CtEDO 27.06.2017 Auto

SIMION c. ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
27.06.2017
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
SIMION c. ROUMANIE (CtEDO, 2017)
HUDOC · oficial

Secțiunea a patra Cerere nr. 52946/12 Radu SIMION și Mariana SIMION împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 27 iunie 2017 într-un comitet compus din Paulo Pinto de Albuquerque, președinte, Egidijus Kūris, Iulia Motoc, judecători, și Andrea Tamietti, grefier adjunct al secțiunii, având în vedere cererea formulată la 23 iulie 2012, După ce a luat o decizie în acest sens, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamanților, domnul Radu Simion ( Reclamanții sunt bunicii părintești ai lui S., născută la 18 decembrie 2006, ai căror părinți au decedat la 8 și 17 mai 2010. Curatelle (curatela minorilui) ) de S. a fost atribuită în primul rând recurentei, iar apoi, printr-o hotărâre definitivă din 14 iulie 2010, tribunalul departamental din Vâlcea a ordonat ca custodia copilului să fie încredințată provizoriu bunicilor materni, R.I. și R.V., până la încheierea procedurii privind atribuirea tutelei (punctul 5 de mai jos). Între timp, la 20 mai 2010, reclamanții au sesizat Hotărârea Generală Resurse Sociale și Protecția Copilului din Gorj, care era autoritatea competentă, având în vedere locul în care se afla copilul în momentul decesului părinților săi, o cerere de a primi tutela S. Mai târziu, R.I. și R.V. au sesizat DGASPC din Gorj o cerere similară. La 17 iunie 2010, prin care s-au invocat articolele 39 și 40 din Legea nr. 272/2004 privind protecția copilului ( O acțiune având ca scop atribuirea tutelei S. Reclamanții, R.I. și R.V., autoritățile locale și DGASPC Teleorman și Vâlcea, competente ținând cont de locurile de reședință ale bunicilor părintești și materni, au participat la această procedură. În timpul luării în custodie din 12 octombrie 2010, DGASPC de Gorj a solicitat ca tutela S. să fie atribuită R.I. și R.V. Prin hotărârea din 7 decembrie 2010, Tribunalul de Primă Instanță a considerat, după examinarea documentelor dosarului, că a fost în interesul superior al S. să fie ridicat de R.I. și R.V. și le-a desemnat ca tutori. El a fost precizat în hotărârea sa că acesta ar putea face obiectul unui recurs (recursuri) Reclamanții și DGASPC de Teleorman au formulat fiecare un recurs împotriva hotărârii menționate anterior, susținând că Tribunalul de Primă Instanță nu a apreciat în mod corespunzător dovezile cazului și că tutela S. trebuia atribuită reclamanților. Prin hotărârea din 11 mai 2011, Înalta Curte de Casație și Juridică ( La cererea reclamanților, tribunalul departamental a dispus trimiterea cauzei la tribunalul departamental din Prahova (inclusiv tribunalul județean de județenie) la o singură ședință în această cauză, la 15 noiembrie 2011, în cursul căreia părțile au fost audiate și a fost pronunțată în mod deliberat cauza. Tribunalul departamental a acceptat recursul în recurs al reclamanților și al DGASPC de la Teleorman și a desemnat reclamanții ca tutori. Partea introductivă a acestei hotărâri (practicaua ) nu arată dacă reprezentantul R.I. și R.V. a invocat în fața instanței departamentale o excepție privind natura acțiunii cu care a fost sesizată această instanță. Reclamanții au solicitat executarea acestei hotărâri (punctul 11 de mai sus) dar instanța de apel din Ploiești ( La 17 noiembrie 2011, R.I. și R.V. au introdus recurs împotriva hotărârii definitive pronunțate de tribunalul departamental la 15 noiembrie 2011, pe baza articolelor 282, 282 304 alineatul (1) din Codul de procedură civilă ( În vigoare la data faptelor, aceștia au susținut că hotărârea pronunțată de instanța de primă instanță ar fi trebuit să fie contestată prin intermediul recursului și nu direct printr-un recurs în recurs. Ei au solicitat, de asemenea, pronunțarea unei hotărâri de suspendare