ORLEN LIETUVA LTD. v. LITHUANIA

Comunicat la 21 iunie 2017 CUARTĂ SECȚIUNE Cererea nr. 45849/13 ORLEN LIETUVA LTD. împotriva Lituaniei depusă la 11 iulie 2013 DECLARAREA FACTELOR Reclamantul, Orlen Lietuva Ltd, este o societate înregistrată în Mažeikiai. Este reprezentată în fața Curții de către dl M. Juonys și dl K. Kačerauskas, avocați care practică în Vilnius. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de societatea reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. În 2004, Consiliul Concurenței a deschis o anchetă asupra activităților societății reclamante pentru a abuzi de poziția sa dominantă pe piața combustibilului. Ancheta a acoperit activitățile societății reclamante între 2002 și 2004. Potrivit societății solicitanți, ultima acțiune a societății solicitantă care intră în domeniul de aplicare al anchetei a fost luată la 31 decembrie. 2004. La 22 decembrie 2005, Consiliul Concurenței a constatat că societatea reclamantă și-a abuzat poziția sa dominantă și a amendat 32 000 000 de litai lituanieni (LTL – aproximativ 9.267.841 euro (EUR)). La 28 iunie 2007, Curtea de Administrație Regională Vilnius a afirmat că Consiliul Concurenței a comis unele greșeli în definirea domeniului de aplicare geografic al pieței prea larg și a decis să anuleze amenzile și să anuleze partea deciziei constatând că societatea reclamantă a încălcat dreptul intern și dreptul Uniunii Europene. La 8 decembrie 2008, Curtea Supremă de Administrație a susținut că Consiliul de Concurență nu a examinat toate circumstanțele relevante și i-a revenit cazul pentru o examinare suplimentară. La 15 ianuarie 2009, Consiliul de Concurență a hotărât să reînceapă investigația asupra activităților societății reclamante. Societatea reclamantă a apelat împotriva deciziei Consiliului Concurenței de a reîncende ancheta. La 25 mai 2009, Curtea administrativă regională Vilnius a afirmat că decizia Curții Supreme de Administrație din 8 decembrie 2008 a obligat Consiliul Concurenței să reînceapă ancheta și, prin urmare, a fost efectuată în mod legal. Societatea reclamantă a apelat, susținând că ancheta a fost încheiată de Consiliul Concurenței la 22 decembrie 2005 și a acoperit perioada între 2002 și 2004. Deși ancheta inițială nu a menționat data de sfârșit a acțiunilor examinate, se poate presupune că ultima acțiune investigată a fost luată la 31 Decembrie 2004. Legea internă prevede că entitățile pot fi responsabile numai pentru încălcarea Legii Concurenței în termen de trei ani de la data încălcării sau, în cazul în care încălcarea a fost continuă, în termen de trei ani de la data ultimei acțiuni care au fost contrar Legii Concurenței. Societatea reclamantă a declarat că ultima acțiune a fost luată de aceasta la 31 de ani. Decembrie 2004, astfel, perioada de limitare s-a încheiat la 31 decembrie 2007 și nu a putut fi considerată responsabilă pentru încălcarea legii privind concurența. La 13 mai 2010, Curtea Supremă Administrativă a respins apelul societății reclamante. La 16 decembrie 2010, Consiliul Concurenței a susținut că societatea reclamantă a încălcat legea privind concurența și Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și amendat LTL 8.231.000 (aproximativ 2.383.862). Societatea reclamantă s-a plâns la instanțe și a solicitat anularea ordinii Consiliului Concurenței din 16 decembrie 2010, susținând că perioada de limitare a fost ratată și că nu a putut fi considerată responsabilă pentru încălcarea Legii Concurenței. La 15 aprilie 2011, Curtea Administrativă Regională Vilnius a respins plângerea societății reclamante. Acesta a susținut că diferitele acțiuni luate de aceasta au fost investigate și au avut date de începere diferite. În ceea ce privește sfârșitul