AFFAIRE LOREFICE c. ITALIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'article 6 - Droit à un procès équitable (Article 6 - Procédure pénale;Article 6-1 - Procès équitable)
AFFAIRE LOREFICE c. ITALIE (CtEDO, 2017)
PRIMA SECȚIE
CAUZA
LOREFICE c. ITALIEI
(Cererea nr. 63446/13)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
29 iunie 2017
DEFINITIVĂ
29/09/2017
Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi retușuri de formă.
În cauza Lorefice c. Italiei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secție), reunită într-o cameră compusă din:
Linos-Alexandre Sicilianos, președinte,
Kristina Pardalos,
Guido Raimondi,
Aleš Pejchal,
Ksenija Turković,
Armen Harutyunyan,
Pauliine Koskelo, judecători,
și Renata Degener, grefier adjunct de secție,
După deliberare în camera de consiliu la 6 iunie 2017,
Pronunță următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURĂ
La originea cauzei se află o cerere (nr. 63446/13) îndreptată împotriva Republicii Italiene și cu care un cetățean al acestui stat, domnul Giorgio Lorefice („reclamantul”), a sesizat Curtea la 26 septembrie 2013 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).
Reclamantul a fost reprezentat de domnul N. Paoletti, avocat la Roma. Guvernul italian („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său, doamna E. Spatafora.
Reclamantul susținea în special că procedura penală desfășurată împotriva sa nu fusese echitabilă.
La 5 noiembrie 2015, capătul de cerere referitor la omisiunea de a dispune o nouă audiere a martorilor acuzării în apel a fost comunicat Guvernului, iar cererea a fost declarată inadmisibilă pentru rest în conformitate cu articolul 54 § 3 din regulamentul Curții.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE SPEȚEI
Reclamantul s-a născut în 1955. Acesta este în prezent deținut în penitenciarul din Spoleto (Perugia).
A. Urmărirea penală împotriva reclamantului și procesul în primă instanță
Reclamantul a fost acuzat de șantaj, deținere de produse explozive, distrugere a bunurilor altora, complicitate (favoreggiamento personale) și tentativă de furt. Aceste acuzații se întemeiau pe declarațiile a doi martori, X, presupusa victimă a unora dintre faptele reproșate reclamantului, și Y.
Conținutul acestor mărturii era următorul: reclamantul era un prieten al lui X; în 2001, ca urmare a unei explozii care avariase casa lui X, el spusese că autorii faptelor erau membri ai unei organizații criminale înrădăcinate în Sicilia, deși el însuși ar fi provocat această explozie; se propusese ca intermediar și îl convinsese pe X să-i dea suma de 200.000.000 de lire (ITL – aproximativ 103.291 de euro (EUR)), necesară, în opinia sa, pentru a satisface pretențiile bandei criminale; în realitate, el își însușise această sumă.
La 10 decembrie 2004, X și Y au fost interogați în cadrul unei ședințe ad hoc (incidente probatorio) care a avut loc în fața judecătorului de cercetare preliminară („GIP-ul”) din Sciacca, în prezența reprezentanților părților.
Reclamantul a fost trimis în judecată în fața tribunalului din Sciacca.
În cursul dezbaterilor, tribunalul a audiat mai mulți martori, printre care X. El a dispus, în plus, transcrierea unor interceptări telefonice.
La 26 septembrie 2007, X, care se constituise parte civilă, a prezentat înregistrările unor conversații pe care afirma că le-ar fi avut cu reclamantul. Tribunalul a dispus transcrierea acestor conversații și a numit un expert, însărcinându-l să stabilească dacă înregistrările în cauză fuseseră obiectul unei manipulări.
Tribunalul a dispus o nouă audiere a lui X și audierea a cinci martori noi. După aceste interogatorii, părțile au prezentat pledoariile lor.
