur avec celle de « Bekçi Murtaza », le requérant avait cherché à le décrire comme quelqu’un qui pensait avoir le devoir de se mêler de tout.

Le 23 décembre 2005, le tribunal correctionnel reconnut le requérant coupable de l’infraction reprochée et le condamna à une peine d’emprisonnement de deux mois et à une amende judiciaire de 346 livres turques [4] (TRY) en vertu de l’article 266 de la loi pénale n o 765. Eu égard aux modalités de commission de l’infraction et à la personnalité du requérant, le tribunal correctionnel commua la peine d’emprisonnement en une amende judiciaire de 660 TRY [5] . Le requérant fut donc condamné au total à une amende judiciaire de 1 006 TRY [6] . Dans sa motivation, le tribunal correctionnel jugeait, à la lumière du rapport de l’Institut de la langue turque (paragraphe 16) et du contenu du dossier, que les termes employés par le requérant relevaient de l’insulte.

Le requérant se pourvut en cassation.

Par un arrêt du 11 décembre 2007, la Cour de cassation infirma le jugement de première instance. À l’appui de sa décision, elle relevait que la lettre contenant les expressions reprochées au requérant n’avait pas été adressée au plaignant, de sorte qu’était en cause l’infraction d’injure à fonctionnaire, prévue aux articles 273 et 482 § 1 du code pénal, commise en l’absence de la personne injuriée. Elle prit également en compte la circonstance que l’infraction en cause impliquait qu’une conciliation soit préalablement envisagée et, en cas d’échec de celle ‑ ci, que la possibilité de surseoir au prononcé du jugement soit appréciée . Elle relevait que cela n’avait pas été le cas en l’espèce.

L’affaire fut renvoyée devant le tribunal correctionnel.

Le 24 décembre 2008, après avoir constaté que le plaignant refusait toute conciliation, le tribunal correctionnel reconnut le requérant coupable des faits reprochés et le condamna à une peine de sept jours de prison et à une amende judiciaire de 343 TRY [7] en vertu de l’article 482 de la loi n o 765. Compte tenu notamment de la personnalité du requérant, le tribunal correctionnel commua sa peine de prison en une amende judiciaire de 63 TRY, et condamna l’intéressé finalement à une amende totale de 406 TRY [8] . Dans sa motivation, le tribunal correctionnel se référait aux conclusions du rapport d’expertise du 19 décembre 2005 (paragraphe 16 ci ‑ dessus). Il jugeait, au vu des preuves rassemblées et de l’ensemble du dossier que, en employant des expressions telles que « mentalité d’un Bekçi Murtaza », l’accusé avait injurié le plaignant, en l’absence de ce dernier. Le jugement fut prononcé à titre définitif.

Le 19 février 2009, il fut notifié au requérant. II.

L’article 273 de cette loi énonçait en outre : « (...) quiconque commet une infraction contre l’un des membres de la Grande Assemblée nationale (...) ou contre un fonctionnaire de l’État, et ce en raison de son titre ou de ses services, sera puni par l’aggravation du sixième au tiers de la peine prévue par la loi pour cette infraction. »

L’article 482 de cette même loi disposait, en ses passages pertinents en l’espèce : « Quiconque, en se mettant en rapport avec un groupe de plus de deux personnes assemblées ou dispersées, attaque de quelque manière que ce soit, l’honneur, la réputation ou la dignité d’une personne sera puni d’une peine allant jusqu’à trois mois de prison et à une amende lourde de 50 000 à 500 000 livres. Si l’acte a été commis en présence de la personne offensée, même si elle se trouve seule, ou au moyen d’une lettre, d’un message téléphonique, d’un dessin, qui lui sont adressés directement ou de tout autre écrit, la peine sera de quinze jours à quatre mois d’emprisonnement et d’une amende lourde de 100 000 à un million de livres. (...). » Cette loi fut abrogée par l’adoption de la loi pénale n o 5237 du 26 septembre 2004, publiée au journal officiel le 12 octobre 2004 et entrée en vigueur le 1 er juin 2005. EN DROIT I.