activităților, instanța a susținut că nu există informații că societatea reclamantă a încheiat activitățile sale care au fost împotriva legii și, prin urmare, perioada de limitare nu a început nici măcar să ruleze. În plus, instanța a susținut că, chiar dacă perioada de limitare a început să se execute, ar fi trebuit să se considere că s-a încheiat atunci când Consiliul Concurenței și-a adoptat decizia la 22 decembrie 2005. În plus, atunci când Curtea Supremă de Administrație a decis să anuleze parțial decizia Consiliului Concurenței din 2005, perioada de limitare a avut de reluat de la data respectivă. Curtea s-a bazat pe un caz în care Curtea Supremă Administrativă a susținut că responsabilitatea pentru încălcarea legislației în materie de concurență este responsabilitatea administrativă în sens larg. În cele din urmă, instanța a susținut că ancheta a fost pur și simplu reluată și, prin urmare, argumentele societății reclamante cu privire la perioada de limitare au fost nefondate. La 21 ianuarie 2013, Curtea Supremă de Administrație a susținut că Consiliul Concurenței nu a demonstrat că încălcarea a continuat după 31 decembrie 2004. principiul, decizia Curții Supreme de Administrație din 13 mai 2010 a devenit finală și ar fi fost împotriva acestui principiu de a-l schimba. Decizia în cauză a stabilit că Consiliul Concurențial a reluat doar ancheta, în loc de a începe unul nou. Curtea s-a referit, de asemenea, la alta dintre cazurile sale, hotărâtă la 21 Iunie 2012, în cazul în care a explicat aplicarea legii privind concurența în cazurile în care deciziile Consiliului de Concurență au fost anulate de către instanță și cauzele repuse pentru anchetă suplimentară (a se vedea practica internă relevantă mai jos). Cu toate acestea, instanța a susținut că, în acest caz, explicația era inaplicabilă, în primul rând din cauza hotărârii sale din 13 mai 2010 Rez. judicata și în al doilea rând, deoarece circumstanțele celor două cauze au fost diferite. Prin urmare, instanța a hotărât că Consiliul Concurenței a evaluat corect că perioada de limitare nu a fost ratată și că societatea reclamantă poate fi considerată responsabilă pentru încălcarea Legii Concurenței. Cu toate acestea, instanța a redus amenzile la 7,819,450 LTL (aproximativ 2,264,669). Legea și practica interne relevante În momentul material, persoanele juridice ar putea fi responsabile pentru încălcarea legii privind concurența în termen de trei ani de la data încălcării sau, în cazul în care încălcarea a fost continuă, în termen de trei ani de la data în care a fost luată ultima acțiune (art. 40 § 3). La 3 mai 2011, a intrat în vigoare o lege privind concurența modificată. Entitățile juridice ar putea fi responsabile pentru încălcări în termen de trei ani de la data încălcării sau, în cazul în care încălcarea a fost continuă, în termen de cinci ani de la data în care a fost luată ultima acțiune (art. 40 § 3). Perioada de limitare a fost suspendată atunci când Consiliul Concurenței a efectuat ancheta, atunci când instanța a suspendat ancheta Consiliului Concurenței, sau atunci când a existat un litigiu în instanța internă cu privire la decizia Consiliului Concurenței de a impune sancțiuni. La 21 iunie 2012, Curtea Supremă de Administrație a examinat o procedură privind o decizie a Consiliului Concurenței la 28 februarie 2008. La 11 iunie 2009, Curtea Supremă de Administrație i-a revenit cazul pentru anchetă suplimentară. La 9 iunie 2011, Consiliul Concurenței a impus amenzi pentru încălcarea dispozițiilor Legii concurenței. Curtea Administrativă Supremă a susținut că ultima acțiune contestată a entităților juridice a fost luată în decembrie 2007, iar perioada de limitare s-a încheiat astfel în decembrie 2010. În