Printr-o sentință din 21 ianuarie 2009, al cărei text a fost depus la grefă la 17 aprilie 2009, tribunalul din Sciacca l-a achitat pe reclamant de toate acuzațiile aduse împotriva sa. El a considerat în special că, în ceea ce privește inculparea de tentativă de furt, faptele reproșate nu se produseseră (perché il fatto non sussiste) și că, în ceea ce privește conduita calificată drept complicitate de către parchet, aceasta nu era stabilită ca infracțiune de lege (perché il fatto non costituisce reato). În ceea ce privește celelalte infracțiuni, el a considerat că reclamantul nu le săvârșise (per non aver commesso il fatto).
Tribunalul a dispus, în plus, transmiterea dosarului parchetului pentru a evalua dacă era necesar să se înceapă urmărirea penală pentru mărturie mincinoasă împotriva lui X, Y și a altor cinci martori.
În motivele sentinței sale, tribunalul a examinat declarațiile lui X, ale lui Y și ale celorlalți martori în cauză în lumina elementelor probatorii produse în cursul dezbaterilor. El a ajuns la concluzia că aceste declarații nu erau nici credibile, nici coroborate cu alte elemente.
Tribunalul a remarcat că X și Y fuseseră considerați de încredere în cadrul unui alt proces care, pentru fapte similare, condusese la condamnarea definitivă a unei terțe persoane, Z. Cu toate acestea, el a remarcat că afirmațiile făcute de X și Y în cadrul cauzei privindu-l pe reclamant păreau imprecise, ilogice și incoerente: în opinia tribunalului, ele erau nu numai puțin credibile, ci și false. Tribunalul a remarcat, de altfel, că expertul desemnat din oficiu ajunsese la concluzia că înregistrările prezentate de X în ședință fuseseră manipulate.
Având în vedere aceste considerații, tribunalul a considerat că, chiar dacă era stabilit că X fusese victima unui șantaj săvârșit de Z, nu se dovedise dincolo de orice îndoială rezonabilă că reclamantul fusese complice la acest șantaj. În ochii tribunalului, rolul reclamantului putea fi într-adevăr limitat la cel de simplu intermediar între X și Z.
B. Procesul în apel
Parchetul și partea civilă au declarat apel.
Ședința în fața curții de apel din Palermo a avut loc la 15 februarie 2012. Cu această ocazie, reclamantul a făcut declarații spontane, iar părțile au prezentat pledoariile lor.
Printr-o decizie din 15 februarie 2012, al cărei text a fost depus la grefă la 24 aprilie 2012, curtea de apel din Palermo l-a recunoscut pe reclamant vinovat de șantaj și de deținere de produse explozive și i-a aplicat o pedeapsă de opt ani și șase luni de închisoare și o amendă de 1.600 EUR. L-a condamnat, în plus, să repare prejudiciile suferite de partea civilă, precizând că cuantumul acestora va trebui stabilit în cadrul unei proceduri civile separate. În ceea ce privește celelalte infracțiuni de care era acuzat, l-a achitat pe motiv de prescripție.
După ce a reexaminat probele aflate la dosar, curtea de apel a ajuns la concluzia că Y era un martor credibil. Ea a considerat că, în ansamblul lor, afirmațiile sale erau precise și coroborate cu mai multe elemente. Ea a considerat, în plus, că el dăduse justificări relevante pentru anumite inexactități și că informațiile pe care le furnizase fuseseră ignorate pe nedrept de instanța de fond. În opinia sa, situația era în esență aceeași și pentru X. Curtea de apel a remarcat astfel că tribunalul din Sciacca îi reproșase acestui martor că negase inițial că ar fi fost victima unui șantaj și că manifestase o anumită reticență în a prezenta elementele de probă aflate în posesia sa. Cu toate acestea, în opinia curții de apel, această conduită se explica prin temerile de represalii: odată asigurat că amenințarea nu provenea de la organizațiile criminale, ci de la reclamant, X se hotărâse să colaboreze cu autoritățile. De altfel, curtea de apel nu a urmat concluzia tribunalului potrivit căreia înregistrările prezentate de X fuseseră manipulate și a observat că declarațiile acestuia din urmă erau coroborate cu cele ale soției și ale fiului său.