Le Gouvernement conteste cette thèse. A. Sur l’exception du Gouvernement

Le Gouvernement argue que le requérant a soumis ses observations en dehors des délais requis, et seulement après avoir reçu une lettre du greffe l’avertissant que la Cour pouvait rayer une requête du rôle lorsque les circonstances donnaient à penser que la partie requérante n’entendait pas la maintenir. Il reproche au requérant de ne pas avoir fourni d’explication raisonnable au sujet de ce retard. Il invite en conséquence la Cour à rayer la requête du rôle ou à exclure ces observations du dossier.

La Cour souligne, tout d’abord, que les observations du requérant ont été versées au dossier de l’affaire conformément à l’article 38 § 1 du règlement de la Cour, ce dont le Gouvernement a été informé par courrier du 27 janvier 2016. Il ne s’impose donc pas de se prononcer à nouveau sur ce point. Elle observe en outre que, en répondant au courrier du greffe, l’avocat du requérant a clairement exprimé son intention de poursuivre la requête de sorte qu’il convient de rejeter la demande de radiation du rôle présentée par le Gouvernement.

Constatant par ailleurs que le grief du requérant n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable. B. Sur le fond 1. Arguments des parties

Le requérant soutient qu’il n’avait pas l’intention d’injurier l’auteur du rapport litigieux, mais simplement celle de contester certains passages de ce rapport contenant des constatations selon lui erronées. Il indique en outre que son utilisation du qualificatif « Bekçi Murtaza » renvoyait à un personnage de fiction.

Le Gouvernement s’appuie quant à lui sur le rapport d’expertise établi par l’Institut de la langue turque, selon lequel l’allusion à ce personnage de fiction avait outrepassé les limites de la critique admissible. Il ajoute que le rapport a également conclu que le qualificatif de « Bekçi Murtaza » avait un caractère dégradant. Il considère par ailleurs que les juridictions internes ont dûment apprécié le contexte dans lequel la lettre du requérant avait été rédigée ainsi que la qualité de fonctionnaire de la personne qui s’estimait diffamée. Enfin, il est d’avis que la sanction infligée au requérant était proportionnée aux buts visés et que les motifs retenus par la juridiction pénale étaient pertinents et suffisants. 2. Appréciation de la Cour

La Cour renvoie d’emblée aux principes généraux qui se dégagent de sa jurisprudence en matière de liberté d’expression ( Janowski c. Pologne [GC], n o 25716/94, § 30, CEDH 1999 ‑ I, Siryk c. Ukraine , n o 6428/07, § 46, 31 mars 2011, et Morice c. France [GC] , n o 29369/10, §§ 124-125, 23 avril 2015). 34. À cet égard, la Cour note que les parties n’ont contesté ni que la condamnation litigieuse constituait une ingérence dans l’exercice par le requérant de son droit à la liberté d’expression, protégé par l’article 10 de la Convention, ni que cette ingérence était prévue par la loi et poursuivait un but légitime, à savoir la protection de la réputation ou des droits d’autrui au sens de l’article 10 § 2 de la Convention.

Il reste donc à déterminer si cette ingérence était proportionnée au but légitime poursuivi et si les motifs invoqués par les juridictions internes pour la justifier apparaissent « pertinents » et « suffisants » à cette fin (voir, parmi beaucoup d’autres, Özçelebi c. Turquie , n o 34823/05, § 48, 23 juin 2015, et Erdener c. Turquie , n o 23497/05, § 30 février 2016). Ce faisant, la Cour doit se convaincre que les autorités nationales ont appliqué des règles conformes aux principes consacrés à l’article 10 et ce, en se fondant sur une appréciation acceptable des faits pertinents (voir, parmi beaucoup d’autres, Dorota Kania c. Pologne , n o 49132/11, § 26, 19 juillet 2016).

La Cour rappelle en outre qu’il y a lieu de distinguer entre faits et jugements de valeur et que, si la matérialité des faits peut se prouver, les jugements de valeur ne se prêtent pas à une démonstration de leur exactitude (voir, entre autres, Morice précité, § 126). Cependant, en cas de jugement de valeur, la proportionnalité de l’ingérence dépend de l’existence d’une « base factuelle » suffisante sur laquelle reposent les propos litigieux : à défaut, ce jugement de valeur pourrait se révéler excessif. Pour distinguer une imputation de fait d’un jugement de valeur, il faut tenir compte des circonstances de l’espèce et de la tonalité générale des propos ( ibidem ).