a executării hotărârii tribunalului departamental din 15 noiembrie 2011 până la examinarea recursului lor în recurs. Reclamanții au prezentat observații scrise în care au solicitat ca recursul în recurs al R.I. și R.V. să fie declarat inadmisibil. În cadrul ședinței din 9 ianuarie 2012, R.I. și R.V. au prezentat motivele pentru care, în opinia lor, suspendarea executării hotărârii Tribunalului județean din 15 noiembrie 2011. La 16 ianuarie 2012, reclamanții au prezentat observații în acest sens. Prin hotărârea din 18 ianuarie 2012, Curtea de apel a acceptat cererea de R.I. și R.V. de suspendare a executării hotărârii din 15 ianuarie 2012. noiembrie 2011 de către tribunalul departamental, a fost în interesul S. că această hotărâre nu a fost pronunțată până la examinarea recursului formulat împotriva acestuia (punctul 13 de mai sus). 16. În februarie 2012, părțile și-au prezentat argumentele cu privire la excepia de la recursul în recurs formulat de R.I. și R.V. și la problema naturii căii de atac săvârșită împotriva tribunalului județ din 15 noiembrie 2001. În ceea ce privește recursul în recurs la R.I. și R.V., reclamanții au susținut că recursul în recurs a fost inadmisibil, că aceeași cale de atac nu poate fi utilizată de două ori în aceeași procedură și au susținut că R.I. și R.V. au afirmat în mod tendențios că a ridicat o excepție privind natura căii de atac desfășurate în fața instanței departamentale și că partea introductivă a hotărârii pronunțate la 15 noiembrie 2011 nu menționa, de altfel, o astfel de cerere (punctul 11 de mai sus). Ei au explicat că, având în vedere art. 6 litera j din Legea nr. 272/2004 care impune celeritatea în procedurile referitoare la copii (punctul 25 de mai jos), calea de atac împotriva hotărârii pronunțate în primă instanță a fost recursul în recurs și nu recursul la recurs. R.I. și R.V. au răspuns că, în conformitate cu dispozițiile relevante ale CPC și ale Legii nr. 272/2004, procedura privind plasarea sub tutela, care, în opinia lor, era o măsură de protecție de înlocuire, conținea trei grade de jurisdicție. Ei au susținut că avocatul lor a ridicat o excepție privind natura căii de atac exercitate de reclamanți în fața instanței departamentale, dar că această întrebare nu a fost supusă dezbaterilor și nici menționată în partea introductivă a hotărârii pronunțate. Potrivit acestora, cauza a fost pronunțată în mod deliberat și hotărârea a fost pronunțată după o singură ședință (punctul 10 de mai sus), exportatorul lor nu a putut să constate această omisiune sau să o conteste altfel decât printr-o cale de atac îndreptată împotriva În februarie 2012, instanța de apel a pronunțat cauza în deliberare și a pronunțat hotărârea sa. Ea a considerat că calea de atac împotriva hotărârii pronunțate de instanța de primă instanță era recursul și nu recursul în recurs. În hotărârea sa, aceasta a explicat că, în conformitate cu normele de procedură specifice prevăzute de legea nr. 272/2004, procedurile privind măsurile speciale de protecție au implicat două grade de jurisdicție și, ulterior, a explicat în detaliu, referindu-se la o hotărâre n III/2007 pronunțat de Înalta Curte în cadrul unei acțiuni în interesul legii, că plasarea sub jurisdicție nu era o măsură specială de protecție, ci o măsură de protecție de înlocuire și că normele de procedură aplicabile în acest domeniu erau cele prevăzute de CPC și implicau trei grade de jurisdicție. Aceasta a adăugat că, atunci când legiuitorul a intenționat să stabilească norme procedurale specifice pentru măsurile speciale de protecție, acesta a indicat în mod expres, ceea ce nu a făcut pentru măsura de plasare sub jurisdicție. 