Potrivit curții de apel, reclamantul își schimbase versiunea faptelor, adaptându-și treptat declarațiile pe măsură ce elemente împotriva sa fuseseră prezentate în cursul procesului. Tot în opinia ei, reclamantul îl cunoștea foarte bine pe Z, încercase să împiedice ancheta acuzând o terță persoană și, în timpul unei conversații telefonice cu sora sa, afirmase că primise o sumă de bani de la X.
În ceea ce privește cuantumul pedepsei, curtea de apel a considerat că gravitatea faptelor și personalitatea „negativă” a reclamantului împiedicau acordarea de circumstanțe atenuante. Dimpotrivă, ea a apreciat ca circumstanță agravantă faptul că persoana interesată folosise forța de intimidare caracteristică organizațiilor criminale de tip mafiot (articolul 7 din Decretul legislativ nr. 152 din 1991).
C. Recursul în casație al reclamantului
Reclamantul a formulat recurs în casație. În susținerea recursului său, el invoca în special că curtea de apel reevaluase într-un mod nefavorabil apărării credibilitatea martorilor acuzării fără a dispune o nouă audiere a acestora, ceea ce, în opinia sa, încălca, printre altele, articolul 6 din Convenție. El susținea, de asemenea, că motivarea deciziei curții de apel era ilogică și arbitrară și că nu ținea cont în mod corespunzător de numeroase elemente susceptibile să afecteze credibilitatea martorilor acuzării.
Printr-o decizie din 27 martie 2013, al cărei text a fost depus la grefă la 29 august 2013, Curtea de casație, considerând că curtea de apel motivase în mod logic și corect toate punctele controversate, l-a respins pe reclamant din recursul său.
Curtea de casație a observat că, în hotărârea sa Dan c. Moldovei (nr. 8999/07, 5 iulie 2011), Curtea precizase că, înainte de a anula o achitare, judecătorul de apel era obligat să dispună o nouă audiere a martorilor, cu dubla condiție ca mărturiile în cauză să fie decisive și să fie necesară reevaluarea credibilității martorilor. Înalta instanță a remarcat, în plus, că nu exista o regulă generală care să impună judecătorului de apel să redeschidă cercetarea judecătorească pentru a proceda la o reformatio in pejus a sentinței de fond, singura obligație a acestui judecător fiind aceea de a-și motiva decizia în mod riguros cu privire la motivele care îl conduceau să se îndepărteze de la primul verdict.
În ochii Curții de casație, cauza privindu-l pe reclamant se diferenția de cauza Dan, citată anterior, prin faptul că elementele de acuzare împotriva inculpatului erau numeroase și variate. Prin urmare, în opinia sa, „esența deciziei de apel nu p[utea] (...) să fie confundată cu afirmația că un martor, considerat necredibil de judecătorul de fond, fusese, în schimb, considerat credibil de [judecătorul] de apel”. Curtea de casație a remarcat că, în speță, curtea de apel se preocupase să dea o citire corectă și logică elementelor de probă ignorate în mod evident (travisati) de judecătorul de fond. Ea a remarcat că, în cadrul acestei reevaluări globale, această instanță se aplecase, de asemenea, asupra credibilității martorilor, și aceasta pentru a motiva vinovăția inculpatului dincolo de orice îndoială rezonabilă.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ RELEVANTE
A. Codul de procedură penală
Articolul 603 alineatul 3 din codul de procedură penală prevede că judecătorul de apel dispune din oficiu redeschiderea cercetării judecătorești dacă o consideră absolut necesară.
B. Jurisprudența Curții de casație italiene
Făcând referire la jurisprudența Curții degajată, printre altele, prin hotărârea Dan (citată anterior), Curtea de casație italiană a afirmat în mai multe rânduri că judecătorul de apel care intenționează să infirme o sentință de achitare trebuie să procedeze la o nouă audiere a martorilor în măsura în care declarațiile acestora sunt determinante pentru a concluziona la condamnarea inculpatului și dacă credibilitatea lor trebuie reevaluată (printre altele, hotărârea secției a cincea nr. 38085 din 5 iulie 2012).