La Cour rappelle également que les fonctionnaires doivent, pour s’acquitter de leurs fonctions, bénéficier de la confiance du public sans être indûment perturbés, et qu’il peut dès lors s’avérer nécessaire de les protéger particulièrement contre des attaques verbales offensantes lorsqu’ils sont en service ; cela vaut aussi s’agissant de l’imputation diffamatoire de faits se rattachant à l’accomplissement de leurs missions ( Janowski c. Pologne précité, § 33). Toutefois, dans certains cas, les limites de la critique admissible à l’égard des fonctionnaires, lorsqu’ils agissent dans l’exercice de leurs fonctions officielles, peuvent être plus larges que pour les simples particuliers ( Lešník c. Slovaquie , n o 35640/97, § 53, CEDH 2003 ‑ IV).

En l’espèce, le requérant a été condamné au motif notamment qu’il s’était exprimé dans les termes suivants, dans une lettre adressée à une fondation pour laquelle il avait travaillé, et qu’il avait jointe à un recours administratif : « (...) Est incompatible avec le sérieux du poste qu’ils occupent et l’impartialité [requise] (...) le fait, pour ceux dont ce n’est pas la compétence, de lancer une « fatwa » avec la mentalité d’un « Bekçi Murtaza » ». Il ressort des termes de ce courrier que le requérant cherchait à exprimer ses opinions personnelles. Ses déclarations s’apparentaient donc, non à des allégations de fait, mais à des jugements de valeur.

Les propos incriminés s’inscrivaient en outre dans le contexte particulier d’un conflit d’ordre professionnel opposant le requérant à un inspecteur au sujet d’un rapport rédigé par ce dernier en sa qualité de fonctionnaire à l’issue d’un contrôle comptable et fiscal, dont certains passages avaient entraîné la résiliation du contrat du requérant. Dans sa réclamation, le requérant sollicitait la suppression de certains passages du rapport, à ses yeux susceptibles de nuire à sa carrière. Il y comparait la mentalité du rédacteur du rapport avec celle d’un personnage de fiction de la littérature turque (paragraphe 9 ci-dessus). Ces propos ne s’inscrivaient donc pas dans un débat ouvert concernant une question d’intérêt général ; mais, étaient des critiques émises en réaction à un rapport ayant causé un préjudice direct et certain au requérant.

La Cour admet par ailleurs que la comparaison de D.R.Ö. avec un tel personnage de fiction pouvait être perçue comme vexatoire. Elle observe également que la condamnation du requérant était fondée sur les termes qu’il avait employés pour qualifier D.R.Ö., termes qui avaient été jugés injurieux, et non sur les opinions critiques de nature professionnelle qu’il avait formulées à l’encontre de l’inspecteur.

La Cour considère néanmoins que la condamnation du requérant doit s’analyser à la lumière du contexte dans lequel les propos litigieux ont été diffusés. À cet égard, elle observe que ces propos étaient mentionnés dans une lettre jointe à un recours, lequel avait pour objet de contester un rapport ayant eu de lourdes conséquences professionnelles pour le requérant (paragraphes 7-8 ci-dessus). Ils n’étaient donc pas destinés à être accessibles au public, mais uniquement aux autorités internes concernées, à savoir la direction générale des fondations et la fondation pour laquelle le requérant travaillait.

La Cour souligne à cet égard l’importance de prendre en compte l’absence de publicité pour apprécier la proportionnalité de l’ingérence dans l’exercice du droit à la liberté d’expression ( Yankov c. Bulgarie , n o 39084/97, §§ 141-142, CEDH 2003 ‑ XII (extraits)).

En l’espèce, considérant la nature des propos litigieux et le contexte dans lequel ils ont été diffusés, la Cour n’est pas convaincue que les motifs invoqués par les autorités nationales pour condamner le requérant puissent passer pour « pertinents et suffisants » au sens du paragraphe 2 de l’article 10 de la Convention.