14/2009 al Înaltei Curți (punctul 17 de mai sus), Curtea de apel a indicat că, în această hotărâre, instanța supremă a respins o acțiune în dreptul legii formulată de procurorul general pentru a clarifica interpretarea articolului Aceasta a precizat că această acțiune în interesul legii a fost respinsă pe motiv că nu există, în acest domeniu, practici divergente ale instanțelor interne (punct 24 de mai jos. Cu toate acestea, Comisia a menționat că deciziile atașate în sprijinul acțiunii în cauză și a căror soluție a fost adoptată de procurorul general au dus în sensul de a primi un recurs în recurs formulat împotriva unei hotărâri a instanței pronunțate în cadrul exercitării unei căi de atac judecate în mod eronat ca un recurs în recurs. În cele din urmă, Curtea de apel a statuat că art. 304 alineatul (1) din CPC (punctul 23 de mai sus) era aplicabil în speță, a primit recursul în recurs, a clasat hotărârea din 15 noiembrie 2011 a Tribunalului departamental și i-a restant cauza, astfel încât acesta să îl examineze ca instanță de recurs. 22. Într-o hotărâre din 23 ianuarie 2013, tribunalul județean a examinat apelul reclamanților și, după ce a apreciat dovezile depuse la dosar, a considerat că a fost în interesul S.R.I. și R.V. desemnate ca tutori. Reclamanții și DGASPC de Teleorman au formulat fiecare un recurs împotriva acestei hotărâri. Printr-o hotărâre definitivă din 4 iunie 2013, pronunțată după examinarea observațiilor părților și a înscrisurilor din dosar, Tribunalul de apel a conchis la 23 ianuarie 2013 că dreptul intern relevant Articolele 282 și 282 CPC a prevăzut, în versiunea lor aplicabilă la momentul respectiv, că hotărârile pronunțate în primă instanță de instanța de primă instanță erau susceptibile de a da recurs, cu excepția cazului în care legea dispunea altfel. În conformitate cu aceleași dispoziții, hotărârile pronunțate în recurs puteau face obiectul unui recurs în recurs în termen de 15 zile de la notificarea hotărârii contestate (articolele 299 și 301 din CPC). La art. 304 alineatul (1) din CPC, în versiunea în vigoare la momentul respectiv a faptelor, se putea introduce un recurs în recurs atunci când instanța care a pronunțat hotărârea contestată nu a pronunțat o hotărâre în conformitate cu dispozițiile legale. În conformitate cu art. 329 din CPC, în versiunea sa în vigoare la momentul faptelor, procurorul general aproape de Înalta Curte putea, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, să se roage acestei instanțe să se pronunțe asupra unor chestiuni de drept pronunțate în mod divergent de tribunale în interesul de a asigura o interpretare și o aplicare uniforme a legii pe întregul teritoriu. Instanțele trebuiau apoi să se supună soluției adoptate de Înalta Curte. La art. 6 litera j din Legea nr. 272/2004, în versiunea sa în vigoare la momentul respectiv, afirma că cauzele referitoare la copii trebuiau să fie judecate cu celeritate. GRIFS 26. Invocând articolele 6 alineatul (1) și 8 din convenție, reclamanții se plâng de o încălcare a principiului securității juridice din cauza anulării hotărârii definitive și executorii pronunțate de tribunalul departamental la 15 noiembrie 2011 pe baza acelorași articole, aceștia denunță durata procedurii interne, pe care o consideră excesivă. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, ei reproșează instanței de apel că nu au răspuns, în hotărârea sa din 4 iunie 2013, la toate argumentele prezentate de ei și că nu au motivat hotărârea sa. Invocând art. 13 din Convenție, ei se plâng că nu dispuneau, la nivel intern, de un recurs efectiv pentru a denunța durata procedurii. Grief întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din Convenție cu privire la respectarea principiului securității juridice 30. Reclamanții denunță o necunoaștere a principiului securității juridice din cauza anulării hotărârii definitive și executorii a Tribunalului județean din 15 noiembrie 2011 de către Tribunalul Instanței din 1 februarie 2012. 