plus, instanța a explicat că art. 40 § 3 din Legea privind concurența nu prevede că perioada de limitare ar putea fi suspendată sau reîncărcată, care a fost o decizie conștientă a legislatorului și că nu a stabilit excepții la dispoziția respectivă, înseamnă că nu sunt posibile excepții. În cazul în care explicația ar fi extinsă, acest lucru ar fi contrar principiului statului de drept și așteptărilor legitime. Consiliul Concurenței a afirmat că a efectuat doar o anchetă suplimentară, însă nu a existat nicio decizie finală de către acesta de a impune amenzi persoanelor juridice înainte și, prin urmare, acest argument a fost nefondat. Prin urmare, instanța a susținut că perioada de limitare a fost ratată și a făcut trimitere la cazul Curții Supreme de Administrație din 13 mai 2010 (nr. A 822) -692/2010) în cazul în care s-a considerat că circumstanțele acestui caz au fost diferite deoarece dispută a fost despre reluarea anchetei, mai degrabă dacă Consiliul Concurenței ar putea impune amenzi după încheierea perioadei de limitare. În sfârșit, instanța a susținut că, în conformitate cu dispozițiile legii privind concurența, instanța nu a avut nici o oportunitate de a obliga Consiliul Concurenței să efectueze o nouă anchetă, ceea ce nu poate decât să revizuiască cazul pentru anchetă suplimentară. Perioada de limitare a fost astfel de trei ani și, după aceea, entitățile juridice nu au putut fi considerate responsabile pentru încălcări ale Legii Concurenței (cazul nr. 520 -2136/2012). COMPLAINTS Societatea reclamantă se plâng, în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, că a fost privată de o audiere echitabilă și că principiul siguranței juridice a fost încălcat atunci când perioada de limitare nu a fost aplicată și a fost amendată. Acesta susține că, într-un caz foarte similar, s-a considerat că perioada de limitare nu a putut fi suspendată și că, în toate cazurile, a trebuit să se aplice o perioadă de limitare de trei ani, cu toate acestea, cazul său a fost hotărât diferit de aceeași instanță. Societatea reclamantă se plânge, de asemenea, că nu a avut în vedere perioada de trei ani de limitare a amendăi de 2,383,862 EUR, în contravenție cu art. 7 din Convenție. A existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza faptului că perioada de limitare nu a fost aplicată de instanțe interne și ca urmare, societatea reclamantă a trebuit să plătească o amendă pentru încălcarea dreptului concurenței? Principiul certitudinii, garantat de art. 6 § 1 din Convenție, a fost respectat în ceea ce privește faptul că instanța internă a interpretat dreptul intern în mod diferit în alt caz cu privire la o chestiune similară (a se vedea, de exemplu, Nejdet Șahin și Perihan Șahin c. Turcia, [GC], nr. 13279/05, §§ 49-58 și 61, 20 octombrie 2011, Albu și alții c. România , nr. 34796/09 și 63 altele , § 34, 10 mai 2012, Remuzko v. Polonia , nr. 1562/10 , § 92, 16 iulie 2013, Mráz și alții v. Slovacia , nr. 44019/11 , § 51, 25 noiembrie 2014, Ferreira Santos Pardal v. Portugal , nr. 30123/10 , § 42, 30 iulie 2015, Stanković și Trajković v. Serbia , nr. 37194/08 și 37260/08 , § 40, 22 decembrie 2015 , Borg v. Malta , nr. 37537/13, §§§ 107-108, 12 ianuarie 2016, Hayati Çelebi și alții v. Turcia , nr. 582/05 , § 52, 9 februarie 2016 , Cupara v. Serbia , nr. 34683/08 , § 34, 12 iulie 2016, Lupeni parohia catolica greacă și alții v. România [GC] , nr. 76943/11, § 116, CEDH 2016 (extracte)? Având în vedere perioada de trei ani de limitare care era aplicabilă în momentul material în ceea ce privește încălcările relevante ale dreptului concurenței, ar putea spune că amendă impusă societății reclamante ar fi constituit o penalizare în sensul articolului 7 din convenție?

