AFFAIRE LOREFICE c. ITALIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 63446/13) îndreptată împotriva Republicii Italiene și cu care un cetățean al acestui stat, domnul Giorgio Lorefice („reclamantul”), a sesizat Curtea la 26 septembrie 2013 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

Reclamantul a fost reprezentat de domnul N. Paoletti, avocat la Roma. Guvernul italian („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său, doamna E. Spatafora.

Reclamantul susținea în special că procedura penală desfășurată împotriva sa nu fusese echitabilă.

La 5 noiembrie 2015, capătul de cerere referitor la omisiunea de a dispune o nouă audiere a martorilor acuzării în apel a fost comunicat Guvernului, iar cererea a fost declarată inadmisibilă pentru rest în conformitate cu articolul 54 § 3 din regulamentul Curții. ÎN FAPT

Reclamantul a fost acuzat de șantaj, deținere de produse explozive, distrugere a bunurilor altora, complicitate (favoreggiamento personale) și tentativă de furt. Aceste acuzații se întemeiau pe declarațiile a doi martori, X, presupusa victimă a unora dintre faptele reproșate reclamantului, și Y. Conținutul acestor mărturii era următorul: reclamantul era un prieten al lui X; în 2001, ca urmare a unei explozii care avariase casa lui X, el spusese că autorii faptelor erau membri ai unei organizații criminale înrădăcinate în Sicilia, deși el însuși ar fi provocat această explozie; se propusese ca intermediar și îl convinsese pe X să-i dea suma de 200.000.000 de lire (ITL – aproximativ 103.291 de euro (EUR)), necesară, în opinia sa, pentru a satisface pretențiile bandei criminale; în realitate, el își însușise această sumă.

La 10 decembrie 2004, X și Y au fost interogați în cadrul unei ședințe ad hoc (incidente probatorio) care a avut loc în fața judecătorului de cercetare preliminară („GIP-ul”) din Sciacca, în prezența reprezentanților părților.

Reclamantul a fost trimis în judecată în fața tribunalului din Sciacca.

În cursul dezbaterilor, tribunalul a audiat mai mulți martori, printre care X. El a dispus, în plus, transcrierea unor interceptări telefonice.

La 26 septembrie 2007, X, care se constituise parte civilă, a prezentat înregistrările unor conversații pe care afirma că le-ar fi avut cu reclamantul. Tribunalul a dispus transcrierea acestor conversații și a numit un expert, însărcinându-l să stabilească dacă înregistrările în cauză fuseseră obiectul unei manipulări.

Tribunalul a dispus o nouă audiere a lui X și audierea a cinci martori noi. După aceste interogatorii, părțile au prezentat pledoariile lor.

Printr-o sentință din 21 ianuarie 2009, al cărei text a fost depus la grefă la 17 aprilie 2009, tribunalul din Sciacca l-a achitat pe reclamant de toate acuzațiile aduse împotriva sa. El a considerat în special că, în ceea ce privește inculparea de tentativă de furt, faptele reproșate nu se produseseră (perché il fatto non sussiste) și că, în ceea ce privește conduita calificată drept complicitate de către parchet, aceasta nu era stabilită ca infracțiune de lege (perché il fatto non costituisce reato). În ceea ce privește celelalte infracțiuni, el a considerat că reclamantul nu le săvârșise (per non aver commesso il fatto).

Tribunalul a dispus, în plus, transmiterea dosarului parchetului pentru a evalua dacă era necesar să se înceapă urmărirea penală pentru mărturie mincinoasă împotriva lui X, Y și a altor cinci martori.

În motivele sentinței sale, tribunalul a examinat declarațiile lui X, ale lui Y și ale celorlalți martori în cauză în lumina elementelor probatorii produse în cursul dezbaterilor. El a ajuns la concluzia că aceste declarații nu erau nici credibile, nici coroborate cu alte elemente. Tribunalul a remarcat că X și Y fuseseră considerați de încredere în cadrul unui alt proces care, pentru fapte similare, condusese la condamnarea definitivă a unei terțe persoane, Z. Cu toate acestea, el a remarcat că afirmațiile făcute de X și Y în cadrul cauzei privindu-l pe reclamant păreau imprecise, ilogice și incoerente: în opinia tribunalului, ele erau nu numai puțin credibile, ci și false. Tribunalul a remarcat, de altfel, că expertul desemnat din oficiu ajunsese la concluzia că înregistrările prezentate de X în ședință fuseseră manipulate.

Având în vedere aceste considerații, tribunalul a considerat că, chiar dacă era stabilit că X fusese victima unui șantaj săvârșit de Z, nu se dovedise dincolo de orice îndoială rezonabilă că reclamantul fusese complice la acest șantaj. În ochii tribunalului, rolul reclamantului putea fi într-adevăr limitat la cel de simplu intermediar între X și Z. B. Procesul în apel

Parchetul și partea civilă au declarat apel.

Ședința în fața curții de apel din Palermo a avut loc la 15 februarie 2012. Cu această ocazie, reclamantul a făcut declarații spontane, iar părțile au prezentat pledoariile lor.

Printr-o decizie din 15 februarie 2012, al cărei text a fost depus la grefă la 24 aprilie 2012, curtea de apel din Palermo l-a recunoscut pe reclamant vinovat de șantaj și de deținere de produse explozive și i-a aplicat o pedeapsă de opt ani și șase luni de închisoare și o amendă de 1.600 EUR. L-a condamnat, în plus, să repare prejudiciile suferite de partea civilă, precizând că cuantumul acestora va trebui stabilit în cadrul unei proceduri civile separate. În ceea ce privește celelalte infracțiuni de care era acuzat, l-a achitat pe motiv de prescripție.

După ce a reexaminat probele aflate la dosar, curtea de apel a ajuns la concluzia că Y era un martor credibil. Ea a considerat că, în ansamblul lor, afirmațiile sale erau precise și coroborate cu mai multe elemente. Ea a considerat, în plus, că el dăduse justificări relevante pentru anumite inexactități și că informațiile pe care le furnizase fuseseră ignorate pe nedrept de instanța de fond. În opinia sa, situația era în esență aceeași și pentru X. Curtea de apel a remarcat astfel că tribunalul din Sciacca îi reproșase acestui martor că negase inițial că ar fi fost victima unui șantaj și că manifestase o anumită reticență în a prezenta elementele de probă aflate în posesia sa. Cu toate acestea, în opinia curții de apel, această conduită se explica prin temerile de represalii: odată asigurat că amenințarea nu provenea de la organizațiile criminale, ci de la reclamant, X se hotărâse să colaboreze cu autoritățile. De altfel, curtea de apel nu a urmat concluzia tribunalului potrivit căreia înregistrările prezentate de X fuseseră manipulate și a observat că declarațiile acestuia din urmă erau coroborate cu cele ale soției și ale fiului său.

Potrivit curții de apel, reclamantul își schimbase versiunea faptelor, adaptându-și treptat declarațiile pe măsură ce elemente împotriva sa fuseseră prezentate în cursul procesului. Tot în opinia ei, reclamantul îl cunoștea foarte bine pe Z, încercase să împiedice ancheta acuzând o terță persoană și, în timpul unei conversații telefonice cu sora sa, afirmase că primise o sumă de bani de la X.

În ceea ce privește cuantumul pedepsei, curtea de apel a considerat că gravitatea faptelor și personalitatea „negativă” a reclamantului împiedicau acordarea de circumstanțe atenuante. Dimpotrivă, ea a apreciat ca circumstanță agravantă faptul că persoana interesată folosise forța de intimidare caracteristică organizațiilor criminale de tip mafiot (articolul 7 din Decretul legislativ nr. 152 din 1991). C. Recursul în casație al reclamantului

Reclamantul a formulat recurs în casație. În susținerea recursului său, el invoca în special că curtea de apel reevaluase într-un mod nefavorabil apărării credibilitatea martorilor acuzării fără a dispune o nouă audiere a acestora, ceea ce, în opinia sa, încălca, printre altele, articolul 6 din Convenție. El susținea, de asemenea, că motivarea deciziei curții de apel era ilogică și arbitrară și că nu ținea cont în mod corespunzător de numeroase elemente susceptibile să afecteze credibilitatea martorilor acuzării.

Printr-o decizie din 27 martie 2013, al cărei text a fost depus la grefă la 29 august 2013, Curtea de casație, considerând că curtea de apel motivase în mod logic și corect toate punctele controversate, l-a respins pe reclamant din recursul său.

Curtea de casație a observat că, în hotărârea sa Dan c. Moldovei (nr. 8999/07, 5 iulie 2011), Curtea precizase că, înainte de a anula o achitare, judecătorul de apel era obligat să dispună o nouă audiere a martorilor, cu dubla condiție ca mărturiile în cauză să fie decisive și să fie necesară reevaluarea credibilității martorilor. Înalta instanță a remarcat, în plus, că nu exista o regulă generală care să impună judecătorului de apel să redeschidă cercetarea judecătorească pentru a proceda la o reformatio in pejus a sentinței de fond, singura obligație a acestui judecător fiind aceea de a-și motiva decizia în mod riguros cu privire la motivele care îl conduceau să se îndepărteze de la primul verdict.

În ochii Curții de casație, cauza privindu-l pe reclamant se diferenția de cauza Dan, citată anterior, prin faptul că elementele de acuzare împotriva inculpatului erau numeroase și variate. Prin urmare, în opinia sa, „esența deciziei de apel nu p[utea] (...) să fie confundată cu afirmația că un martor, considerat necredibil de judecătorul de fond, fusese, în schimb, considerat credibil de [judecătorul] de apel”. Curtea de casație a remarcat că, în speță, curtea de apel se preocupase să dea o citire corectă și logică elementelor de probă ignorate în mod evident (travisati) de judecătorul de fond. Ea a remarcat că, în cadrul acestei reevaluări globale, această instanță se aplecase, de asemenea, asupra credibilității martorilor, și aceasta pentru a motiva vinovăția inculpatului dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Articolul 603 alineatul 3 din codul de procedură penală prevede că judecătorul de apel dispune din oficiu redeschiderea cercetării judecătorești dacă o consideră absolut necesară. B. Jurisprudența Curții de casație italiene

Făcând referire la jurisprudența Curții degajată, printre altele, prin hotărârea Dan (citată anterior), Curtea de casație italiană a afirmat în mai multe rânduri că judecătorul de apel care intenționează să infirme o sentință de achitare trebuie să procedeze la o nouă audiere a martorilor în măsura în care declarațiile acestora sunt determinante pentru a concluziona la condamnarea inculpatului și dacă credibilitatea lor trebuie reevaluată (printre altele, hotărârea secției a cincea nr. 38085 din 5 iulie 2012).

Prin decizia sa nr. 27620 depusă la grefă la 6 iulie 2016, Adunarea Plenară (Sezioni Unite) a Curții de casație a precizat, de altfel, că: „În cazul unui apel formulat împotriva unei sentințe de achitare întemeiate pe mărturii, (...), redeschiderea dezbaterilor (istruzione dibattimentale) trebuie considerată «absolut necesară» în sensul articolului 603 alineatul 3 din codul de procedură penală. (...) Atunci când parchetul face apel împotriva unei sentințe de achitare întemeiate pe aprecierea unor mărturii considerate decisive, judecătorul de apel nu poate să infirme sentința atacată și să concluzioneze la vinovăția inculpatului fără a fi dispus în prealabil, chiar din oficiu, redeschiderea cercetării judecătorești potrivit articolului 603 alineatul 3 din codul de procedură penală, audiind martorii ale căror declarații au fost decisive în vederea sentinței de achitare în primă instanță.” Mai precis, în ceea ce privește caracterul decisiv (decisività) al mărturiilor, Curtea de casație a afirmat că: „În vederea aprecierii de către judecătorul însărcinat cu apelul formulat de parchet împotriva unei achitări, sunt considerate decisive mărturiile care au determinat sau au contribuit numai la determinarea unui rezultat favorabil pentru inculpat și care, în prezența altor probe de natură diferită, chiar dacă au fost eliminate din ansamblul elementelor de probă, se dovedesc potențial susceptibile să aibă o influență asupra rezultatului apelului în sensul achitării sau al condamnării. Sunt considerate, de asemenea, decisive, declarațiile [care, în ochii judecătorului de fond, au] o valoare probatorie redusă sau nulă, dar care, din perspectiva parchetului, sunt susceptibile să determine, singure sau cu alte elemente de probă, condamnarea.” ÎN DREPT

Guvernul contestă această teză. A. Cu privire la admisibilitate

Constatând că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție și că nu se lovește, de altfel, de niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil. B. Cu privire la fond 1. Argumentele părților a) Reclamantul

Reclamantul face trimitere la principiile expuse în cauzele Dan (citată anterior), Manolachi c. României (5 martie 2013, nr. 36605/04) și Hanu c. României (nr. 10890/04, 4 iunie 2013). El indică faptul că tribunalul din Sciacca a considerat martorii acuzării, audiați de el, ca fiind necredibili și că a dispus transmiterea dosarului parchetului pentru a evalua dacă trebuia inițiată o urmărire penală pentru mărturie mincinoasă împotriva lor. El adaugă că curtea de apel a infirmat verdictul de achitare pronunțat în primă instanță fără a dispune o nouă audiere a acestor martori, ceea ce ar fi incompatibil cu principiile procesului echitabil. b) Guvernul

Guvernul expune că, potrivit jurisprudenței Curții, atunci când o instanță de apel decide, pe baza unei reevaluări a mărturiilor acuzării, să infirme verdictul de achitare în primă instanță, ea ar trebui, în principiu, să redeschidă cercetarea judecătorească pentru a proceda la o apreciere directă a acestor mărturii.

Guvernul adaugă că, pentru a se conforma jurisprudenței Curții, Curtea de casație a precizat că o reformatio in pejus în apel nu se putea face fără o nouă audiere a martorilor ale căror declarații erau determinante pentru a concluziona la vinovăția inculpatului și a căror credibilitate trebuia reevaluată (hotărârile secției a cincea nr. 25475 din 24 februarie 2015, rv. 263903, și nr. 52208 din 30 septembrie 2014, rv. 262115). El indică faptul că, în schimb, potrivit Curții de casație, redeschiderea cercetării judecătorești în apel nu era necesară atunci când conținutul sau credibilitatea mărturiilor făcute în primă instanță nu erau puse în discuție și când vinovăția inculpatului era stabilită pe baza unei aprecieri a elementelor eventual neglijate de primul judecător sau după evidențierea erorilor (travisamenti) eventual săvârșite de acesta din urmă în evaluarea declarațiilor (hotărârea secției a doua nr. 41736 din 22 septembrie 2015, rv. 264682). Curtea de casație a precizat, de asemenea, următoarele: principiul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă” implica faptul că o reformatio in pejus în apel întemeiată pe aceleași elemente ca cele obținute în primă instanță trebuia să se întemeieze pe argumente decisive susceptibile să arate lacunele deciziei de achitare și să stabilească certitudinea vinovăției inculpatului; instanța de apel trebuia, așadar, să arate că nicio îndoială rezonabilă nu putea subzista, întrucât „condamnarea presupun[ea] certitudinea vinovăției [inculpatului], pe când achitarea nu presupun[ea] certitudinea nevinovăției sale, ci simpla lipsă de certitudine a vinovăției sale” (hotărârea secției a șasea nr. 40159 din 3 noiembrie 2011, rv. 251066).

Trecând la faptele speței, Guvernul indică faptul că Curtea de casație a considerat că prezenta speță se distingea de cauza Dan, citată anterior (paragraful 25 de mai sus). În special, după spusele sale, curtea de apel nu s-a limitat la a reevalua credibilitatea martorilor procedând la o simplă citire a conținutului declarațiilor lor, ci a efectuat o examinare critică și aprofundată a structurii motivării sentinței tribunalului din Sciacca. Procedând astfel, curtea de apel a indicat interpretarea corectă a depozițiilor în cauză în lumina ansamblului elementelor disponibile (interceptări telefonice, probe obținute în alte proceduri penale, expertiză a înregistrărilor prezentate de X, informații furnizate de carabinieri și comportamentul „incomprehensibil” al reclamantului în noaptea în care se produsese explozia). 2. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că modalitățile de aplicare a articolului 6 din Convenție la procedurile de apel depind de caracteristicile procedurii în cauză; trebuie să se țină cont de ansamblul procesului desfășurat în ordinea juridică internă și de rolul pe care l-a jucat în aceasta instanța de apel (Botten c. Norvegiei, 19 februarie 1996, § 39, Culegere de hotărâri și decizii 1996-I, și Hermi c. Italiei [MC], nr. 18114/02, § 60, CEDO 2006-XII). Atunci când o instanță de apel este chemată să judece o cauză în fapt și în drept și să studieze în ansamblu chestiunea vinovăției sau a nevinovăției, ea nu poate, pentru motive de echitate a procesului, să decidă asupra acestor chestiuni fără apreciere directă a mijloacelor de probă (Constantinescu c. României, nr. 28871/95, § 55, CEDO 2000-VIII, Popovici c. Moldovei, nr. 289/04 și 41194/04, § 68, 27 noiembrie 2007, Marcos Barrios c. Spaniei, nr. 17122/07, § 32, 21 septembrie 2010, Dan, citată anterior, § 30, Lazu c. Republicii Moldova, nr. 46182/08, § 40, 5 iulie 2016, Manoli c. Republicii Moldova, nr. 56875/11, § 32, 28 februarie 2017, și, a contrario, Kashlev c. Estoniei, nr. 22574/08, §§ 48-50, 26 aprilie 2016).

Trecând la faptele speței, Curtea observă, mai întâi, că curtea de apel din Palermo l-a condamnat pe reclamant pe baza declarațiilor lui X, presupusa victimă a unora dintre faptele reproșate persoanei interesate, și a lui Y, un alt martor, care depuseseră mărturie în fața instanțelor de fond (a se vedea paragraful 19 de mai sus).

Curtea remarcă faptul că tribunalul din Sciacca, instanța de fond care l-a audiat pe X în cursul dezbaterilor (paragraful 9 de mai sus), l-a achitat pe reclamant întrucât a considerat că depoziția acestui martor nu era credibilă. În opinia tribunalului, declarațiile acestuia din urmă și cele ale lui Y, interogat în cadrul unei ședințe ad hoc în fața GIP-ului (paragraful 7 de mai sus), erau imprecise, ilogice și incoerente. Astfel, tribunalul a considerat că nu numai că aceste declarații nu erau coroborate cu alte elemente, dar erau, de asemenea, false, ceea ce l-a determinat să dispună transmiterea dosarului parchetului pentru a evalua dacă era necesar să se înceapă urmărirea penală pentru mărturie mincinoasă împotriva lui X, Y și a altor cinci martori (paragrafele 13-14 de mai sus).

Curtea remarcă în continuare că, la rândul său, curtea de apel din Palermo avea posibilitatea, în calitate de instanță de recurs, de a pronunța o nouă hotărâre pe fond, ceea ce a și făcut la 15 februarie 2012. Această instanță putea decide fie să confirme achitarea reclamantului, fie să îl declare vinovat pe acesta, după ce s-a aplecat asupra chestiunii vinovăției sau nevinovăției persoanei interesate. Pentru a face acest lucru, curtea de apel avea posibilitatea de a dispune din oficiu redeschiderea cercetării judecătorești, în conformitate cu articolul 603 alineatul 3 din codul de procedură penală, și să procedeze la o nouă audiere a martorilor (paragraful 26 de mai sus).

Curtea observă că curtea de apel din Palermo a infirmat sentința atacată, îndepărtându-se astfel de opinia tribunalului în ceea ce privește interpretarea acelorași depoziții examinate de judecătorul a quo. Curtea de apel a considerat că mărturiile lui X și Y erau credibile, precise și coroborate cu mai multe elemente. Ea a considerat, în plus, că Y dăduse justificări relevante pentru anumite inexactități și, în ceea ce-l privește pe X, că reticența sa inițială se explica prin temerile de represalii și că nu existase nicio manipulare a înregistrărilor prezentate de el. Curtea de apel a acordat, de asemenea, o anumită pondere conduitei reclamantului, remarcând faptul că acesta încercase să împiedice ancheta, că recunoscuse că primise o sumă de bani de la X și că își adaptase progresiv declarațiile pe măsură ce elemente împotriva sa fuseseră prezentate în cursul procesului (paragrafele 19-20 de mai sus).

Este necesar să se constate că, în speță, curtea de apel din Palermo nu s-a limitat la o nouă apreciere a unor elemente de natură pur juridică, ci s-a pronunțat asupra unei chestiuni factuale, și anume credibilitatea depozițiilor lui X și Y, modificând astfel faptele reținute de judecătorul de fond. În ochii Curții, o astfel de examinare implică, prin caracteristicile sale, o luare de poziție asupra unor fapte decisive pentru determinarea vinovăției reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Igual Coll c. Spaniei, nr. 37496/04, § 35, 10 martie 2009, Marcos Barrios, citată anterior, § 40, și a se vedea, a contrario, Leș c. României (dec.), nr. 28841/09, 13 septembrie 2016).

În această privință, Curtea remarcă faptul că, pentru a ajunge la aceste concluzii, curtea de apel nu a procedat la o nouă audiere a lui X și Y: această instanță s-a limitat să examineze declarațiile acestora astfel cum fuseseră consemnate în procesele-verbale aflate la dosar (a se vedea, mutatis mutandis, Dan, citată anterior, § 32).

Având în vedere ceea ce era în joc pentru reclamant, Curtea nu este convinsă că chestiunile pe care curtea de apel din Palermo trebuia să le tranșeze înainte de a decide să îl condamne pe acesta, infirmând verdictul de achitare al tribunalului din Sciacca, puteau, din motive de echitate a procesului, să fie examinate în mod adecvat fără apreciere directă a mărturiilor acuzării. Curtea reamintește că cei care au responsabilitatea de a decide asupra vinovăției sau nevinovăției inculpatului trebuie, în principiu, să audieze martorii în persoană și să evalueze credibilitatea lor (a se vedea Manoli, citată anterior, § 32 și, a contrario, Kashlev, citată anterior, §§ 48-50). Evaluarea credibilității unui martor este o sarcină complexă, care, în mod normal, nu poate fi îndeplinită prin intermediul unei simple citiri a conținutului declarațiilor acestuia, astfel cum sunt consemnate în procesele-verbale ale audierilor (Dan, citată anterior, § 33).

Desigur, există cazuri în care se dovedește imposibil să se audieze un martor în persoană în cadrul dezbaterilor în apel, de exemplu din cauza decesului acestuia (a se vedea, printre altele, Ferrantelli și Santangelo c. Italiei, 7 august 1996, § 52, Culegere 1996-III, și Al-Khawaja și Tahery c. Regatului Unit [MC], nr. 26766/05 și 22228/06, § 153, CEDO 2011) sau pentru a respecta dreptul său de a păstra tăcerea cu privire la circumstanțe care ar putea duce la incriminarea sa (a se vedea, de exemplu, Craxi c. Italiei (nr. 1), nr. 34896/97, § 86, 5 decembrie 2002). Cu toate acestea, nu s-a susținut că astfel de împiedicări existau în speță (a se vedea, mutatis mutandis, Dan, citată anterior, § 33).

Curtea a examinat argumentul Guvernului potrivit căruia, în speță, o nouă audiere a lui X și Y nu era necesară, motivat de faptul că curtea de apel, departe de a se limita la a reevalua credibilitatea lor, efectuase un control aprofundat al motivării sentinței tribunalului din Sciacca, evidențiind carențele acesteia în lumina ansamblului elementelor de probă aflate la dosar (paragraful 35 de mai sus). Cu toate acestea, Curtea nu vede în ce mod această împrejurare ar putea exonera instanța de apel de obligația care îi revenea de a audia în persoană martorii ale căror declarații, pe care urma să le interpreteze într-un mod nefavorabil inculpatului și radical diferit de cel în care judecătorul de fond abordase cauza, constituiau principalul element de acuzare.

În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că omisiunea curții de apel din Palermo de a-i audia din nou pe X, Y și/sau alți martori înainte de a infirma verdictul de achitare de care reclamantul beneficiase în primă instanță a adus atingere echității procesului.

Rezultă că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.

Reclamantul solicită 10.000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral pe care declară că l-a suferit.

Guvernul contestă această cerere.

Curtea consideră că se impune să se acorde reclamantului 6.500 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

Curtea reamintește, în plus, că, atunci când, ca în speță, un particular a fost condamnat în urma unui proces care nu a îndeplinit cerințele articolului 6 din Convenție, un nou proces sau o redeschidere a procedurii, la cererea persoanei interesate, reprezintă în principiu un mijloc adecvat de remediere a încălcării constatate (a se vedea, mutatis mutandis, Öcalan c. Turciei [MC], nr. 46221/99, § 210, CEDO 2005-IV, Popovici, citată anterior, § 87, și Gerovska Popčevska c. „Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei”, nr. 48783/07, § 68, 7 ianuarie 2016). B. Cheltuieli de judecată

Fără a prezenta un document justificativ în susținerea cererii sale, reclamantul solicită suma de 4.000 EUR pentru cheltuielile de judecată.

Guvernul contestă această pretenție.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului lor. În plus, atunci când Curtea constată o încălcare a Convenției, ea acordă reclamantului plata cheltuielilor de judecată suportate de acesta în fața instanțelor naționale numai în măsura în care acestea au fost angajate pentru a preveni sau a face să fie remediată de către acestea respectiva încălcare. În speță, Curtea remarcă faptul că cererea de rambursare a cheltuielilor de judecată nu este suficient de detaliată și nici însoțită de documente justificative relevante. Așadar, ea respinge cererea formulată de reclamant cu acest titlu. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră oportun să calculeze rata dobânzilor de întârziere după rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Hotărăște că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Hotărăște a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție, 6.500 EUR (șase mii cinci sute de euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciu moral; b) că, începând de la expirarea acestui termen și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă pe parcursul acestei perioade, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 29 iunie 2017, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulamentul Curții. Renata Degener Linos-Alexandre Sicilianos Grefier adjunct Președinte

Le requérant a été représenté par M e N. Paoletti, avocat à Rome. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me E. Spatafora.

Le requérant alléguait en particulier que la procédure pénale menée à son encontre n’avait pas été équitable.

Le 5 novembre 2015, le grief tiré de l’omission d’ordonner une nouvelle audition des témoins à charge en appel a été communiqué au Gouvernement et la requête a été déclarée irrecevable pour le surplus conformément à l’article 54 § 3 du règlement de la Cour. EN FAIT I.

Le requérant fut accusé d’extorsion, de détention de produits explosifs, de dégradation des biens d’autrui, de connivence ( favoreggiamento personale ) et de tentative de vol. Ces accusations se fondaient sur les déclarations de deux témoins, X, victime présumée de certains des faits reprochés au requérant, et Y. La teneur de ces témoignages était la suivante : le requérant était un ami de X ; en 2001, à la suite d’une explosion ayant endommagé la maison de X, il avait dit que les auteurs des faits étaient les membres d’une organisation criminelle enracinée en Sicile, alors qu’il aurait lui-même provoqué cette explosion ; il s’était proposé en tant qu’intermédiaire et avait convaincu X de lui donner la somme de 200 000 000 lires (ITL – environ 103 291 euros (EUR)), nécessaire selon lui pour satisfaire les prétentions de la bande criminelle ; en réalité, il avait empoché cette somme. 7 . Le 10 décembre 2004, X et Y furent interrogés dans le cadre d’une audience ad hoc ( incidente probatorio ) qui eut lieu devant le juge des investigations préliminaires (« le GIP ») de Sciacca en la présence des représentants des parties.

Le requérant fut renvoyé en jugement devant le tribunal de Sciacca. 9 . Au cours des débats, le tribunal entendit plusieurs témoins, parmi lesquels X. Il ordonna en outre la transcription de certaines écoutes téléphoniques.

Le 26 septembre 2007, X, qui s’était constitué partie civile, produisit les enregistrements de certaines conversations qu’il affirmait avoir eues avec le requérant. Le tribunal ordonna la transcription de ces conversations et nomma un expert, le chargeant d’établir si les enregistrements en question avaient fait l’objet d’une manipulation.

Le tribunal ordonna une nouvelle audition de X et l’audition de cinq nouveaux témoins. Après ces interrogatoires, les parties présentèrent leurs plaidoiries.

Par un jugement du 21 janvier 2009, dont le texte fut déposé au greffe le 17 avril 2009, le tribunal de Sciacca relaxa le requérant de toutes les accusations portées contre lui. Il estima notamment que, s’agissant de l’inculpation de tentative de vol, les faits reprochés ne s’étaient pas produits ( perché il fatto non sussiste ) et que, en ce qui concernait la conduite qualifiée de connivence par le parquet, elle n’était pas érigée en infraction par la loi ( perché il fatto non costituisce reato ). Quant aux autres infractions, il considéra que le requérant ne les avait pas commises ( per non aver commesso il fatto ). 13 . Le tribunal ordonna en outre la transmission du dossier au parquet afin d’évaluer s’il était nécessaire d’ouvrir des poursuites pour faux témoignage contre X, Y et cinq autres témoins. 14 . Dans les motifs de son jugement, le tribunal examina les déclarations de X, de Y et des autres témoins concernés à la lumière des éléments probatoires produits pendant les débats. Il parvint à la conclusion que ces déclarations n’étaient ni crédibles ni corroborées par d’autres éléments. Le tribunal nota que X et Y avaient été estimés fiables dans le cadre d’un autre procès, qui, pour des faits similaires, avait conduit à la condamnation définitive d’une tierce personne, Z. Il releva cependant que les affirmations faites par X et Y dans le cadre de l’affaire concernant le requérant paraissaient imprécises, illogiques et incohérentes : de l’avis du tribunal, elles étaient non seulement peu crédibles, mais également fausses. Le tribunal nota par ailleurs que l’expert commis d’office était parvenu à la conclusion que les enregistrements produits par X à l’audience avaient été manipulés. 15 . Eu égard à ces considérations, le tribunal estima que, même s’il était établi que X avait été victime d’une extorsion perpétrée par Z, il n’avait pas été prouvé au-delà de tout doute raisonnable que le requérant avait été complice de cette extorsion. Aux yeux du tribunal, le rôle du requérant pouvait en effet avoir été limité à celui de simple intermédiaire entre X et Z. B. Le procès en appel

Le parquet et la partie civile interjetèrent appel.

L’audience devant la cour d’appel de Palerme eut lieu le 15 février 2012. À cette occasion, le requérant fit des déclarations spontanées et les parties présentèrent leurs plaidoiries.

Par un arrêt du 15 février 2012, dont le texte fut déposé au greffe le 24 avril 2012, la cour d’appel de Palerme reconnut le requérant coupable d’extorsion et de détention de produits explosifs, et elle lui infligea une peine de huit ans et six mois d’emprisonnement et une amende de 1 600 EUR. Elle le condamna en outre à réparer les dommages subis par la partie civile, précisant que le montant de ceux-ci devrait être fixé au cours d’une procédure civile séparée. S’agissant des autres infractions dont il était accusé, elle le relaxa pour cause de prescription. 19 . Après avoir réexaminé les preuves versées au dossier, la cour d’appel parvint à la conclusion que Y était un témoin crédible. Elle estima que, dans leur ensemble, ses affirmations étaient précises et corroborées par plusieurs éléments. Elle considéra en outre qu’il avait donné des justifications pertinentes pour certaines inexactitudes et que les informations qu’il avait fournies avaient été à tort ignorées par la juridiction de première instance. Selon elle, il en allait en substance de même pour X. La cour d’appel nota ainsi que le tribunal de Sciacca avait reproché à ce témoin d’avoir initialement nié avoir été victime d’une extorsion et d’avoir montré une certaine réticence à produire les éléments de preuve en sa possession. Cependant, de l’avis de la cour d’appel, cette conduite s’expliquait par des craintes de représailles : une fois rassuré sur le fait que la menace ne provenait pas d’organisations criminelles mais du requérant, X s’était décidé à collaborer avec les autorités. Par ailleurs, la cour d’appel ne suivit pas la conclusion du tribunal selon laquelle les enregistrements produits par X avaient été manipulés, et elle observa que les déclarations de ce dernier étaient corroborées par celles de son épouse et de son fils. 20 . Selon la cour d’appel, le requérant avait changé sa version des faits, adaptant progressivement ses déclarations au fur et à mesure que des éléments à sa charge avaient été produits au cours du procès. Toujours selon elle, le requérant connaissait très bien Z, il avait essayé d’entraver l’enquête en accusant une tierce personne, et, lors d’une conversation téléphonique avec sa sœur, il avait affirmé avoir reçu une somme d’argent de la part de X.

Quant au quantum de la peine, la cour d’appel estima que la gravité des faits et la personnalité « négative » du requérant empêchaient de faire bénéficier celui-ci de circonstances atténuantes. Elle jugea au contraire aggravante la circonstance que l’intéressé avait fait usage de la force d’intimidation caractéristique des organisations criminelles de type mafieux (article 7 du décret législatif n o 152 de 1991). C. Le pourvoi en cassation du requérant

Le requérant se pourvut en cassation. À l’appui de son recours, il alléguait notamment que la cour d’appel avait réévalué d’une manière défavorable à la défense la crédibilité des témoins à charge sans ordonner une nouvelle audition de ces derniers, ce qui d’après lui violait, entre autres, l’article 6 de la Convention. Il soutenait également que la motivation de l’arrêt de la cour d’appel était illogique et arbitraire, et qu’elle ne tenait pas dûment compte de nombreux éléments susceptibles de nuire à la crédibilité des témoins de l’accusation.

Par un arrêt du 27 mars 2013, dont le texte fut déposé au greffe le 29 août 2013, la Cour de cassation, estimant que la cour d’appel avait motivé de façon logique et correcte tous les points controversés, débouta le requérant de son pourvoi. 24 . La Cour de cassation observa que, dans son arrêt Dan c. Moldova (n o 8999/07, 5 juillet 2011), la Cour avait précisé que, avant d’annuler un acquittement, le juge d’appel était tenu d’ordonner une nouvelle audition des témoins à la double condition que les témoignages en question fussent décisifs et qu’il fût nécessaire de réévaluer la crédibilité des témoins. La haute juridiction releva de plus qu’il n’existait pas une règle générale imposant au juge d’appel de rouvrir l’instruction pour procéder à une reformatio in pejus du jugement de première instance, la seule obligation de ce juge étant celle de motiver sa décision de manière rigoureuse quant aux raisons qui le conduisaient à s’écarter du premier verdict. 25 . Aux yeux de la Cour de cassation, l’affaire concernant le requérant se différenciait de l’affaire Dan , précitée, en ce que les éléments à charge de l’accusé étaient nombreux et variés. Dès lors, selon elle, « l’essence de la décision d’appel ne p[ouvait] pas (...) être confondue avec l’affirmation qu’un témoin, estimé non crédible par le juge de première instance, a[vait] été, en revanche, considéré comme crédible par [le juge] d’appel ». La Cour de cassation nota que, en l’espèce, la cour d’appel s’était souciée de donner une lecture correcte et logique des éléments de preuve manifestement ignorés ( travisati ) par le juge de première instance. Elle releva que, dans le cadre de cette réévaluation globale, cette juridiction s’était également penchée sur la crédibilité des témoins, et ce afin de motiver la culpabilité de l’accusé au-delà de tout doute raisonnable. II.

Faisant référence à la jurisprudence de la Cour dégagée entre autres par l’arrêt Dan (précité), la Cour de cassation italienne a affirmé à plusieurs reprises que le juge d’appel qui entend infirmer un jugement d’acquittement, doit procéder à nouvelle audition des témoins dans la mesure où leurs déclarations sont déterminantes pour conclure à la condamnation de l’accusé et si leur crédibilité doit être réévaluée (entre autres, arrêt de la cinquième section n o 38085 du 5 juillet 2012).

Par son arrêt n o 27620 déposé au greffe le 6 juillet 2016, l’Assemblée plénière ( Sezioni Unite ) de la Cour de cassation a par ailleurs précisé que : « En cas d’appel interjeté contre un jugement d’acquittement fondé sur des témoignages, (...), la réouverture des plaidoiries ( istruzione dibattimentale ) doit être considérée comme « absolument nécessaire » aux sens de l’article 603, alinéa 3, du code de procédure pénale. (...) Lorsque le parquet fait appel d’un jugement d’acquittement fondé sur l’appréciation de témoignages considérés décisifs, le juge d’appel ne peut pas infirmer le jugement attaqué et conclure à la culpabilité de l’accusé sans avoir au préalable ordonné, même d’office, la réouverture de l’instruction aux termes de l’article 603, alinéa 3 du code de procédure pénale, en auditionnant les témoins dont les déclarations ont été décisives aux fins du jugement d’acquittement de première instance. » Plus particulièrement, s’agissant du caractère décisif ( decisività ) des témoignages, la Cour de cassation a affirmé que : « Aux fins de l’appréciation par le juge chargé de l’appel formé par le parquet contre un acquittement, sont considérés comme décisifs les témoignages qui ont déterminé ou seulement contribué à déterminer une issue favorable pour l’accusé et qui, en présence d’autres preuves de nature différente, même s’ils ont été éliminés de l’ensemble des éléments de preuve, se révèlent potentiellement susceptibles d’avoir une influence sur l’issue de l’appel dans le sens de l’acquittement ou de la condamnation. Sont également considérées comme décisives, les déclarations [qui, aux yeux du juge de première instance, ont] une valeur probante réduite ou nulle mais qui, du point de vue du parquet, sont susceptibles de déterminer, seules ou avec d’autres éléments de preuve, la condamnation. » EN DROIT I.

Le Gouvernement conteste cette thèse. A. Sur la recevabilité

Constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable. B. Sur le fond 1. Les arguments des parties a) Le requérant

Le requérant se réfère aux principes exposés dans les affaires Dan , (précitée), Manolachi c. Roumanie (5 mars 2013, n o 36605/04) et Hanu c. Roumanie (n o 10890/04, 4 juin 2013). Il indique que le tribunal de Sciacca a estimé les témoins à charge, entendus par lui, non crédibles et qu’il a ordonné la transmission du dossier au parquet pour évaluer si des poursuites pour faux témoignage devaient être ouvertes à leur encontre. Il ajoute que la cour d’appel a infirmé le verdict d’acquittement prononcé en première instance sans ordonner une nouvelle audition de ces témoins, ce qui serait incompatible avec les principes du procès équitable. b) Le Gouvernement

Le Gouvernement expose que, selon la jurisprudence de la Cour, lorsqu’une juridiction d’appel décide, sur la base d’une réévaluation des témoignages à charge, d’infirmer le verdict d’acquittement de première instance, elle devrait, en principe, rouvrir l’instruction pour procéder à une appréciation directe de ces témoignages.

Le Gouvernement ajoute que, afin de se conformer à la jurisprudence de la Cour, la Cour de cassation a précisé qu’une reformatio in pejus en appel ne pouvait se faire sans une nouvelle audition des témoins dont les déclarations étaient déterminantes pour conclure à la culpabilité de l’accusé et dont la crédibilité devait être réévaluée (arrêts de la cinquième section n o 25475 du 24 février 2015, rv. 263903, et n o 52208 du 30 septembre 2014, rv. 262115). Il indique que, en revanche, selon la Cour de cassation, la réouverture de l’instruction en appel n’était pas nécessaire lorsque le contenu ou la crédibilité des témoignages faits en première instance n’étaient pas remis en question et lorsque la culpabilité de l’accusé était établie sur la base d’une appréciation d’éléments éventuellement négligés par le premier juge ou après mise en évidence des erreurs ( travisamenti ) éventuellement commises par ce dernier dans l’évaluation des déclarations (arrêt de la deuxième section n o 41736 du 22 septembre 2015, rv. 264682). La Cour de cassation a également précisé ce qui suit : le principe de la preuve « au-delà de tout doute raisonnable » impliquait qu’une reformatio in pejus en appel basée sur les mêmes éléments que ceux obtenus en première instance devait se fonder sur des arguments décisifs susceptibles de montrer les lacunes de la décision d’acquittement et d’établir la certitude de la culpabilité de l’accusé ; la juridiction d’appel devait donc montrer qu’aucun doute raisonnable ne pouvait subsister, car « la condamnation présuppos[ait] la certitude de la culpabilité [de l’accusé], alors que l’acquittement ne présuppos[ait] pas la certitude de son innocence, mais la simple non-certitude de sa culpabilité » (arrêt de la sixième section n o 40159 du 3 novembre 2011, rv. 251066). 35 . Se tournant vers les faits de l’espèce, le Gouvernement indique que la Cour de cassation a estimé que l’espèce se distinguait de l’affaire Dan , précitée (paragraphe 25 ci-dessus). En particulier, à ses dires, la cour d’appel ne s’est pas bornée à réévaluer la crédibilité des témoins en procédant à une simple lecture du contenu de leurs déclarations, mais elle a effectué un examen critique et approfondi de la structure de la motivation du jugement du tribunal de Sciacca. Ce faisant, la cour d’appel a indiqué l’interprétation correcte des dépositions en cause à la lumière de l’ensemble des éléments disponibles (écoutes téléphoniques, preuves obtenues dans d’autres procédures pénales, expertise des enregistrements produits par X, informations fournies par les carabiniers, et comportement « incompréhensible » du requérant la nuit où l’explosion s’était produite). 2. L’appréciation de la Cour

La Cour rappelle que les modalités d’application de l’article 6 de la Convention aux procédures d’appel dépendent des caractéristiques de la procédure dont il s’agit ; il faut prendre en compte l’ensemble du procès mené dans l’ordre juridique interne et le rôle qu’y a joué la juridiction d’appel ( Botten c. Norvège , 19 février 1996, § 39, Recueil des arrêts et décisions 1996-I, et Hermi c. Italie [GC], n o 18114/02, § 60, CEDH 2006 ‑ XII). Lorsqu’une instance d’appel est amenée à connaître d’une affaire en fait et en droit et à étudier dans son ensemble la question de la culpabilité ou de l’innocence, elle ne peut, pour des motifs d’équité du procès, décider de ces questions sans appréciation directe des moyens de preuve ( Constantinescu c. Roumanie , n o 28871/95, § 55, CEDH 2000-VIII, Popovici c. Moldova , n os 289/04 et 41194/04, § 68, 27 novembre 2007, Marcos Barrios c. Espagne , n o 17122/07, § 32, 21 septembre 2010, Dan , précité, § 30, Lazu c. République de Moldova , n o 46182/08, § 40, 5 juillet 2016, Manoli c. République de Moldova , n o 56875/11, § 32, 28 février 2017, et, a contrario , Kashlev c. Estonia , n o 22574/08 , §§ 48-50, 26 avril 2016).

Se tournant vers les faits de l’espèce, la Cour observe tout d’abord que la cour d’appel de Palerme a condamné le requérant sur la base des déclarations de X, la victime présumée de certains des faits reprochés à l’intéressé, et de Y, un autre témoin, qui avaient déposé devant les juridictions de première instance (voir paragraphe 19 ci-dessus).

La Cour note que le tribunal de Sciacca, la juridiction de première instance qui a entendu X lors des débats (paragraphe 9 ci-dessus), a relaxé le requérant car il a estimé que la déposition de ce témoin n’était pas crédible. De l’avis du tribunal, les déclarations de ce dernier et celles de Y, interrogé lors d’une audience ad hoc devant le GIP (paragraphe 7 ci-dessus), étaient imprécises, illogiques et incohérentes. Le tribunal a ainsi considéré que, non seulement ces déclarations n’étaient pas corroborées par d’autres éléments, mais également qu’elles étaient fausses, ce qui l’a conduit à ordonner la transmission du dossier au parquet afin d’évaluer s’il était nécessaire d’ouvrir des poursuites pour faux témoignage contre X, Y et cinq autres témoins (paragraphes 13-14 ci-dessus).

La Cour relève ensuite que, de son côté, la cour d’appel de Palerme avait la possibilité, en tant qu’instance de recours, de rendre un nouveau jugement sur le fond, ce qu’elle a fait le 15 février 2012. Cette juridiction pouvait décider soit de confirmer l’acquittement du requérant soit de déclarer celui-ci coupable, après s’être livrée à une appréciation de la question de la culpabilité ou de l’innocence de l’intéressé. Pour ce faire, la cour d’appel avait la possibilité d’ordonner d’office la réouverture de l’instruction, conformément à l’article 603 alinéa 3 du code de procédure pénale, et procéder à une nouvelle audition des témoins (paragraphe 26 ci ‑ dessus).

La Cour observe que la cour d’appel de Palerme a infirmé le jugement entrepris, s’écartant ainsi de l’avis du tribunal quant à l’interprétation des mêmes dépositions examinées par le juge a quo . La cour d’appel a considéré que les témoignages de X et Y étaient crédibles, précis et corroborés par plusieurs éléments. Elle a en outre estimé que Y avait donné des justifications pertinentes pour certaines inexactitudes et, quant à X, que sa réticence initiale s’expliquait par des craintes de représailles et qu’il n’y avait eu aucune manipulation des enregistrements produits par lui. La cour d’appel a également accordé un certain poids à la conduite du requérant, notant que celui-ci avait essayé d’entraver l’enquête, qu’il avait admis avoir reçu une somme d’argent de la part de X et qu’il avait progressivement adapté ses déclarations au fur et à mesure que des éléments à sa charge avaient été produits au cours du procès (paragraphes 19-20 ci ‑ dessus).

Force est de constater qu’en l’espèce la cour d’appel de Palerme ne s’est pas limitée à une nouvelle appréciation d’éléments de nature purement juridique, mais qu’elle s’est prononcée sur une question factuelle, à savoir la crédibilité des dépositions de X et Y, modifiant ainsi les faits retenus par le juge de première instance. Aux yeux de la Cour, un tel examen implique, de par ses caractéristiques, une prise de position sur des faits décisifs pour la détermination de la culpabilité du requérant (voir, mutatis mutandis , Igual Coll c. Espagne , n o 37496/04, § 35, 10 mars 2009, Marcos Barrios , précité, § 40, et voir, a contrario , Leș c. Roumanie (déc.), n o 28841/09, 13 septembre 2016). 42. À ce sujet, la Cour note que, pour parvenir à ces conclusions, la cour d’appel n’a pas procédé à une nouvelle audition de X et Y : cette juridiction s’est bornée à examiner les déclarations de ceux-ci telles qu’elles avaient été enregistrées dans les procès-verbaux versés au dossier (voir, mutatis mutandis , Dan , précité, § 32).

Compte tenu de ce qui était en jeu pour le requérant, la Cour n’est pas convaincue que les questions que la cour d’appel de Palerme avait à trancher avant de décider de condamner l’intéressé en infirmant le verdict d’acquittement du tribunal de Sciacca pouvaient, pour des motifs d’équité du procès, être examinées de manière appropriée sans appréciation directe des témoignages à charge. La Cour rappelle que ceux qui ont la responsabilité de décider de la culpabilité ou de l’innocence de l’accusé doivent, en principe, entendre les témoins en personne et évaluer leur crédibilité (voir Manoli , precité, § 32 et, a contrario , Kashlev , précité, §§ 48 ‑ 50). L’évaluation de la crédibilité d’un témoin est une tâche complexe, qui, normalement, ne peut pas être accomplie par le biais d’une simple lecture du contenu des déclarations de celui-ci, telles que consacrées dans les procès-verbaux des auditions ( Dan , précité, § 33).

Certes, il y a des cas où il s’avère impossible d’entendre un témoin en personne aux débats en appel, par exemple en raison de son décès (voir, entre autres, Ferrantelli et Santangelo c. Italie , 7 août 1996, § 52, Recueil 1996-III, et Al-Khawaja et Tahery c. Royaume-Uni [GC], n os 26766/05 et 22228/06, § 153, CEDH 2011) ou afin de respecter son droit de garder le silence sur des circonstances qui pourraient conduire à son incrimination (voir, par exemple, Craxi c. Italie (n o 1) , n o 34896/97, § 86, 5 décembre 2002). Cependant, il n’a pas été allégué que de tels empêchements existaient en l’espèce (voir, mutatis mutandis , Dan , précité, § 33).

La Cour a examiné l’argument du Gouvernement selon lequel, en l’espèce, une nouvelle audition de X et Y n’était pas nécessaire au motif que la cour d’appel, loin de se borner à réévaluer leur crédibilité, avait effectué un contrôle approfondi de la motivation du jugement du tribunal de Sciacca en mettant en exergue ses carences à la lumière de l’ensemble des éléments de preuve versés au dossier (paragraphe 35 ci-dessus). Cependant, la Cour ne voit pas en quoi cette circonstance pouvait exonérer la juridiction d’appel de l’obligation qui était la sienne d’entendre en personne les témoins dont les déclarations, qu’elle s’apprêtait à interpréter d’une manière défavorable à l’accusé et radicalement différente de celle dont le juge de première instance avait appréhendé l’affaire, constituaient le principal élément à charge. 46. À la lumière de ce qui précède, la Cour estime que l’omission de la cour d’appel de Palerme d’entendre à nouveau X, Y et/ou d’autres témoins avant d’infirmer le verdict d’acquittement dont le requérant avait bénéficié en première instance a porté atteinte à l’équité du procès.

Il s’ensuit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

Le requérant réclame 10 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il dit avoir subi.

Le Gouvernement conteste cette demande.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 6 500 EUR au titre du préjudice moral.

La Cour rappelle en outre que, lorsque, comme en l’espèce, un particulier a été condamné à l’issue d’un procès qui n’a pas satisfait aux exigences de l’article 6 de la Convention, un nouveau procès ou une réouverture de la procédure, à la demande de l’intéressé, représente en principe un moyen approprié de redresser la violation constatée (voir, mutatis mutandis , Öcalan c. Turquie [GC], n o 46221/99, § 210, CEDH 2005-IV, Popovici , précité, § 87, et Gerovska Popčevska c. « Ex-République yougoslave de Macédoine , n o 48783/07, § 68, 7 janvier 2016). B. Frais et dépens

Sans présenter de justificatif à l’appui de sa demande, le requérant réclame la somme de 4 000 EUR pour les frais et dépens.

Le Gouvernement conteste cette prétention.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En outre, lorsque la Cour constate une violation de la Convention, elle n’accorde au requérant le paiement des frais et dépens exposés par lui devant les juridictions nationales que dans la mesure où ils ont été engagés pour prévenir ou faire corriger par celles-ci ladite violation. En l’espèce, la Cour note que la demande de remboursement des frais et dépens n’est pas suffisamment détaillée ni accompagnée de justificatifs pertinents. Elle rejette donc la demande formulée par le requérant à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 6 500 EUR (six mille cinq cents euros) plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 29 juin 2017, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Renata Degener Linos-Alexandre Sicilianos Greffière adjointe Président