Comunicat la 3 iulie 2017 A DOUA SECȚIUNE Cerere nr 39558/10 Hüseyin URUÇ împotriva Turciei introdusă la 25 mai 2010 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, dl Hüseyin Uruç, este un resortisant turc născut în 1972 și rezident în Van. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul A. Pamukçu Yördem, avocată la Diyarbak Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Acuzat de un act de punere sub acuzare din 12 iunie 1995 pentru apartenență la organizația armată ilegală Hizbullah , reclamantul a fost achitat definitiv la 25 iunie 1998. Or, la 18 ianuarie 2001, reclamantul a fost arestat și pus în detenție provizorie pentru același șef ca și înainte și, printr-o hotărâre din 25 iunie 2002, Curtea de Securitate a statului Diyarbakr l-a condamnat la 12 ani și șase luni de închisoare fermă. La 16 decembrie 2002, Curtea de Casație a infirmat această hotărâre, pe motiv că, în prezența unei achitații anterioare definitive pentru șeful de al mafiei la mailul Hizbullah și în lipsa unor noi acte care ar fi fost comise ulterior la punerea în acuzare inițială, a fost contrar legii de a recondamna pe reclamant în același mod. Într-adevăr, conform dreptului turc, în temeiul principiului non bis in idem consacrat la art. 253 alineatul (3) din vechiul cod penal, nu era posibil să se dea în judecată pe reclamant pentru aceleași fapte. Prin hotărârea din 27 februarie 2003, judecătorii de primă instanță au luat act de această achitare și, în lipsa unor elemente noi, au decis să respingă acțiunea publică. În aplicarea principiului non bis in idem Această hotărâre a devenit definitivă la 7 martie 2003, din lipsă de recurs. Reclamantul a fost eliberat în aceeași zi, după doi ani, 1 lună și 20 de zile de detenție provizorie. La data de 15 aprilie 2003, reclamantul (în cazul în care a fost ținut pe nedrept în detenție provizorie) a depus o acțiune în despăgubire în fața tribunalului din Van, în conformitate cu art. 1 alineatul (6) din Legea nr. 466 (în vigoare la data relevantă) privind acordarea de despăgubiri persoanelor arestate sau deținute în mod ilegal. Prima hotărâre din 17 iunie 2004 a fost infirmată de Curtea de Casație și, în hotărârea sa din 1 februarie 2006, aceasta a considerat că suma acordată pentru prejudiciul moral era insuficientă și că metoda de calcul utilizată pentru evaluarea cheltuielilor judiciare era greșită. La 16 iunie 2006, Curtea s-a corectat și i-a alocat reclamantului 12 000 de lire turce (TRY) pentru daune morale și 480 TRY pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată (sume echivalente, la acea dată, cu aproximativ 5 955 EUR (EUR) și 240 EUR). Aceste sume erau învestite cu dobânzi legale începând cu 15 aprilie 2003, data introducerii acțiunii. În așteptările lor, judecătorii au subliniat faptul că reclamantul, în calitate de persoană care a fost achitată, avea dreptul de a revendica de la stat orice prejudiciu, în conformitate cu art. 1 Cu siguranță, reclamantul, profesor de profesie, a suferit o încălcare a reputației sale sociale și familiale din cauza naturii infracțiunii care i-a fost reproșată, precum și din cauza unei suferințe cauzate de faptul că a fost lipsit de libertatea sa și de faptul că a fost astfel departe de copiii săi și apropiați. Prin hotărârea din 20 ianuarie 2010, Curtea de Casație a confirmat această hotărâre, rectificând în mod expres suma acordată pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, care, potrivit acesteia, urma să fie 550 TRY (suma echivalentă, la această dată, la aproximativ 261 EUR). La 2 martie 2010, hotărârea respectivă a fost notificată Trezoreriei Publice pentru acțiune. La data la care a fost introdusă cererea la 25 mai 2010, aceasta din urmă nu a fost încă achitată. Dreptul intern relevant În părțile sale relevante, art. 253 din vechiul cod penal se citea astfel (...) Hotărârea se pronunța după ce a fost pronunată încheierea procedurii. Deciziile privind executarea sau condamnarea inculpatului, respingerea sau clasificarea acțiunii sau suspendarea procedurii sunt valabile. Dacă există o acțiune diligentă sau o sentință pronunțată anterior cu privire la același acuzat asupra aceluiași fapt, se decide respingerea acțiunii. (...) La art. 1 alineatul (6) din Legea nr. 466, în vigoare la momentul relevant, cu privire la acordarea de despăgubiri persoanelor arestate sau deținute în mod ilegal, vor fi compensate de către stat daunele suferite de orice persoană (...) care, după ce a fost arestată sau pusă în