Communicated on 21 June 2017

FOURTH SECTION

Application no. 45849/13

ORLEN LIETUVA LTD.

against Lithuania

lodged on 11 July 2013

STATEMENT OF FACTS

The applicant, Orlen Lietuva Ltd, is a company registered in Mažeikiai. It is represented before the Court by Mr M. Juonys and Mr K. Kačerauskas, lawyers practising in Vilnius.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the applicant company, may be summarised as follows.

In 2004 the Competition Council opened an investigation into the applicant company’s activities for allegedly abusing its dominant position in the fuel market. The investigation covered the applicant company’s activities between 2002 and 2004. According to the applicant company, the last action by the applicant company to fall within the scope of the investigation had been taken on 31

December

2004.

On 22 December 2005 the Competition Council found that the applicant company had abused its dominant position and fined it 32,000,000

Lithuanian litai (LTL – approximately 9,267,841 euros (EUR)).

The applicant company appealed. On 28 June 2007 the Vilnius Regional Administrative Court held that the Competition Council had made some mistakes in defining the geographical scope of the market too broadly, and decided to cancel the fine and annul the part of the decision finding that the applicant company had breached domestic and European Union law.

The Competition Council appealed. On 8 December 2008 the Supreme Administrative Court held that the Competition Council had not examined all the relevant circumstances and returned the case to it for additional examination.

On 15 January 2009 the Competition Council decided to restart the investigation into the applicant company’s activities.

The applicant company appealed against the decision of the Competition Council to recommence the investigation. On 25 May 2009 the Vilnius Regional Administrative Court held that the decision of the Supreme Administrative Court of 8 December 2008 had obliged the Competition Council to recommence the investigation and thus it had been done lawfully.

The applicant company appealed, claiming that the investigation had been ended by the Competition Council on 22 December 2005 and had covered the period between 2002 and 2004. Although the initial investigation did not mention the end date of the actions examined, it could be presumed that the last investigated action had been taken on 31

December 2004. Domestic law provided that entities could only be held responsible for breaches of the Competition Law within three years of the date of the violation or, if the violation was continuous, within three years of the date of the last action that was contrary to the Competition Law. The applicant company stated that the last action had been taken by it on 31

December 2004, thus the period of limitation had ended on 31

December

2007 and it could not be held responsible for breaches of the Competition Law.

On 13 May 2010 the Supreme Administrative Court rejected the applicant company’s appeal. It held that by the decision of the Competition Council of 15 January 2009 the investigation had merely been restarted; a new one had not been opened.

On 16 December 2010 the Competition Council held that the applicant company had breached the Competition Law and the Treaty on the Functioning of the European Union and fined it LTL

8,231,000 (approximately EUR 2,383,862).

The applicant company complained to the courts and asked for the order of the Competition Council of 16 December 2010 to be annulled, claiming that the period of limitation had been missed and that it could not be held responsible for violations of the Competition Law.

On 15 April 2011 the Vilnius Regional Administrative Court rejected the applicant company’s complaint. It held that different actions taken by it had been investigated, and had had different starting dates. As to the end of the activities, the court held that there was no information that the applicant company had ended its activities that had been contrary to the law, and thus the period of limitation had not even started to run. Moreover, the court held that even if the period of limitation had started to run, it should have been considered terminated when the Competition Council had adopted its decision on 22 December 2005. Furthermore, when the Supreme Administrative Court had decided to partly annul the Competition Council’s decision of 2005, the period of limitation had to be restarted from that date. The court relied on a case where the Supreme Administrative Court had held that responsibility for violations of the Competition law was administrative responsibility in a broad sense. Lastly, the court held that the investigation had simply been restarted, and thus the applicant company’s arguments as to the period of limitation had been unfounded.

The applicant company appealed. On 21 January 2013 the Supreme Administrative Court held that Competition Council had not proved that the violation had continued after 31 December 2004. The court further held that in accordance with the

res judicata

principle, the decision of the Supreme Administrative Court of 13 May 2010 had become final and it would be against that principle to change it. The decision in question had established that the Competition Council had merely restarted the investigation as opposed to starting a new one. The court also referred to another one of its cases, decided on 21

June 2012, where it had explained the application of the Competition Law in cases where decisions of the Competition Council had been annulled by the court and the cases referred back to it for additional investigation (see relevant domestic practice below). However, the court held that in the present case that explanation was inapplicable, firstly because its decision of 13 May 2010 had become

res judicata

and secondly because the circumstances of the two cases were different. As a result, the court decided that the Competition Council had correctly assessed that the period of limitation had not been missed and that the applicant company could be held responsible for violations of the Competition Law. The court did however lower the fine to LTL 7,819,450 (approximately EUR

2,264,669).

B.

Relevant domestic law and practice

At the material time, legal entities could be held responsible for violations of the Competition Law within three years of the date of the violation or, if the violation was continuous, within three years of the date when the last action had been taken (Article 40 § 3).