Prin decizia sa nr. 27620 depusă la grefă la 6 iulie 2016, Adunarea Plenară (Sezioni Unite) a Curții de casație a precizat, de altfel, că:
„În cazul unui apel formulat împotriva unei sentințe de achitare întemeiate pe mărturii, (...), redeschiderea dezbaterilor (istruzione dibattimentale) trebuie considerată «absolut necesară» în sensul articolului 603 alineatul 3 din codul de procedură penală.
(...)
Atunci când parchetul face apel împotriva unei sentințe de achitare întemeiate pe aprecierea unor mărturii considerate decisive, judecătorul de apel nu poate să infirme sentința atacată și să concluzioneze la vinovăția inculpatului fără a fi dispus în prealabil, chiar din oficiu, redeschiderea cercetării judecătorești potrivit articolului 603 alineatul 3 din codul de procedură penală, audiind martorii ale căror declarații au fost decisive în vederea sentinței de achitare în primă instanță.”
Mai precis, în ceea ce privește caracterul decisiv (decisività) al mărturiilor, Curtea de casație a afirmat că:
„În vederea aprecierii de către judecătorul însărcinat cu apelul formulat de parchet împotriva unei achitări, sunt considerate decisive mărturiile care au determinat sau au contribuit numai la determinarea unui rezultat favorabil pentru inculpat și care, în prezența altor probe de natură diferită, chiar dacă au fost eliminate din ansamblul elementelor de probă, se dovedesc potențial susceptibile să aibă o influență asupra rezultatului apelului în sensul achitării sau al condamnării.
Sunt considerate, de asemenea, decisive, declarațiile [care, în ochii judecătorului de fond, au] o valoare probatorie redusă sau nulă, dar care, din perspectiva parchetului, sunt susceptibile să determine, singure sau cu alte elemente de probă, condamnarea.”
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIE
Reclamantul denunță condamnarea sa de către curtea de apel din Palermo, pe care o consideră contrară articolului 6 din Convenție.
În părțile sale relevante în speță, această dispoziție are următorul cuprins:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil (...) de către un tribunal (...) care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. (...)
(...)
Orice acuzat are dreptul în special la:
(...);
b) să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
(...);
d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării;
(...)”
Guvernul contestă această teză.
A. Cu privire la admisibilitate
Constatând că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție și că nu se lovește, de altfel, de niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil.
B. Cu privire la fond
Argumentele părților
a) Reclamantul
Reclamantul face trimitere la principiile expuse în cauzele Dan (citată anterior), Manolachi c. României (5 martie 2013, nr. 36605/04) și Hanu c. României (nr. 10890/04, 4 iunie 2013). El indică faptul că tribunalul din Sciacca a considerat martorii acuzării, audiați de el, ca fiind necredibili și că a dispus transmiterea dosarului parchetului pentru a evalua dacă trebuia inițiată o urmărire penală pentru mărturie mincinoasă împotriva lor. El adaugă că curtea de apel a infirmat verdictul de achitare pronunțat în primă instanță fără a dispune o nouă audiere a acestor martori, ceea ce ar fi incompatibil cu principiile procesului echitabil.
b) Guvernul
Guvernul expune că, potrivit jurisprudenței Curții, atunci când o instanță de apel decide, pe baza unei reevaluări a mărturiilor acuzării, să infirme verdictul de achitare în primă instanță, ea ar trebui, în principiu, să redeschidă cercetarea judecătorească pentru a proceda la o apreciere directă a acestor mărturii.
Guvernul adaugă că, pentru a se conforma jurisprudenței Curții, Curtea de casație a precizat că o reformatio in pejus în apel nu se putea face fără o nouă audiere a martorilor ale căror declarații erau determinante pentru a concluziona la vinovăția inculpatului și a căror credibilitate trebuia reevaluată (hotărârile secției a cincea nr. 25475 din 24 februarie 2015, rv. 263903, și nr. 52208 din 30 septembrie 2014, rv. 262115). El indică faptul că, în schimb, potrivit Curții de casație, redeschiderea cercetării judecătorești în apel nu era necesară atunci când conținutul sau credibilitatea mărturiilor făcute în primă instanță nu erau puse în discuție și când vinovăția inculpatului era stabilită pe baza unei aprecieri a elementelor eventual neglijate de primul judecător sau după evidențierea erorilor (travisamenti) eventual săvârșite de acesta din urmă în evaluarea declarațiilor (hotărârea secției a doua nr. 41736 din 22 septembrie 2015, rv. 264682). Curtea de casație a precizat, de asemenea, următoarele: principiul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă” implica faptul că o reformatio in pejus în apel întemeiată pe aceleași elemente ca cele obținute în primă instanță trebuia să se întemeieze pe argumente decisive susceptibile să arate lacunele deciziei de achitare și să stabilească certitudinea vinovăției inculpatului; instanța de apel trebuia, așadar, să arate că nicio îndoială rezonabilă nu putea subzista, întrucât „condamnarea presupun[ea] certitudinea vinovăției [inculpatului], pe când achitarea nu presupun[ea] certitudinea nevinovăției sale, ci simpla lipsă de certitudine a vinovăției sale” (hotărârea secției a șasea nr. 40159 din 3 noiembrie 2011, rv. 251066).
Trecând la faptele speței, Guvernul indică faptul că Curtea de casație a considerat că prezenta speță se distingea de cauza Dan, citată anterior (paragraful 25 de mai sus). În special, după spusele sale, curtea de apel nu s-a limitat la a reevalua credibilitatea martorilor procedând la o simplă citire a conținutului declarațiilor lor, ci a efectuat o examinare critică și aprofundată a structurii motivării sentinței tribunalului din Sciacca. Procedând astfel, curtea de apel a indicat interpretarea corectă a depozițiilor în cauză în lumina ansamblului elementelor disponibile (interceptări telefonice, probe obținute în alte proceduri penale, expertiză a înregistrărilor prezentate de X, informații furnizate de carabinieri și comportamentul „incomprehensibil” al reclamantului în noaptea în care se produsese explozia).
Aprecierea Curții
Curtea reamintește că modalitățile de aplicare a articolului 6 din Convenție la procedurile de apel depind de caracteristicile procedurii în cauză; trebuie să se țină cont de ansamblul procesului desfășurat în ordinea juridică internă și de rolul pe care l-a jucat în aceasta instanța de apel (Botten c. Norvegiei, 19 februarie 1996, § 39, Culegere de hotărâri și decizii 1996-I, și Hermi c. Italiei [MC], nr. 18114/02, § 60, CEDO 2006-XII). Atunci când o instanță de apel este chemată să judece o cauză în fapt și în drept și să studieze în ansamblu chestiunea vinovăției sau a nevinovăției, ea nu poate, pentru motive de echitate a procesului, să decidă asupra acestor chestiuni fără apreciere directă a mijloacelor de probă (Constantinescu c. României, nr. 28871/95, § 55, CEDO 2000-VIII, Popovici c. Moldovei, nr. 289/04 și 41194/04, § 68, 27 noiembrie 2007, Marcos Barrios c. Spaniei, nr. 17122/07, § 32, 21 septembrie 2010, Dan, citată anterior, § 30, Lazu c. Republicii Moldova, nr. 46182/08, § 40, 5 iulie 2016, Manoli c. Republicii Moldova, nr. 56875/11, § 32, 28 februarie 2017, și, a contrario, Kashlev c. Estoniei, nr. 22574/08, §§ 48-50, 26 aprilie 2016).
Trecând la faptele speței, Curtea observă, mai întâi, că curtea de apel din Palermo l-a condamnat pe reclamant pe baza declarațiilor lui X, presupusa victimă a unora dintre faptele reproșate persoanei interesate, și a lui Y, un alt martor, care depuseseră mărturie în fața instanțelor de fond (a se vedea paragraful 19 de mai sus).
Curtea remarcă faptul că tribunalul din Sciacca, instanța de fond care l-a audiat pe X în cursul dezbaterilor (paragraful 9 de mai sus), l-a achitat pe reclamant întrucât a considerat că depoziția acestui martor nu era credibilă. În opinia tribunalului, declarațiile acestuia din urmă și cele ale lui Y, interogat în cadrul unei ședințe ad hoc în fața GIP-ului (paragraful 7 de mai sus), erau imprecise, ilogice și incoerente. Astfel, tribunalul a considerat că nu numai că aceste declarații nu erau coroborate cu alte elemente, dar erau, de asemenea, false, ceea ce l-a determinat să dispună transmiterea dosarului parchetului pentru a evalua dacă era necesar să se înceapă urmărirea penală pentru mărturie mincinoasă împotriva lui X, Y și a altor cinci martori (paragrafele 13-14 de mai sus).
Curtea remarcă în continuare că, la rândul său, curtea de apel din Palermo avea posibilitatea, în calitate de instanță de recurs, de a pronunța o nouă hotărâre pe fond, ceea ce a și făcut la 15 februarie 2012. Această instanță putea decide fie să confirme achitarea reclamantului, fie să îl declare vinovat pe acesta, după ce s-a aplecat asupra chestiunii vinovăției sau nevinovăției persoanei interesate. Pentru a face acest lucru, curtea de apel avea posibilitatea de a dispune din oficiu redeschiderea cercetării judecătorești, în conformitate cu articolul 603 alineatul 3 din codul de procedură penală, și să procedeze la o nouă audiere a martorilor (paragraful 26 de mai sus).
Curtea observă că curtea de apel din Palermo a infirmat sentința atacată, îndepărtându-se astfel de opinia tribunalului în ceea ce privește interpretarea acelorași depoziții examinate de judecătorul a quo. Curtea de apel a considerat că mărturiile lui X și Y erau credibile, precise și coroborate cu mai multe elemente. Ea a considerat, în plus, că Y dăduse justificări relevante pentru anumite inexactități și, în ceea ce-l privește pe X, că reticența sa inițială se explica prin temerile de represalii și că nu existase nicio manipulare a înregistrărilor prezentate de el. Curtea de apel a acordat, de asemenea, o anumită pondere conduitei reclamantului, remarcând faptul că acesta încercase să împiedice ancheta, că recunoscuse că primise o sumă de bani de la X și că își adaptase progresiv declarațiile pe măsură ce elemente împotriva sa fuseseră prezentate în cursul procesului (paragrafele 19-20 de mai sus).
Este necesar să se constate că, în speță, curtea de apel din Palermo nu s-a limitat la o nouă apreciere a unor elemente de natură pur juridică, ci s-a pronunțat asupra unei chestiuni factuale, și anume credibilitatea depozițiilor lui X și Y, modificând astfel faptele reținute de judecătorul de fond. În ochii Curții, o astfel de examinare implică, prin caracteristicile sale, o luare de poziție asupra unor fapte decisive pentru determinarea vinovăției reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Igual Coll c. Spaniei, nr. 37496/04, § 35, 10 martie 2009, Marcos Barrios, citată anterior, § 40, și a se vedea, a contrario, Leș c. României (dec.), nr. 28841/09, 13 septembrie 2016).
În această privință, Curtea remarcă faptul că, pentru a ajunge la aceste concluzii, curtea de apel nu a procedat la o nouă audiere a lui X și Y: această instanță s-a limitat să examineze declarațiile acestora astfel cum fuseseră consemnate în procesele-verbale aflate la dosar (a se vedea, mutatis mutandis, Dan, citată anterior, § 32).
Având în vedere ceea ce era în joc pentru reclamant, Curtea nu este convinsă că chestiunile pe care curtea de apel din Palermo trebuia să le tranșeze înainte de a decide să îl condamne pe acesta, infirmând verdictul de achitare al tribunalului din Sciacca, puteau, din motive de echitate a procesului, să fie examinate în mod adecvat fără apreciere directă a mărturiilor acuzării. Curtea reamintește că cei care au responsabilitatea de a decide asupra vinovăției sau nevinovăției inculpatului trebuie, în principiu, să audieze martorii în persoană și să evalueze credibilitatea lor (a se vedea Manoli, citată anterior, § 32 și, a contrario, Kashlev, citată anterior, §§ 48-50). Evaluarea credibilității unui martor este o sarcină complexă, care, în mod normal, nu poate fi îndeplinită prin intermediul unei simple citiri a conținutului declarațiilor acestuia, astfel cum sunt consemnate în procesele-verbale ale audierilor (Dan, citată anterior, § 33).
Desigur, există cazuri în care se dovedește imposibil să se audieze un martor în persoană în cadrul dezbaterilor în apel, de exemplu din cauza decesului acestuia (a se vedea, printre altele, Ferrantelli și Santangelo c. Italiei, 7 august 1996, § 52, Culegere 1996-III, și Al-Khawaja și Tahery c. Regatului Unit [MC], nr. 26766/05 și 22228/06, § 153, CEDO 2011) sau pentru a respecta dreptul său de a păstra tăcerea cu privire la circumstanțe care ar putea duce la incriminarea sa (a se vedea, de exemplu, Craxi c. Italiei (nr. 1), nr. 34896/97, § 86, 5 decembrie 2002). Cu toate acestea, nu s-a susținut că astfel de împiedicări existau în speță (a se vedea, mutatis mutandis, Dan, citată anterior, § 33).
Curtea a examinat argumentul Guvernului potrivit căruia, în speță, o nouă audiere a lui X și Y nu era necesară, motivat de faptul că curtea de apel, departe de a se limita la a reevalua credibilitatea lor, efectuase un control aprofundat al motivării sentinței tribunalului din Sciacca, evidențiind carențele acesteia în lumina ansamblului elementelor de probă aflate la dosar (paragraful 35 de mai sus). Cu toate acestea, Curtea nu vede în ce mod această împrejurare ar putea exonera instanța de apel de obligația care îi revenea de a audia în persoană martorii ale căror declarații, pe care urma să le interpreteze într-un mod nefavorabil inculpatului și radical diferit de cel în care judecătorul de fond abordase cauza, constituiau principalul element de acuzare.
În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că omisiunea curții de apel din Palermo de a-i audia din nou pe X, Y și/sau alți martori înainte de a infirma verdictul de achitare de care reclamantul beneficiase în primă instanță a adus atingere echității procesului.
Rezultă că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.
II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE
Potrivit articolului 41 din Convenție,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.”
A. Prejudiciu
Reclamantul solicită 10.000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral pe care declară că l-a suferit.
Guvernul contestă această cerere.
Curtea consideră că se impune să se acorde reclamantului 6.500 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
Curtea reamintește, în plus, că, atunci când, ca în speță, un particular a fost condamnat în urma unui proces care nu a îndeplinit cerințele articolului 6 din Convenție, un nou proces sau o redeschidere a procedurii, la cererea persoanei interesate, reprezintă în principiu un mijloc adecvat de remediere a încălcării constatate (a se vedea, mutatis mutandis, Öcalan c. Turciei [MC], nr. 46221/99, § 210, CEDO 2005-IV, Popovici, citată anterior, § 87, și Gerovska Popčevska c. „Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei”, nr. 48783/07, § 68, 7 ianuarie 2016).
B. Cheltuieli de judecată
Fără a prezenta un document justificativ în susținerea cererii sale, reclamantul solicită suma de 4.000 EUR pentru cheltuielile de judecată.
Guvernul contestă această pretenție.
Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului lor. În plus, atunci când Curtea constată o încălcare a Convenției, ea acordă reclamantului plata cheltuielilor de judecată suportate de acesta în fața instanțelor naționale numai în măsura în care acestea au fost angajate pentru a preveni sau a face să fie remediată de către acestea respectiva încălcare. În speță, Curtea remarcă faptul că cererea de rambursare a cheltuielilor de judecată nu este suficient de detaliată și nici însoțită de documente justificative relevante. Așadar, ea respinge cererea formulată de reclamant cu acest titlu.
C. Dobânzi de întârziere
Curtea consideră oportun să calculeze rata dobânzilor de întârziere după rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
Declară cererea admisibilă;
Hotărăște că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție;
Hotărăște
a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție, 6.500 EUR (șase mii cinci sute de euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciu moral;
b) că, începând de la expirarea acestui termen și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă pe parcursul acestei perioade, majorată cu trei puncte procentuale;
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 29 iunie 2017, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulamentul Curții.
Renata Degener
Linos-Alexandre Sicilianos
Grefier adjunct
Președinte