3 februarie 2010 Secțiunea a doua Cerere nr. 17210/09 prezentată de Hulki GÜNEȘ împotriva Turciei introdusă la 18 martie 2009 EXPOSAT DE FĂCUT Cetățean turc născut în 1964, reclamantul este în prezent reținut la casa de judecată a lui Diyarbakakr, unde execută pedeapsa cu închisoarea pe viață. Circumstanțele cazului Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: la 19 iunie 1992, reclamantul a fost reținut de forțele de securitate din satul çayçat. În aceeași zi, jandarmii autori ai arestării au întocmit un alt proces verbal, în care l-au identificat pe reclamant ca fiind unul dintre teroriștii care au participat la un atac armat în timpul căruia un soldat și-a pierdut viața și alți doi au fost răniți. Rapoartele medicale întocmite în timpul arestării reclamantului menționau mai multe zgârieturi și vânătăi pe corpul său. Printr-un act de acuzare prezentat la 20 iulie 1992, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Diyarbak octombrie 1991 și 14 iunie 1992, cu două atacuri armate, și, în special, să fi tras, împreună cu alți teroriști, în forțele de securitate, provocând moartea unui soldat și rănind alte două. În ședința din 30 octombrie 1992, curtea a decis, din motive de siguranță rutieră Depoziția celor trei jandarmi, care l-au identificat pe reclamant ca fiind unul dintre teroriștii care au participat la atacul din 14 În iunie 1992 au fost trimise două fotografii ale reclamantului, una luată în profil, cealaltă față, împreună cu procesele-verbale ale cauzei, la tribunalul însărcinat cu audierea martorilor. Reclamantul a contestat hotărârea Curții și a organizat o confruntare în fața acesteia. În cele din urmă, declarațiile martorilor au fost depuse de comisia de recurs. Reclamantul domnului Güneș nu a putut să interogheze sau să interogheze acești martori. În timpul audierii din 3 septembrie 1993, procurorul Republicii și-a prezentat rechiziționarea, la sfârșitul căreia a fost reținut de reclamant, din lipsă de probe care să permită stabilirea vinovăției sale. Cu toate acestea, la tribunalul din 24 decembrie 1993 au fost depuse la dosar o declarație a fratelui reclamantului, arestat pentru apartenență la PKK (Partea Muncitorilor din Kurdistan) și una a surorii sale. Ambele au declarat că reclamantul era membru al organizației incriminate. În consecință, în timpul procesului din 30 decembrie 1993, procurorul general al Republicii a prezentat o nouă rechiziție, la care a solicitat condamnarea reclamantului în conformitate cu art. 125 din Codul penal. Printr-o hotărâre din 11 martie 1994, Curtea de Securitate a statului Diyarbakr l-a declarat pe reclamant vinovat de faptele care i-au fost reproșate și l-a condamnat la pedeapsa capitală, combătută în închisoare pe viață, în conformitate cu art. 125 din Codul penal. În sprijinul deciziei sale, instanța a luat în considerare declarațiile a trei jandarmi obținuți de comisia de recurs, declarația reclamantului făcută în fața forțelor de ordine și procesele-verbale ale dosarului de anchetă. Ca urmare a unei audieri ținute la 10 noiembrie 1994, Curtea de Casație a confirmat decizia de primă instanță cu privire la vinovăția reclamantului și la pedepsele impuse. Decizia sa a fost pronunțată la 16 noiembrie 1994. La 29 mai 1995, reclamantul a sesizat Comisia Europeană cu privire la Drepturile Drepturilor Omului ( 3 alin. (1) și (3) lit. (d) din Convenție, în primul rând a fost supus în fața forțelor de ordine, în timpul arestului său, unor tratamente în conformitate cu art. 3 din Convenție. În al doilea rând, el a pus sub semnul întrebării independența și imparțialitatea instanței de securitate a statului care a fost condamnată și susținută. nu a beneficiat de un proces echitabil, în acest sens a fost condamnat pe baza declarațiilor forțelor de ordine fără a fi avut posibilitatea de a pune întrebări sau de a solicita interogarea acestor martori. La 1 noiembrie 1998, cererea a fost transmisă Curții, care a fost declarată admisibilă la 9 octombrie 2001 între timp, Legea nr. 4793 privind reforma diferitelor legi, adoptată la 23 noiembrie 1998, ianuarie 2003 și publicată în Jurnalul Oficial la 4 februarie 2003, a adăugat un paragraf 6 la art. 327 din Codul de procedură penală. Acest paragraf prevede redeschiderea procedurilor penale ca urmare a unei hotărâri de încălcare pronunțate de Curte. Cu toate acestea, în conformitate cu articolul tranzitoriu nr 1 din această lege, această posibilitate nu se aplică decât în două ipoteze. : hotărârea în care Curtea a pronunțat o hotărâre definitivă înainte de intrarea în vigoare a legii și hotărârea în care a pronunțat o hotărâre definitivă cu privire la o hotărâre formulată după