31. Curtea, stăpână a calificării juridice a faptelor cauzei (a se vedea, printre multe altele, Guerra și alții c. Italia, 19 februarie 1998, § 44, Repertoriu al hotărârilor și deciziilor 1998-I, și Glor c. Elveția, 13444/04, § 48, CEDO 2009), consideră că aceste afirmații trebuie să fie examinate exclusiv din perspectiva articolului 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum este formulat în partea sa relevantă în speță orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...). 32. Curtea face trimitere la principiile generale stabilite în materie de securitate juridică în cauzele Brumarescu c. România ([GC], n 28342/95, § 61-62, CEDO 1999-VII) și Riabykh c. Rusia 52854/99, § 52, CEDH 2003-IX) și rezumate, de exemplu, în cauza Protsenko c. Rusia 13151/04, §§ 25-28, 31 iulie 2008). În special, Comisia reamintește că instanțele superioare trebuie să-și utilizeze competențele de supraveghere numai pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare și nu pentru a efectua o nouă examinare. Supravegherea nu trebuie să devină un apel deghizat și simplul fapt că este posibil să existe două puncte de vedere cu privire la subiectul nu este un motiv suficient pentru a rejudeca un caz. Acesta nu poate fi deviat de la acest principiu decât atunci când există motive substanțiale și impetuoase la: (a se vedea, printre multe altele, Pravednaya c. Rusia, n 69529/01, § 25, 18 noiembrie 2004). În speță, Curtea trebuie să examineze dacă anularea hotărârii definitive pronunțate de tribunalul departamental la 15 noiembrie 2011 a fost justificată de circumstanțele cauzei și dacă s-a stabilit un echilibru corect între interesele reclamanților și necesitatea de a asigura o bună administrare a justiției (Protsenko, citată anterior, § 29). 34. În această privință, Curtea ia notă mai întâi de faptul că recursul în recurs era la momentul respectiv o cale de atac obișnuită, deschisă părților în procedură, care putea fi exercitată în termen de 15 zile de la notificarea hotărârii judecătorești sau a hotărârii contestate (punctul 23 de mai sus). Aceste norme: să se evite o prelungire indefinită a procedurii (a se vedea, de exemplu, OOO Link Oil SPB c. Rusia (dec.), n 42600/05, 25 iunie 2009 și, a contrario Prissiajnikova și Dolgopolov c. Rusia, n 242447/04, § 25, 28 septembrie 2006). Aceasta arată că R.I. și R.V. au formulat recurs în recurs la două zile de la pronunțarea hotărârii definitive din 15 noiembrie 2011 (punctele 11 și 13 de mai sus). 35. Curtea observă apoi că această hotărâre a fost anulată de către instanța de recurs în cadrul unui recurs în recurs, pe motivul că calea de atac împotriva hotărârii Tribunalului de Primă Instanță a fost la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Mai mult decât atât, Comisia consideră că este necesar să se remedieze o eroare judiciară și nu o simplă redeschidere a procedurii, astfel încât să se obțină o nouă reexaminare a cauzei pe fond (a se vedea, de exemplu, Bratyakin c. Rusia (dec.), nr. 72776/01, 9 martie 2006 și Lenskaia c. Rusia, nr. 28730/03, § 41, 29 ianuarie 2009). 36. Curtea consideră că, în astfel de circumstanțe, hotărârea Curții din 1 februarie 2012 (punctul 19-21 de mai sus) nu este rezonabilă sau arbitrară (a se vedea, de exemplu, Bratyakin , decizia menționată anterior, și Lenskaia , citată anterior, § 38). În această privință, Curtea constată mai întâi că reclamanții au fost informați în mod corespunzător cu privire la motivele recursului formulat de R.I. și R.V. și că au avut posibilitatea de a răspunde atât în scris, cât și oral în fața instanei de recurs (punctele 14 și 17 de mai sus). Curtea constată, de asemenea, că instanța de apel a examinat argumentele prezentate de reclamanți în fața ei și că aceasta și-a motivat în mare măsură hotărârea (punctele 19 și 20 de mai sus). Curtea consideră că motivele prezentate de instanța de apel în hotărârea sa din 1 iunie 2001. februarie 2012 sunt suficiente pentru a exclude orice arbitraritate în interpretarea sa a textelor legii și, prin urmare, consideră că, în procedura care a dus la anularea hotărârii din 15 noiembrie 2011, reclamanții au beneficiat de garanțiile procedurale prevăzute la art. 6 din convenție (a se vedea, de exemplu, Lenskaia, citată anterior, punctul 42). 