La Cour prend note également de l’argument du Gouvernement selon lequel la sanction prononcée à l’encontre du requérant, peine de sept jours de prison commuée en une amende de 406 TRY [9] , représentait une ingérence proportionnée dans l’exercice par l’intéressé de son droit à la liberté d’expression. Elle rappelle cependant à cet égard que, même lorsque la sanction est la plus modérée possible, elle n’en constitue pas moins une peine au sens pénal du terme et, en tout état de cause, cela ne saurait suffire, en soi, à justifier l’ingérence dans le droit à la liberté d’expression du requérant. Elle a ainsi maintes fois souligné qu’une atteinte à la liberté d’expression peut avoir un effet dissuasif quant à l’exercice de cette liberté ( Morice , précité, § 176), risque que le caractère relativement modéré des amendes ne peut suffire à faire disparaître. 45. À la lumière de ce qui précède, la Cour estime que la condamnation du requérant a constitué une ingérence disproportionnée dans son droit à la liberté d’expression et que cette ingérence n’était pas « nécessaire dans une société démocratique » au sens de l’article 10 de la Convention.

Partant, il y a eu violation de l’article 10 de la Convention. II.

Le Gouvernement conteste cette thèse.

Eu égard au constat de violation auquel elle est parvenue pour l’article 10 de la Convention (paragraphe 46 ci-dessus), la Cour estime avoir examiné la question juridique principale posée par la présente requête. Compte tenu de l’ensemble des faits de la cause et des arguments des parties, elle considère qu’il ne s’impose plus de statuer séparément ni sur la recevabilité ni sur le fond du grief tiré de l’article 6 de la Convention ( Kamil Uzun c. Turquie , n o 37410/97, § 64, 10 mai 2007). III.

La Cour note que le requérant a indiqué dans son formulaire de requête qu’il souhaitait obtenir une réparation pécuniaire au titre des préjudices matériel et moral qu’il disait avoir subis pour les violations de la Convention. Dans la lettre qu’elle a adressée à la représentante du requérant au stade de la communication, la Cour a clairement rappelé que l’indication, donnée à un stade antérieur de la procédure, des souhaits du requérant au titre de la satisfaction équitable ne compense pas l’omission de formuler une « demande » à cet effet dans les observations. À la lumière des principes généraux et de sa pratique établie en la matière, la Cour estime que l’indication d’un souhait du requérant d’obtenir une éventuelle réparation pécuniaire, tel qu’exprimé dès 2009, au stade initial et non contentieux de la procédure devant la Cour, ne s’analyse pas en une « demande » au sens de l’article 60 du règlement de la Cour combiné en l’espèce avec l’article 71 § 1 du règlement de la Cour (voir les principes généraux cités à l’arrêt Nagmetov c. Russie [GC], n o 35589/08, §§ 57- 61, 30 mars 2017). De plus, la Cour note qu’il n’est pas contesté qu’aucune « demande » de satisfaction équitable n’a été formulée au stade de la communication, dans le cadre de la procédure devant la Chambre en 2015. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’octroyer au requérant de somme à ce titre. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 10 de la Convention ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 10 de la Convention ; 3. Dit qu’il ne s’impose plus de statuer séparément ni sur la recevabilité ni sur le fond du grief tiré de l’article 6 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 20 juin 2017, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Stanley Naismith Robert Spano Greffier Président [1] Personne morale de droit privé. [2] D’après le dictionnaire de l’Institut de la langue turque, la “fatwa” est une décision rendue par une autorité religieuse compétente qui explique la solution apportée à une question relative au droit islamique en application des règles juridiques religieuses. [3] Murtaza est un roman de l’écrivain turc Orhan Kemal, paru en 1952. Il raconte les aventures de Bekçi Murtaza, personnage de fiction, considéré comme plaçant ses principes et ses vérités au-dessus de tout, cherchant à les imposer aux autres en intervenant dans leurs vies. [4] Environ 216 euros (EUR). [5] Environ 412 EUR. [6] Environ 627 EUR. [7] Environ 164 EUR. [8] Environ 195 EUR. [9] Environ 195 EUR.