On 3 May 2011 an amended Competition Law entered into force. Legal entities could be held responsible for violations within three years of the date of the violation or, if the violation was continuous, within five years of the date when the last action had been taken (Article 40 § 3). The period of limitation was suspended when the Competition Council had been performing the investigation, when the court had suspended the investigation of the Competition Council, or when there was a dispute in the domestic courts about a decision by the Competition Council to impose sanctions.

On 21 June 2012 the Supreme Administrative Court examined a case concerning a decision by the Competition Council on 28 February 2008. On 11

June 2009 it had returned the case to it for additional investigation. On 9

June 2011 the Competition Council had imposed fines on two legal entities for breaching the provisions of the Competition Law. The Supreme Administrative Court held that the last disputed action of the legal entities had been taken in December 2007, and the period of limitation had thus ended in December 2010. The court further explained that Article 40 § 3 of the Competition Law did not provide that the period of limitation could be suspended or restarted, which had been a conscious decision by the legislature and failure to establish any exceptions to that provision meant that no exceptions were possible. If the explanation was broadened, this would be contrary to the principle of the rule of law and legitimate expectations. The Competition Council stated that it had merely carried out an additional investigation, however, there had been no final decision by it to impose fines on the legal entities before, and thus this argument had been unfounded. The court thus held that the period of limitation had been missed. It referred to the case of the Supreme Administrative Court of 13

May 2010 (no. A

822

-692/2010) where it had been held that the circumstances of that case had been different because the dispute had been about the restarting of the investigation rather than whether the Competition Council could impose fines after the period of limitation had ended. Lastly, the court held that in accordance with the provisions of the Competition Law, the courts did not have any opportunities to oblige the Competition Council to carry out a new investigation. It could only return the case for additional investigation. The period of limitation was thus three years and after that the legal entities could not be held responsible for violations of the Competition Law (case no. A

520

-2136/2012).

COMPLAINTS

The applicant company complains under Article 6 § 1 of the Convention that it was deprived of a fair hearing and that the principle of legal certainty was breached when the period of limitation had not been applied and it had been fined. It claims that in a very similar case it was held that the period of limitation could not be suspended and that in all cases a three year period of limitation had to be applied, however, its case was decided differently by the same court.

The applicant company also complains that disregarding the three-year period of limitation the fine amounting to EUR 2,383,862 had been imposed, contrary to Article 7 of the Convention.

QUESTIONS TO THE PARTIES

1.

Has there been a violation of Article 6 § 1 of the Convention on account of the fact that the period of limitation had not been applied by the domestic courts and as a result the applicant company had to pay a fine for breaches of competition law?

2.

Has the principle of certainty, guaranteed by Article 6 § 1 of the Convention, been respected with regard to the fact that the domestic courts interpreted the domestic law differently in another case on the similar matter (see, for example,

Nejdet Șahin and Perihan Șahin v. Turkey,

[GC], no.

13279/05, §§ 49-58 and 61, 20 October 2011,

Albu and Others v.

Romania

, nos. 34796/09 and 63 others, § 34, 10 May 2012,

Remuszko v.

Poland

, no. 1562/10, § 92, 16 July 2013,

Mráz and Others v. Slovakia

, no.

44019/11, § 51, 25 November 2014,

Ferreira Santos Pardal v.

Portugal

, no. 30123/10, § 42, 30 July 2015,

Stanković and Trajković

v. Serbia

, nos.

37194/08 and 37260/08, § 40, 22 December 2015,

Borg v. Malta

, no.

37537/13, §§ 107-108, 12 January 2016,

Hayati Çelebi and Others v.

Turkey

, no.

582/05, § 52, 9 February 2016,

Cupara v. Serbia

, no.

34683/08, § 34, 12 July 2016,

Lupeni Greek Catholic Parish and Others v.

Romania

[GC], no. 76943/11, § 116, ECHR 2016 (extracts))?

3.

Having regard to the three-year period of limitation which was applicable at the material time with respect to the relevant breaches of competition law, could the fine imposed on the applicant company be said to have constituted a penalty within the meaning of Article 7 of the Convention?