detenție în conformitate cu legea, va beneficia de un refuz (...), de o achitare sau de o sentință care o scutește de o pedeapsă (...) GRIFS 5 alin. (1) lit. (c) și 3 din Convenție și se plânge în special de caracterul nedrept al arestării sale și de menținerea sa în detenție pentru fapte pentru care a fost achitat definitiv anterior. Pe de altă parte, invocând în esență art. 5 alineatul (5), CESE consideră că sumele alocate la sfârșitul acțiunii sale în despăgubire, în conformitate cu art. 1 din Legea nr. 466, ar fi deviate de la eroarea comisă în privința sa, cu atât mai mult cu cât acestea nu au fost plătite la 25 mai 2010. În ceea ce privește f un c ț i on a t ă ț ii reie ș t ă ț ii din articolul §§ 1 c) și 3 din Convenție, calea deschisă prin art. 1 § 6 din Legea nr. 466 constituia, în speță, o a c ț i e eficientă și care ar putea face să se constate caracterul În acest sens, reclamantul se poate retrage în continuare. O încălcare a acestor dispoziții, în pofida faptului că acțiunea introdusă în temeiul Legii nr. 466, ar fi fost în cele din urmă acordată unor sume neplătite care, în plus, ar rămâne neplătite la data de 25 mai 2010? Cu alte cuvinte, se poate considera că instanțele naționale () au recunoscut, în esență, caracterul (a se vedea, N.C., Italia [GC], nr. 24952/94, § 49 și 57, CEDH 2002 și () (a se vedea, printre altele, Ganea c. Moldova , nr. 2474/06, § 19 și 30, 17 mai 2011 și referințele care figurează în aceasta) În cazul de față, a avut loc o redresare adecvată și eficace (a se vedea, în special, Ganea c. Moldova , nr. 2474/06, § 19 și 30, 17 mai 2011) În cazul de față, a avut loc o încălcare a articolului 5 Õ (c) din convenție, coroborată cu art. 5 Õ 3 din convenție, coroborat cu art. 5 Õ 3 Având în vedere aceleași elemente de fapt și de drept menționate în întrebarea de mai sus, se poate considera că, în speță, procedura de reparație diligentă în temeiul Legii nr. 466 s-a conformat cerințelor art. 5 alin. (5) din Convenție? În caz contrar, s-a încălcat această dispoziție?
Communiquée le 3 juillet 2017
Requête n
o
39558/10
Hüseyin URUÇ contre la Turquie
introduite le 25 May 2010
Le requérant, M. Hüseyin Uruç, est un ressortissant turc né en 1972 et résidant à Van. Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
1.
La procédure pénale à l’origine des griefs
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Inculpé par un acte d’accusation du 12 juin 1995 pour appartenance à l’organisation armée illégale
Hizbullah
, le requérant fut définitivement acquitté le 25 juin 1998.
Or, le 18 janvier 2001, le requérant fut arrêté et mis en détention provisoire pour le même chef que précédemment et, par un jugement du 25
juin 2002, la cour de sûreté de l’État de Diyarbakır le condamna à douze ans et six mois d’emprisonnement ferme.
Le 16 décembre 2002, la Cour de cassation infirma ce jugement, au motif que, en présence d’un acquittement antérieur définitif pour chef d’appartenance à l’
Hizbullah
et en l’absence de nouveaux actes qui auraient été perpétrés ultérieurement à la mise en accusation initiale, il était «
contraire à la loi
» de recondamner le requérant à ce même titre.
En effet, selon le droit turc, en vertu du principe
non bis in idem
consacré à l’article 253 § 3 de l’ancien code pénal, il n’était pas possible de poursuivre derechef le requérant pour les mêmes faits.
Par un jugement du 27 février 2003, les juges de première instance prirent acte dudit acquittement et, faute de nouveau éléments à charge, décidèrent de «
rejeter l’action publique
», en application du principe
non bis in idem
.
Ce jugement devint définitif le 7 mars 2003, faute de pourvoi. Le requérant fut libéré le jour même, après 2 ans, 1 mois et 20 jours de détention provisoire.
2.
L’action en dédommagement pour détention illégale
Le 15 avril 2003, le requérant – affirmant avoir été injustement maintenu en détention provisoire – introduisit, devant la cour d’assises de Van, une action en dommages-intérêts, en vertu de l’article 1 § 6 de la loi n
o
466 – en vigueur à l’époque pertinente – sur l’octroi d’indemnités aux personnes illégalement arrêtées ou détenues.
Le premier jugement du 17 juin 2004 – favorable au requérant – rendu par la cour d’assises, fut infirmé par la Cour de cassation. En effet, dans son arrêt du 1
er
février 2006, celle-ci considéra que le montant octroyé au titre du dommage moral était insuffisant et que la modalité de calcul utilisée pour l’évaluation des frais judiciaires était erronée.
Le 16 juin 2006, la cour d’assises se corrigea et alloua au requérant 12
000
livres turques (TRY) pour dommage moral et 480 TRY au titre des frais et dépens (sommes équivalant, à cette date, à environ 5
955
euros (EUR) et 240 EUR respectivement). Ces montants étaient assortis d’intérêts légaux à compter du 15 avril 2003, date d’introduction de l’action.
Dans leurs attendus, les juges soulignèrent que le requérant, en tant qu’individu «
acquitté
», était en droit «
de réclamer de l’État la réparation de tout préjudice, en application de l’article 1 § 6 de la loi n
o
466
». À cet égard, ils conclurent que durant «
la période où il était injustement détenu
», le requérant, instituteur de profession, avait certainement souffert d’une atteinte à sa réputation sociale et familiale en raison de la nature du délit qui lui avait été reproché ainsi que d’une détresse du fait d’avoir été privé de sa liberté et d’avoir été ainsi éloigné de ses enfants et proches.
Par arrêt du 20 janvier 2010, la Cour de cassation confirma ce jugement, en rectifiant d’officie la somme accordée pour frais et dépens, qui d’après elle devait être 550 TRY (somme équivalant, à cette date, à environ 261
EUR).
Le 2 mars 2010, ledit arrêt fut notifié au Trésor public pour action. A la date de l’introduction de la requête le 25 mai 2010, ce dernier ne s’était toujours pas acquitté des sommes jugées.
B.
Le droit interne pertinent
En ses parties pertinentes, l’article 253 de l’ancien code pénal se lisait ainsi
:
«
(...) Le jugement est prononcé après l’énoncé de la clôture de l’audience.
Les décisions portant sur l’acquittement ou la condamnation du prévenu, ou sur le rejet ou le classement de l’action, ou bien sur la suspension de la procédure, valent jugement.
S’il y a une action diligentée ou un jugement rendu auparavant concernant un même prévenu sur un même fait, il est décidé de rejeter l’action.
(...)
»
L’article 1 § 6 de la loi n
o
466, en vigueur à l’époque pertinente, sur l’octroi d’indemnités aux personnes illégalement arrêtées ou détenues disposait
:
«
Seront compensés par l’État les dommages subis par toute personne
:
(...)
6.
qui, après avoir été arrêtée ou mise en détention conformément à la loi, aura bénéficié d’un non-lieu (...), d’un acquittement ou d’un jugement la dispensant d’une peine
;
(...)
»
1.
Le requérant invoque l’article 5 §§ 1 c) et 3 de la Convention et se plaint notamment du caractère injuste de son arrestation et son maintien en détention pour des faits pour lesquels il avait été définitivement acquitté auparavant.
2.
Par ailleurs, invoquant en substance l’article 5 § 5, il estime que les sommes allouées à l’issue de son action en dommages-intérêts, en vertu de l’article 1 de la loi n
o
466, seraient dérisoires par rapport au tort commis à son égard, d’autant plus que celles-ci demeuraient impayées en date du 25
mai 2010.
A
.
S’agissant du grief tiré de l’article §§ 1 c) et 3 de la Convention, la voie ouverte par l’article 1 § 6 de la loi n
o
466 constituait-elle en l’espèce un recours efficace et susceptible de faire constater le caractère «
injuste
» ou «
illégal
» de l’arrestation puis du maintien en détention provisoire du requérant pour des faits pour lesquels il aurait été définitivement acquitté auparavant, nonobstant la circonstance que cette disposition n’exige a priori aucun constat d’«
illégalité
» dans ce sens
?
B
.
Dans l’affirmative, le requérant peut-il se prétendre toujours «
victime
» d’une violation de ces dispositions, malgré l’issue de son action introduite en vertu de la loi n
o
466, dès lors qu’il se serait finalement vu octroyer des sommes dérisoires qui, de surcroît, demeureraient impayées en date du 25 mai 2010
? En d’autres termes, peut-on considérer qu’en l’espèce les juridictions nationales (
a
) ont reconnu – fût-il en substance – le caractère «
injuste
» ou «
illégal
» des mesures en cause en l’espèce (voir,
N.C. c.
Italie
[GC], n
o
24952/94, §§ 49 et 57, CEDH 2002
‑
X)
et (
b
) ont fourni un
redressement adéquat et efficace
(voir, notamment,
Ganea c.
Moldova
, n
o
2474/06, §§ 19 et 30, 17 mai 2011, et les références qui y figurent)
?
C.
Dans la négative, y a-t-il eu en l’espèce violation de l’article 5 §
1
c) de la Convention, combiné avec l’article 5 § 3
?
D.
Eu égard aux mêmes éléments de fait et de droit mentionnés dans la question
B.
, ci-dessus, peut-on considérer qu’en l’espèce la procédure de réparation diligentée en vertu de la loi n
o
466 a cadré avec les exigences de l’article
5 § 5 de la Convention
? Dans la négative, y a-t-il eu violation de cette disposition
?