intrarea în vigoare a legii (a se vedea în continuare partea B. La 19 iunie 2003, după examinarea cererii, Curtea a încheiat, în unanimitate, cu încălcarea articolelor 3, 6 alineatul (1) și 3 litera (d) din Convenție (Hulki Güneș c. Turcia 28490/95, CEDH 2003 VII). În ceea ce privește art. 3 din Convenție, Curtea a considerat că tratamentele exercitate asupra persoanei solicitante în timpul custodiei sale au avut un caracter atât inuman, cât și degradant ( ibidem , § 74). În ceea ce privește echitatea procedurii, Comisia a concluzionat mai întâi că instanța de securitate din Diyarbakr, atunci când a judecat și l-a condamnat pe reclamant, nu a fost o instanță independentă și imparțială (ibidem Pe de altă parte, Comisia a considerat că lipsa oricărei confruntări a reclamantului cu martorii aflați în întreținere în fața instanței din fond îl privase parțial pe acesta de un proces echitabil, în sensul articolului 6 alineatele (1) și (3) litera (d) din convenție (ibidem, § 96). § 91. La 27 octombrie 2003, pe baza hotărârii din 19 iunie 2003 și a articolelor 2 (statul de drept), 10 (egalitate în fața legii) și 36 (justiție) din Constituție, reclamantul sesizează Curtea de Securitate a Uniunii Europene cu privire la o cerere de redeschidere a procesului său. La 30 octombrie 2003, prima cameră a Curții de Securitate a statului a decăzut la . În special, aceasta a considerat că art. 327 alineatul (6) din Codul de procedură penală nu prevedea redeschiderea unei proceduri decât în cazul unei hotărâri a Curții care a devenit definitivă înainte de intrarea în vigoare a legii nr. 4793 sau de o hotărâre pronunțată cu privire la o cale de atac introdusă în fața Curții după intrarea sa în vigoare. Or, reclamantul, care și-a introdus cererea în fața organelor de la Strasbourg la 25 mai 1995 și care primise o hotărâre a CEDH după intrarea în vigoare a Legii nr. 4793, nu putea, prin urmare, să beneficieze de această posibilitate. La 10 noiembrie 2003, reclamantul s-a opus deciziei din 30 octombrie 2003. El a solicitat redeschiderea procesului său și a invocat în special incompatibilitatea articolului 3 alineatul (6) din Codul de procedură penală cu principiile egalității în fața legii și statului de drept, în sensul articolelor 2 și 10 din Constituție. Printr-o decizie adoptată la 19 noiembrie 2003, a doua cameră a Curții de Securitate a statului Diyarbakr a respins opoziția reclamantului. La 12 august 2004 și 13 noiembrie 2006, reclamantul a solicitat redeschiderea procesului său. Cu toate acestea, aceste cereri au fost respinse de instanțele interne la 14 septembrie 2004 și, respectiv, 8 decembrie 2006. De asemenea, opoziția formulată la decizia din 8 decembrie 2006 a fost respinsă de tribunalul din Diyarbakr la 1 februarie 2007. Dreptul intern și textele internaționale relevante Codul de procedură penală la art. 327 din Codul de procedură penală enumeră cazurile în care o cauză care a dus la o hotărâre în forță de lucru judecat poate face obiectul unui nou proces în favoarea condamnatului A fost modificat prin art. 3 din Legea nr. 4793 adoptată la 23 ianuarie 2003 și publicată în Jurnalul Oficial la 4 februarie 2003, care a adăugat un al șaselea caz de redeschidere Atunci când este stabilit printr-o hotărâre definitivă a Curții Europene a Drepturilor Omului că o decizie penală a fost pronunțată cu încălcarea Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și a protocoalelor adiționale ale acesteia, redeschiderea procesului poate fi solicitată în termen de un an de la data la care hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului a devenit definitivă. În conformitate cu articolul tranzitoriu nr. 1 din această lege, dispoziția menționată mai sus se aplică numai în următoarele două ipoteze: atunci când Curtea a pronunțat o hotărâre definitivă înainte de intrarea în vigoare a legii și când a pronunțat o hotărâre definitivă cu privire la o hotărâre pronunțată după intrarea în vigoare a legii. Recomandarea nr. R(2000)2 a Comitetului miniștrilor Consiliului Europei Comitetul de Miniștri a adoptat 19 ianuarie 2000, în cadrul celei de-a 694-a ședințe a delegaților miniștrilor, Recomandarea nr. R(2000)2 privind revizuirea sau redeschiderea anumitor cauze la nivel intern ca urmare a hotărârilor CEDO. Această recomandare se citește astfel Comitetul de Miniștri, în temeiul articolului 15.b din Statutul Consiliului Europei, Considerând că scopul Consiliului Europei este de a realiza o uniune mai strânsă între membrii săi, având în vedere Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare "Convenția," menționând că, în temeiul articolului 46 din Convenție, părțile contractante trebuie să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții Europene a Drepturilor Omului ( Curtea a Uniunii Europene: (a) în litigiile la care sunt părți și în cazul în care Comitetul miniștrilor supraveghează executarea acestora Având în vedere că, în anumite circumstanțe, angajamentul respectiv poate implica adoptarea de măsuri, altele decât satisfacția echitabilă acordată de Curte în conformitate cu art. 41 din convenție și/sau măsuri generale, astfel încât partea vătămată să se regăsească, în măsura posibilului, în situația în care aceasta era înainte de încălcarea Convenției ( Restitutio in interum Luând notă de faptul că: este de competența autorităților competente din statul membru în cauză să determine care măsuri sunt cele mai potrivite pentru realizarea restitutio in ðrum , ținând seama de mijloacele disponibile în sistemul juridic național Cu toate acestea, având în vedere că, astfel cum arată practica Comitetului miniștrilor privind controlul executării hotărârilor Curții, există circumstanțe excepționale în care reexaminarea unei cauze sau redeschiderea unei proceduri s-a dovedit a fi cel mai eficient și chiar singurul mijloc de realizare a restitutio in În lumina acestor considerații, părțile contractante trebuie să se asigure că la nivel intern există posibilități adecvate de realizare, pe cât posibil, a restitutio in inclusivrum II. În special, încurajează părțile contractante să își examineze sistemele juridice naționale pentru a se asigura că există posibilități adecvate de revizuire a unei cauze, inclusiv redeschiderea unei proceduri, în cazurile în care Curtea a constatat o încălcare a convenției, în special atunci când: partea vătămată continuă să sufere consecințe negative foarte grave ca urmare a deciziei naționale, consecințe care nu pot fi compensate prin satisfacția echitabilă și care nu pot fi modificate decât prin reexaminare sau redeschidere și (ii) rezultă din hotărârea Curții că decizia internă atacată este contrară fondului convenției sau încălcarea constatată este cauzată de erori sau deficiențe procedurale de o gravitate atât de gravă încât se pune o îndoială serioasă cu privire la rezultatul procedurii interne atacate. Rezoluțiile Comitetului miniștrilor Consiliului de l'Europe Comitetul de Miniștri a adoptat trei rezoluții interimare cu privire la executarea hotărârii pronunțate de Curte în cauza Hulki Güneșc. : 30 noiembrie 2005 (ResDH(2005)113), 4 aprilie 2007 (CM/ResDH(2007) 26) și 5 decembrie 2007 (CM/ResDH(2007)150). Părțile relevante ale ultimei rezoluții sunt astfel formulate (...) Având în vedere hotărârea transmisă Comitetului de către Curte, odată definitivă (...) Reiserând că, de la prima examinare a acestei cauze de către Comitetul de Miniștri în noiembrie 2003 a considerat că hotărârea Curții impune adoptarea de măsuri individuale având în vedere importanța încălcării dreptului la un proces echitabil, aruncând o îndoială serioasă cu privire la temeinicia condamnării reclamantului Cu toate acestea, în pofida adoptării articolului 90 din Constituția turcă, Codul de procedură penală nu permite încă redeschiderea procedurii penale în această cauză, precum și în numeroase alte cauze pendinte în fața Comitetului în cadrul supravegherii executării, în măsura în care permite doar redeschiderea procedurilor penale vizate de hotărârile Curții Europene devenite definitive înainte de 4 februarie 2003 sau pronunțate în instanțele introduse în fața Curții Europene după 4 februarie 2003 Reamintind faptul că cererea de redeschidere a procedurii, formulată de solicitant, a fost respinsă de instanțele naționale numai din cauza acestei restricții raționale Ö și în lipsa oricărei evaluări a necesității unui nou proces pentru a remedia încălcările specifice constatate de Curte în circumstanțele cauzei Õ Subliniind faptul că Comitetul a adoptat până în prezent două rezoluții interimare (la 30 noiembrie 2005 Rezoluția interimară ResDH(2005)113 și 4 aprilie 2007 Rezoluția interimară CM/ResDH(2007) 26) prin care se solicită autorităților turce să își respecte obligațiile în temeiul articolului 46 alineatul (1) din Convenție, să soluționeze încălcările constatate față de solicitant și să le îndemne să înceteze procesul juridic care împiedică redeschiderea procedurii naționale în cazul reclamantului Reamintind, de asemenea, că președinții în exercițiu ai Comitetului miniștrilor au adresat două scrisori omologilor lor turci, la 21 februarie 2005 și 12 aprilie 2006, în vederea comunicării preocupărilor Comitetului cu privire la executarea persistentă a hotărârii Turciei și la solicitarea de a lua măsurile corespunzătoare în favoarea reclamantului În ciuda adoptării acestor două rezoluții interimare de către Comitet și a trimiterii a două scrisori de către Președinție, autoritățile turce au luat până în prezent nici o măsură, în afară de plata satisfacției echitabile, pentru a remedia în mod corespunzător încălcările comise de reclamant, care își ispășește pedeapsa cu închisoarea pe viață. Observând cu mare îngrijorare faptul că două cauze similare, în speță cauzele Göçmen și Söylemez, pendinte în fața Comitetului, necesită, de asemenea, redeschiderea procedurilor interne, întrucât reclamanții au fost privați de dreptul lor la un proces echitabil și își ispășește în prezent pedeapsa cu închisoarea. Subliniind faptul că încălcarea obligației de a adopta măsurile necesare în acest caz împiedică redeschiderea procedurilor în cauzele menționate anterior, care reinserează că, în cazul în care această situație ar continua, aceasta ar însemna o încălcare clară a obligațiilor Turciei în temeiul articolului 46 alineatul (1) din Convenție. REAMINTIND cu tărie obligația autorităților turce în temeiul articolului 46 alineatul (1) din Convenție de a remedia încălcările constatate împotriva reclamantului INVITE INSTAMĂ autoritățile turce de a înlătura rapid acest obstacol juridic care împiedică redeschiderea procedurii naționale în cauza reclamantului DECIDE: să examineze punerea în aplicare a prezentei hotărâri la fiecare reuniune a sa, în termen de două luni de la adoptarea măsurilor urgente necesare. GRIFS Invocând concluziile Curții în cauza Hulki Güneș Mai sus, reclamantul consideră că respingerea cererii sale de redeschidere a procesului său nu este conformă cu cerințele art. 5 alin. (1) lit. (a) din Convenție, în temeiul căreia orice privare de libertate trebuie să aibă loc în conformitate cu căile legale În special, el subliniază că, în cauza respectivă, Curtea a ajuns la concluzia că a fost condamnat la o condamnare pe viață la închisoare pe viață la sfârșitul unei proceduri inechitabile în sensul articolului 6 alineatele (1) și (3) litera (d) din Convenție și pe baza unei declarații obținute în condiții contrare articolului 3 din Convenție. Potrivit reclamantului, dreptul intern trebuie să se conformeze el însuși convenției, inclusiv principiilor generale enunțate sau implicate de aceasta și, de asemenea, consideră că menținerea sa în reculegere nu poate fi considerată ca fiind pronunțată în mod regulat în raport cu cerințele dispoziției menționate anterior. Invocând art. 5 alin. (4) din Convenție, se plânge de asemenea că nu a beneficiat de o acțiune în fața unei instanțe pentru a contesta legalitatea detenției sale. În opinia sa, acesta ar fi trebuit să fie rejudecat după constatarea unei încălcări formulate de Curte în cauza Hulki Güneș menționată anterior. cu dispozițiile Convenției, în lumina cauzei Verein gegen Tiefabriken Schweiz (VgT) c. Elveția 2) [GC], n 3272/02, § 67, CEDH 2009 ...) În ciuda hotărârii din 19 iunie 2003 în care Curtea a concluzionat că procesul reclamantului nu se desfășurase în conformitate cu art. 6 §§ 1 și 3 d) din Convenție și că a existat o încălcare a art. 3 din Convenție, precum și a trei rezoluții interimare adoptate de Comitetul miniștrilor, faptul că până în prezent autoritățile turce au luat nici o măsură pentru a remedia în mod corespunzător încălcările sancționate de solicitant, care își ispășește pedeapsa de condamnare pe viață, poate fi compatibil cu art. 5 alin. (1) lit. (a) din Convenție? Se poate considera că respingerea cererii reclamantului de redeschidere a procedurii sale de către Curtea de Securitate din Laîul Diyarbakýr la data de 30 octombrie 2003, confirmat la 19 noiembrie 2003, l-a privat pe reclamant de dreptul de a introduce o cale de atac în fața unei instanțe, astfel încât acesta să decidă în scurt timp cu privire la legalitatea detenției sale și să dispună eliberarea sa în cazul în care detenția este ilegală, în sensul articolului 5 alineatul (4) din Convenție
3 février 2010
Requête n
o
17210/09
présentée par Hulki GÜNEȘ
contre la Turquie
introduite le 18 mars 2009
Citoyen turc né en 1964, le requérant est actuellement détenu à la maison d’arrêt de Diyarbakır, où il purge une peine de réclusion à perpétuité.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 19 juin 1992, le requérant fut appréhendé par les forces de sécurité au village de Çayçatı, situé dans le district de Varto (Muș). Le même jour, les gendarmes auteurs de l’arrestation établirent un autre procès-verbal, dans lequel ils identifiaient le requérant comme l’un des terroristes ayant participé le 14 juin 1992 à une attaque armée au cours de laquelle un soldat avait perdu la vie et deux autres avaient été blessés.
Les rapports médicaux établis lors de la garde à vue du requérant mentionnaient plusieurs égratignures et ecchymoses sur son corps.
Par un acte d’accusation présenté le 20 juillet 1992, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır intenta des poursuites contre le requérant. Il l’accusait de séparatisme et d’atteinte à l’intégrité de l’Etat, infractions passibles de la peine capitale en vertu de l’article
125 du code pénal. Il lui reprochait d’avoir participé, les 12
octobre 1991 et 14 juin 1992, à deux attaques armées, et, en particulier, d’avoir, avec d’autres terroristes, tiré sur les forces de sécurité, causant la mort d’un soldat et en blessant deux autres.
Lors de l’audience du 30 octobre 1992, la cour décida, pour «
raisons de sécurité routière
», de recueillir, par commission rogatoire, la déposition des trois gendarmes, qui avaient identifié le requérant comme l’un des terroristes ayant participé à l’attaque du 14
juin 1992. Ainsi, deux photographies du requérant, l’une prise de profil, l’autre de face, furent envoyées, avec les procès-verbaux de l’affaire, au tribunal chargé d’auditionner les témoins. Le requérant contesta la décision de la cour et demanda qu’une confrontation fût organisée devant elle.
Par la suite, les dépositions des témoins entendus par commission rogatoire furent versées au dossier. Le requérant M. Güneș ne put interroger ou faire interroger ces témoins.
Lors de l’audience du 3 septembre 1993, le procureur de la République présenta son réquisitoire, à l’issue duquel il demanda l’acquittement du requérant, faute de preuves à charge permettant d’établir sa culpabilité.
Cependant, à l’audience du 24 décembre 1993, furent versées au dossier une déposition du frère du requérant, arrêté pour appartenance au PKK (Parti des travailleurs du Kurdistan), et une de sa sœur. Toutes deux attestaient que le requérant était membre de l’organisation incriminée. Par conséquent, lors de l’audience du 30 décembre 1993, le procureur de la République présenta un nouveau réquisitoire, à l’issue duquel il demanda la condamnation du requérant en application de l’article 125 du code pénal.
Par un arrêt du 11 mars 1994, la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır déclara le requérant coupable des faits qui lui étaient reprochés et le condamna à la peine capitale, commuée en réclusion à perpétuité, en application de l’article 125 du code pénal. A l’appui de sa décision, la cour prit en compte les dépositions de trois gendarmes obtenues par commission rogatoire, celle du requérant faite devant les forces de l’ordre et les procès-verbaux du dossier d’enquête.
A la suite d’une audience tenue le 10 novembre 1994, la Cour de cassation confirma la décision de première instance quant à la culpabilité du requérant et aux peines infligées. Sa décision fut prononcée le 16
novembre 1994.
Le 29 mai 1995, le requérant a saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («
la Commission
») d’une requête dirigée contre la Turquie. Invoquant les articles 3 et 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention, il alléguait en premier lieu
avoir subi aux mains des forces de l’ordre, lors de sa garde à vue, des traitements contraires à l’article 3 de la Convention. En deuxième lieu, il contestait l’indépendance et l’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat qui l’avait condamné et soutenait
n’avoir pas bénéficié d’un procès équitable, en ce qu’il avait été condamné sur la base des déclarations des forces de l’ordre sans avoir eu la possibilité d’interroger ou de faire interroger ces témoins.
Le 1
er
novembre 1998, la requête a été transmise à la Cour, qui l’a déclarée recevable le 9 octobre 2001.
Entre-temps, la loi n
o
4793 portant réforme de différentes lois, adoptée le 23
janvier 2003 et publiée au
Journal Officiel
le 4 février 2003, ajouta un alinéa
6 à l’article 327 du code de procédure pénale. Cet alinéa prévoit la réouverture des procédures pénales à la suite d’un arrêt de violation rendu par la Cour. Cependant, selon l’article transitoire n
o
1 de cette loi, cette possibilité ne joue que dans deux hypothèses
: celle où la Cour a rendu un arrêt définitif avant l’entrée en vigueur de la loi et celle où elle a rendu un arrêt définitif au sujet d’une requête introduite après l’entrée en vigueur de la loi (voir, ci-après, la partie B. «
Le droit interne et les textes internationaux pertinents
»).
Le 19 juin 2003, après examen de la requête, la Cour a conclu, à l’unanimité, à la violation des articles 3, 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention (
Hulki Güneș c. Turquie
,
n
o
‑
VII). En ce qui concerne l’article 3 de la Convention, elle a considéré que les traitements exercés sur la personne du requérant lors de sa garde à vue avaient revêtu un caractère à la fois inhumain et dégradant (
ibidem
, § 74). Quant à l’équité de la procédure, elle a conclu tout d’abord que la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır, lorsqu’elle avait jugé et condamné le requérant, n’était pas un tribunal indépendant et impartial (
ibidem
, § 80). Par ailleurs, elle a jugé que l’absence de toute confrontation du requérant avec les témoins à charge devant la juridiction du fond avait privé celui-ci, en partie, d’un procès équitable, au sens de l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention (
ibidem
, §
96). Elle a également critiqué l’utilisation des preuves obtenues dans des conditions contraires à l’article 3 de la Convention (
ibidem
, § 91).
Le 27 octobre 2003, se fondant sur l’arrêt du 19 juin 2003 et se prévalant des articles 2 (état de droit), 10 (égalité devant la loi) et 36 (procès équitable) de la Constitution, le requérant saisit la cour de sûreté de l’Etat d’une demande tendant à la réouverture de son procès.
Le 30 octobre 2003, la première chambre de la cour de sûreté de l’Etat débouta l’intéressé. Elle considéra notamment que l’article 327, alinéa 6, du code de procédure pénale ne prévoyait la réouverture d’une procédure que dans le cas d’un arrêt de la Cour devenu définitif avant l’entrée en vigueur de la loi n
o
4793 ou d’un arrêt rendu au sujet d’une requête introduite devant la Cour après son entrée en vigueur. Or le requérant, qui avait introduit sa requête devant les organes de Strasbourg le 25 mai 1995 et qui avait obtenu un arrêt de la CEDH après l’entrée en vigueur de la loi n
o
4793, ne pouvait donc pas bénéficier de ladite possibilité.
Le 10 novembre 2003, le requérant fit opposition à la décision du 30
octobre 2003. Il demanda la réouverture de son procès et invoqua notamment l’incompatibilité de l’article 327, alinéa 6, du code de procédure pénale avec les principes de l’égalité devant la loi et de l’état de droit, au sens des articles 2 et 10 de la Constitution.
Par une décision adoptée le 19 novembre 2003, la deuxième chambre de la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır rejeta l’opposition du requérant.
Les 12 août 2004 et 13 novembre 2006, le requérant demanda la réouverture de son procès. Cependant, ces demandes furent rejetées par les juridictions internes les 14 septembre 2004 et 8 décembre 2006 respectivement. De même, l’opposition formée à la décision du 8
décembre 2006 fut rejetée par la cour d’assises de Diyarbakır le 1
er
février 2007.
B.
Le droit interne et les textes internationaux pertinents
1.
Le code de procédure pénale
L’article 327 du code de procédure pénale énumère les cas où «
une affaire qui a abouti à un jugement passé en force de chose jugée peut faire l’objet d’un nouveau procès en faveur du condamné
».
Il a été modifié par l’article 3 de la loi n
o
4793 adoptée le 23 janvier 2003 et publiée au
Journal Officiel
le 4 février 2003, lequel a ajouté un sixième cas de réouverture
:
«
Lorsqu’il est établi par un arrêt définitif de la Cour européenne des Droits de l’Homme qu’une décision pénale a été prononcée en violation de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales et de ses protocoles additionnels, la réouverture du procès peut être demandée dans un délai d’un an à partir de la date à laquelle l’arrêt de la Cour européenne des Droits de l’Homme est devenu définitif.
»
Selon l’article transitoire n
o
1 de cette loi, la disposition précitée ne joue que dans les deux hypothèses suivantes
: lorsque la Cour a rendu un arrêt définitif avant l’entrée en vigueur de la loi, et lorsqu’elle a rendu un arrêt définitif au sujet d’une requête introduite après l’entrée en vigueur de la loi.
2.
La Recommandation n
o
R(2000)2 du Comité des Ministres du Conseil de l’Europe
Le Comité de Ministres a adopté 19 janvier 2000, lors de la 694
e
réunion des Délégués des Ministres, la Recommandation n
o
R(2000)2 sur le réexamen ou la réouverture de certaines affaires au niveau interne suite à des arrêts de la CEDH. Cette recommandation se lit ainsi
:
«
Le Comité des Ministres, en vertu de l’article 15.b du Statut du Conseil de l’Europe,
Considérant que le but du Conseil de l’Europe est de réaliser une union plus étroite entre ses membres
;
Eu égard à la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (ci-après «
la Convention
»)
;
Notant que, sur la base de l’article 46 de la Convention, les Parties contractantes s’engagent à se conformer aux arrêts définitifs de la Cour européenne des Droits de l’Homme («
la Cour
») dans les litiges auxquels elles sont parties et que le Comité des Ministres en surveille l’exécution
;
Ayant à l’esprit que, dans certaines circonstances, l’engagement susmentionné peut impliquer l’adoption de mesures, autres que la satisfaction équitable accordée par la Cour conformément à l’article 41 de la Convention et/ou des mesures générales, afin que la partie lésée se retrouve, dans la mesure du possible, dans la situation où elle était avant la violation de la Convention (
restitutio in integrum
)
;
Prenant note du fait qu’il appartient aux autorités compétentes de l’Etat défendeur de déterminer quelles mesures sont les plus appropriées pour réaliser la
restitutio in integrum
, en tenant compte des moyens disponibles dans le système juridique national
;
Ayant toutefois à l’esprit que – ainsi que le montre la pratique du Comité des Ministres relative au contrôle de l’exécution des arrêts de la Cour – il y a des circonstances exceptionnelles dans lesquelles le réexamen d’une affaire ou la réouverture d’une procédure s’est avéré être le moyen le plus efficace, voire le seul, pour réaliser la
restitutio in integrum
,
I.
Invite, à la lumière de ces considérations, les Parties contractantes à s’assurer qu’il existe au niveau interne des possibilités adéquates de réaliser, dans la mesure du possible, la
restitutio in integrum
.
II.
Encourage notamment les Parties contractantes à examiner leurs systèmes juridiques nationaux en vue de s’assurer qu’il existe des possibilités appropriées pour le réexamen d’une affaire, y compris la réouverture d’une procédure, dans les cas où la Cour a constaté une violation de la Convention, en particulier lorsque
:
i.
la partie lésée continue de souffrir des conséquences négatives très graves à la suite de la décision nationale, conséquences qui ne peuvent être compensées par la satisfaction équitable et qui ne peuvent être modifiées que par le réexamen ou la réouverture, et
ii.
il résulte de l’arrêt de la Cour que
a)
la décision interne attaquée est contraire sur le fond à la Convention, ou
b)
la violation constatée est causée par des erreurs ou défaillances de procédure d’une gravité telle qu’un doute sérieux est jeté sur le résultat de la procédure interne attaquée.
»
3.
Résolutions du Comité des Ministres du Conseil de l’Europe
Le Comité de Ministres a adopté trois résolutions intérimaires au sujet de l’exécution de l’arrêt rendu par la Cour dans l’affaire
Hulki Güneș c.
Turquie
: le 30 novembre 2005 (ResDH(2005)113), le 4 avril 2007 (CM/ResDH(2007)26) et le 5 décembre 2007 (CM/ResDH(2007)150). Les parties pertinentes de la dernière résolution sont ainsi libellées
:
«
(...) Vu l’arrêt transmis par la Cour au Comité, une fois définitif
;
(...)
Réitérant que, depuis le premier examen de cette affaire par le Comité des Ministres en novembre
2003, il a considéré que l’arrêt de la Cour nécessitait l’adoption de mesures individuelles au vu de l’importance des violations du droit à un procès équitable, jetant un doute sérieux sur le bien-fondé de la condamnation du requérant
;
Notant néanmoins qu’en dépit de l’adoption de l’article 90 de la Constitution turque, le Code de procédure pénale n’autorise toujours pas la réouverture de la procédure pénale dans cette affaire, ainsi que dans de nombreuses autres affaires pendantes devant le Comité au titre de la surveillance de l’exécution, dans la mesure où il ne permet que la réouverture de procédures pénales concernées par les arrêts de la Cour européenne devenus définitifs avant le 4 février 2003 ou rendus dans les requêtes introduites devant la Cour européenne après le 4 février 2003
;
Rappelant que la demande de réouverture de la procédure, introduite par le requérant, a été rejetée par les tribunaux nationaux au seul motif de cette restriction
rationae temporis
et en l’absence de toute évaluation de la nécessité d’un nouveau procès pour remédier aux violations spécifiques constatées par la Cour dans les circonstances de l’affaire
;
Soulignant que le Comité a adopté deux résolutions intérimaires à ce jour (le 30
novembre 2005 Résolution intérimaire ResDH(2005)113 et le 4 avril 2007 Résolution Intérimaire CM/ResDH(2007)26) appelant les autorités turques à respecter leur obligation en vertu de l’article 46, paragraphe 1, de la Convention, à remédier aux violations constatées à l’égard du requérant, et les invitant instamment à lever l’obstacle juridique empêchant la réouverture de la procédure nationale dans l’affaire du requérant
;
Rappelant en outre que les Présidents en exercice du Comité des Ministres ont adressé deux lettres à leur homologue turc, en date des 21 février 2005 et 12
avril 2006, en vue de lui faire part des préoccupations du Comité au sujet de l’inexécution persistante de l’arrêt par la Turquie et de l’exhorter à prendre les mesures appropriées en faveur du requérant
;
Déplorant profondément qu’en dépit de l’adoption de ces deux résolutions intérimaires par le Comité et de l’envoi de deux lettres par la Présidence, les autorités turques n’aient à ce jour pris aucune mesure, hormis le paiement de la satisfaction équitable, afin de remédier de manière appropriée aux violations subies par le requérant, qui purge toujours sa peine d’emprisonnement à perpétuité
;
Notant avec grande préoccupation que deux affaires similaires, en l’occurrence les affaires Göçmen et Söylemez, pendantes devant le Comité, nécessitent également la réouverture des procédures internes car les requérants ont été privés de leur droit à un procès équitable et purgent actuellement leurs peines d’emprisonnement
;
Soulignant que le manquement à l’obligation d’adopter les mesures nécessaires dans cette affaire empêche la réouverture des procédures dans les affaires mentionnées ci-dessus
;
Réitérant que si cette situation devait se poursuivre, cela équivaudrait à une violation manifeste des obligations de la Turquie au titre de l’article 46, paragraphe 1, de la Convention
;
RAPPELLE FERMEMENT l’obligation des autorités turques en vertu de l’article
46, paragraphe 1, de la Convention de remédier aux violations constatées à l’égard du requérant
;
INVITE INSTAMMENT les autorités turques à lever rapidement cet obstacle juridique empêchant la réouverture de la procédure nationale dans l’affaire du requérant
;
DÉCIDE d’examiner la mise en œuvre du présent arrêt à chacune de ses réunions «
Droits de l’Homme
» jusqu’à ce que les mesures urgentes nécessaires aient été adoptées.
»
Invoquant les conclusions de la Cour dans l’affaire
Hulki Güneș
précitée, le requérant estime que le rejet de sa demande de réouverture de son procès n’est pas conforme aux exigences de l’article 5 § 1 a) de la Convention, en vertu duquel toute privation de liberté doit avoir lieu «
selon les voies légales
». Il souligne notamment que, dans l’affaire précitée, la Cour a conclu qu’il avait été condamné à une peine de réclusion à perpétuité à l’issue d’une procédure inéquitable au sens de l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention et sur la base d’aveux obtenus dans des conditions contraires à l’article
3 de la Convention.
D’après le requérant, il faut que le droit interne se conforme lui-même à la Convention, y compris aux principes généraux énoncés ou impliqués par elle.
Il estime également que son maintien en réclusion ne peut-être considéré comme régulièrement prononcé au regard des exigences de la disposition susmentionnée.
Invoquant l’article 5 § 4 de la Convention, il se plaint également de n’avoir pas bénéficié d’un recours devant un tribunal pour contester la légalité de sa détention. A ses yeux, il aurait dû être rejugé après le constat de violation formulé par la Cour dans l’affaire
Hulki Güneș
précitée.
1.
Peut-on considérer que la requête est compatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, à la lumière de l’affaire
Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) c. Suisse
(n
o
2) [GC], n
o
‑
...)
?
2.
En dépit de l’arrêt du 19 juin 2003 dans lequel la Cour concluait que le procès du requérant ne s’était pas déroulé conformément à l’article 6 §§
1 et 3 d) de la Convention et qu’il y avait eu violation de l’article 3 de la Convention, ainsi que de trois résolutions intérimaire adoptées par le Comité des Ministres, le fait que les autorités turques n’aient à ce jour pris aucune mesure pour remédier de manière appropriée aux violations subies par le requérant, qui purge toujours sa peine de réclusion à perpétuité, peut-il passer compatible avec l’article 5 § 1 a) de la Convention
?
3.
Peut-on considérer que le rejet de la demande du requérant tendant à la réouverture de son procès par la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır le 30
octobre 2003, confirmé le 19 novembre 2003, a privé le requérant du droit d’introduire un recours devant un tribunal, afin qu’il statue à bref délai sur la légalité de sa détention et ordonne sa libération si la détention est illégale, au sens de l’article 5 § 4 de la Convention
?