38. Comisia observă apoi că anularea în litigiu, fără de care R.I. și R.V. ar fi fost privați de un grad de jurisdicție în procedura de investigare a cauzei, a vizat, de asemenea, protejarea intereselor acestora din urmă în procedură. Desigur, din textul hotărârii definitive din 15 noiembrie 2011 nu reiese că R.I. și R.V. să fi ridicat un motiv întemeiat pe natura căii de atac exercitate de reclamanți în fața tribunalului departamental (punctele 11 și 18 de mai sus). Cu toate acestea, nu mai este mai puțin decât o singură instanță se desfășoară în cadrul procedurii în fața tribunalului departamental (punctul 10 de mai sus), astfel încât R.I. și R.V. nu au avut ocazia să verifice și să conteste modul în care argumentele lor au fost luate în considerare de această instanță (a se vedea, mutatis mutandis Protsenko, citată anterior, § 31). 39. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că nu a avut, în speță, necunoașterea principiului egalității armelor. Comisia consideră că singurul motiv pentru care hotărârea din 15 noiembrie 2011 a instanței departamentale a fost considerată definitivă și executorie înainte de anularea sa în procedura de recurs în recurs nu poate duce în speță la o constatare diferită. În această privință, Comisia remarcă faptul că o suspendare a executării a fost pronunțată de instanța judecătorească de apel în procedura de executare a hotărârii din 15 noiembrie 2011 (punctul 15 de mai sus). De asemenea, aceasta amintește că, în multe state contractante, instanțele superioare fac hotărâri definitive după ce hotărârile instanțelor inferioare au devenit obligatorii și executorii ( OOO Link Oil SPB, decizia menționată anterior, reiterează, de asemenea, că respectarea principiului securității juridice nu ar trebui să descurajeze statele în demersurile care trebuie întreprinse pentru corectarea erorilor comise în administrarea justiției (Lenskaia, citată anterior, punctul 41). 40. Prin urmare, Curtea concluzionează că nu a existat în speță niciun aspect de necunoaștere a principiului securității juridice. Prin urmare, acest aspect este vădit nefondat și că trebuie respins, în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din convenție. Alte obiecțiuni 41. În ceea ce privește celelalte obiecțiuni ridicate de reclamanți sub aspectul articolelor 6 și 8 din convenție (punctele 27-28 de mai sus), Curtea nu descoperă în speță, în lumina înscrisurilor din dosar și în aplicarea jurisprudenței sale relevante în domeniu (comparați cu Vlad și alții c. România, n 40756/06 și 2 altele, § 138-142, 26 noiembrie 2013 și a se vedea mutatis mutandis Perez c. Franța [GC], n 47287/99, § 81, CEDO 2004-I, Taxquet c. Belgia [GC], n 926/05, § 91, CEDH 2010, și Elsholz c. Germania [GC], n 25735/94, § 48, CEDO 2000-VIII), nicio necunoaștere a principiilor procesului echitabil, a obligației unui termen rezonabil și a dreptului la respectarea vieții private și de familie. Curtea concluzionează că aceste obiecții sunt în mod evident greșit întemeiate și că trebuie respinse, în conformitate cu art. 35 § 3 (a) și 4 din Convenție. În ceea ce privește tîlcul întemeiat din lipsa unei căi de atac efective (punctul 29 de mai sus), Curtea constată că, în cazul reclamantului care nu are un 27644/95, § 58, CEDH 2000-IV. Prin urmare, această parte a cererii este incompatibilă cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și trebuie, de asemenea, respinsă. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 20 iulie 2017. Andrea Tamietti Paulo Pinto de Albuquerque Grefier adjunct Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă