a cererii n. 28489/04
prezentată de Hasan RÜZGAR
împotriva Turciei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), ședința din 21 noiembrie 2006 în cameră compusă din:
D-nii J.-P. Costa, președinte,
A.B. Baka,
Doamnele A. Mularoni,
judecători,
și de doamna S. Dollé, grefier de secțiune,
Având în vedere cererea sus-numită introdusă la 27 iulie 2004,
Având în vedere decizia de a trata în prioritate cererea în virtutea articolului 41 din regulamentul Curții.
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și răspunsurile prezentate de reclamant,
După ce s-a deliberat, pronunță următoarea decizie:
Reclamantul, d-l Hasan Rüzgar, este cetățean turc, născut în 1969. Este reprezentat în fața Curții de doamna F. Yolcu, avocat la Istanbul.
Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
Prin actul de acuzare din 28 decembrie 1990, curtea de securitate a statului din Erzincan l-a acuzat pe reclamant cu privire la lezarea ordinului constituțional al statului în urma confruntării armate care s-a produs la Tunceli, la 30 august 1990, între forțele ordinii și membrii unei organizații teroriste, TKP-ML/TIKKO. Un jandarm a fost ucis în această confruntare.
La 6 februarie 1993, reclamantul a fost arestat de poliția din Istanbul, împreună cu zece alte persoane, pentru participare activă la diferite acte de terorism.
La 10 februarie 1993, procurorul din fața curții de securitate a statului din Istanbul și-a depus actul de acuzare.
La 15 februarie 1993, reclamantul a fost pus în arest la domiciliu de către judecătorul assessor din fața curții de securitate a statului din Istanbul.
La cea de a treia ședință ținută la 9 noiembrie 1993, camera a 3-a a curții de securitate a statului din Istanbul ("curtea de securitate a statului") a decis să nu mai aducă reclamantul la ședințe pe motiv că perturba desfășurarea ședințelor. Această măsură a fost menținută până la ședința din 28 iulie 1999.
În acest interval, alte proceduri penale, pentru omucideri și furturi cu spargere comise între 1990 și 1993, au fost inițiate împotriva reclamantului și ale membrilor aceleiași organizații, în fața diferitelor instanțe judiciare.
La 20 decembrie 1994, considerând că reclamantul, acționând sub comenzile organizației sus-numite, a omorât în închisoare prin strangulare cu o coardă un alt deținut, A.A., membru al aceleiași organizații, procurorul din fața curții de asederi din Eyüp l-a acuzat pe reclamant pentru omucidere cu premeditație.
Toate aceste proceduri au fost unite, la diferite date, cu cea din fața curții de securitate a statului.
La 12 iunie 2000, curtea de securitate a statului l-a condamnat pe reclamant la pedeapsa capitală, pentru tentativă de a leza ordinul constituțional al statului, în virtutea mai multor acte teroriste comise în numele acestei organizații, cum ar fi omucidere, atac la o secție de poliție, confruntare armată cu forțele ordinii și furturi cu spargere. Această hotărâre a acoperit, de asemenea, nouăsprezece coaccuzați, pentru în special opt omucideri și răniri sau daune materiale cauzate la cincisprezece persoane, prin aproximativ zece acte comise în numele acestei organizații.
La 15 mai 2001, Curtea de Casație a anulat această hotărâre pentru două lacune procedurale, și anume ilizibilitatea ștampilei oficiale pe un document figurând în dosar și absența din dosar a depunerii adunate la 17 noiembrie 1992 de către tribunalul de poliție din Kocaeli cu privire la anumiți acuzați.
În acest interval, reclamantul a inițiat în mai multe rânduri greve ale foamei. A fost tratat de infirmeria penitenciarului din Edirne și de mai multe ori spitalizat la spitalul universitar din Trakya și la spitalul public din Tekirdağ. Toate documentele privind transferul la spitale poartă avertismentul "risc de fuga sau poate fi ajutat să fugă".
Prin raportul din 25 decembrie 2001, spitalul public din Edirne a concluzionat prezența unei ataxii și a encefalopatiei Wernicke la reclamant. Infirmeria penitenciară a continuat tratamentele prescrise.
Prin raportul din 16 ianuarie 2002, Institutul medicolegal a diagnosticat sindromul Wernicke-Korsakoff ("S-WK") la reclamant și a recomandat eliberarea acestuia pentru o perioadă de șase luni.
După plângerile sale de migrene, reclamantul a fost din nou spitalizat. Raportul din 23 iulie 2002 al spitalului public din Edirne indică absența oricărei patologii.
La ședința din 21 august 2002, curtea de securitate a statului a respins cererea de eliberare a reclamantului. Pentru a face acest lucru, s-a referit la mai multe motive; mai întâi la condamnarea dată anterior, apoi la pedeapsa solicitată și la starea dovezilor. A precizat apoi că art. 399 din Codul de procedură penală ("CPP") care reglementează eliberarea provizorie din motive de sănătate era prevăzut pentru "condamnați" și că în ceea ce privește persoanele în "arest la domiciliu", îngrijirile necesare puteau fi administrate în mediu penitenciar pentru această boală. A notat în final că reclamantul era singurul responsabil de această situație.
Cu toate acestea, curtea de securitate a statului acordase anterior eliberarea la doi (potrivit reclamantului la cinci) coaccuzați în aceeași situație ca reclamantul, adică care erau în arest la domiciliu, care inițiaseră o grevă a foamei și al căror raport de la Institutul medicolegal recomanda eliberarea provizorie. Pentru a face acest lucru, a indicat prin deciziile sale din 16 și 20 iulie 2001 că, deși gravitatea pedepsei prevăzute și starea dovezilor necesitau menținerea în arest la domiciliu a acestor acuzați, era convinsă că aceștia nu mai reprezentau un pericol public, că plasarea lor din nou în arest la domiciliu putea fi posibilă dacă circumstanțele o justificau și că ținând cont de primatul dreptului la viață era necesar să-i elibereze (bîhakkın tahliye), contrar observațiilor procurorului.
Reclamantul și-a continuat grevele foamei și a fost încă spitalizat în mai multe rânduri. Tratamentele au fost continue de infirmeria penitenciarului. Liniile generale ale acestui episod pot fi rezumate după cum urmează.
La 5 noiembrie 2002, spitalul civil din Edirne a concluzionat prezența unei ataxii a corpului și a encefalopatiei Wernicke. A menționat că reclamantul era expus unui pericol vital.
La 7 mai 2003, medicul penitenciar a acordat prin raportul său autorizația de a lăsa la dispoziția reclamantului anumiți medicamente, dar a amintit colegilor săi necesitatea de a prescrie acestea cu moderație deoarece reclamantul avea obicei să facă cereri excesive.
La 22 martie 2004, reclamantul a fost transferat la spitalul civil din Tekirdağ pentru plângerile sale vizuale. La 2 aprilie 2004, a primit ochelari pentru miopie.
La 14 iulie 2004, a fost transferat la același spital pentru durerile de cap. Serviciile de neurologie i-au prescris medicamente și au recomandat consultări de psihiatrie și neurochirurgie.
La 27 iulie 2004, serviciile de psihiatrie au concluzionat absența unei patologii.
La 2 august 2004, serviciile de neurochirurgie au recomandat utilizarea unui pernă ortopedică pentru durerile de ceafă, ceea ce i-a fost furnizat de penitenciar.
În acest interval, opoziția reclamantului cu privire la menținerea sa în arest au fost respinse de camera a 4-a a curții de securitate a statului din Istanbul, în special în referință la riscul de fuga și la starea dovezilor.
În această perioadă au avut loc, de asemenea, reforme constituționale și legislative. Astfel, la 9 august 2002, pedeapsa capitală a fost abolită. La 30 iunie 2004, curtea de securitate a statului au fost abolite.
Camera a 11-a a curții de asederi din Istanbul ("curtea de asederi"), responsabilă apoi de cauză, a decis la 17 septembrie 2004 menținerea în arest a reclamantului. La 8 noiembrie 2004, opoziția formată de reclamant a fost respinsă de camera a 12-a a curții de asederi. Curtea nu dispune de continuarea acestei proceduri.
Reclamantul se află în prezent în închisoare. Raportul medical din 23 iunie 2006 întocmit de medicul penitenciarului indică că starea sa de sănătate este bună.
Raportul din 8 septembrie 2006 al Institutului indică că starea de sănătate a reclamantului este compatibilă cu condițiile penitenciare.
Privind dispozițiile constituționale și legislative cu privire la grație prezidențială pentru condamnații care suferă de o boală ireversibilă (art. 104 din Constituție), privind condițiile de suspendare a executării pedepselor din motive de sănătate (articolele 399 și 402 din CPP), compoziția și funcționarea Institutului medicolegal și lucrările Consilului Europei în materie de servicii de sănătate în mediul penitenciar, Curtea face trimitere la hotărârea sa Tekin Yıldız c. Turcia (n. 22913/04, §§ 42-52, 10 noiembrie 2005).
Reclamantul invocă boala de care ar fi încă afectat și susține că încarcerarea sa încalcă art. 3 din Convenție.
Independent de această chestiune, reclamantul invocă art. 5 § 3 din Convenție și se plânge de durata arestului la domiciliu care depășește unsprezece ani.
Invocând art. 6 § 1, reclamantul se plânge, de asemenea, de durata procedurii inițiate împotriva sa.
Reclamantul invocă art. 6 § 3 d) și consideră că a existat o încălcare a acestei prevederi prin decizia curții de securitate a statului de a-l aduce la ședințe până la ședința din 28 iulie 1999, din cauză că nu a putut interoga martorii de acuzare.
În final, reclamantul consideră că a fost victimă a discriminării contrare articolului 14 deoarece nu a beneficiat de art. 399 din CPP, în timp ce anumiți coaccuzați, care erau în aceeași situație ca el, au fost eliberați în aplicarea acestei dispoziții și ținând cont de boala lor.
Invocând articolele 3 și 14 din Convenție, reclamantul se consideră încă bolnav și consideră că a fost victimă a discriminării pentru că nu a fost eliberat.
Guvernul susține că reclamantul nu a depus opoziție, conform procedurii prevăzute de codul de procedură penală, la refuzul curții de securitate a statului de a suspenda arestul din motive de sănătate. Apoi susține condițiile favorabile ale penitenciarelor și expune că îngrijirile medicale necesare sunt administrate tuturor deținuților, dacă necesitatea se manifestă, interesații sunt transferați la spital sau eliberați provizoriu. Invită, prin urmare, Curtea să declare cererea inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de atac interne, sau pentru defect manifest de întemeiare.
Reclamantul susține că S-WK este o boală incurabilă și că trebuie absolut eliberat.
1.Plângeri tirate din articolele 3 și 14
art. 3 din Convenție este redactat după cum urmează:
"Nimeni nu poate fi supus torturii nici unor pedepse sau tratamente inhumane sau degradante."
a. Principii generale în materie
Este adevărat că Convenția nu conține nicio dispoziție specifică referitoare la situația persoanelor lipsite de libertate, cu atât mai mult la bolnavi, dar nu este exclus ca detenția unei persoane bolnave să poată ridica probleme sub aspectul articolului 3 din Convenție (Matencio c. Franța, n. 58749/00, § 76, 15 ianuarie 2004). Suferința datorată unei boli care apare în mod natural, fie ea fizică sau psihică, poate în sine să intre sub incidența articolului 3, dacă aceasta se găsește sau riscă să fie agravată de condițiile de detenție de care autoritățile pot fi responsabile (Mouisel c. Franța, n. 67263/01, §§ 37, 38 și 40, CEDH 2002-IX și Pretty c. Regatul Unit, n. 2346/02, § 52, CEDH 2002-III).
Pe lângă sănătatea deținutului, bunăstarea sa trebuie, de asemenea, asigurată în mod adecvat ținând cont de cerințele practice ale închisorii, orice deținut având dreptul la condiții de detenție conforme cu demnitatea umană, pentru a se asigura că modalitățile de executare a măsurilor luate nu-l supun unei angoane sau unei epruve cu o intensitate care depășește nivelul inevitabil al suferinței inerente detenției (Kudła c. Polonia [GC], n. 30210/96, § 94, CEDH 2000-XI).
Dacă nu se poate deduce o obligație generală de a elibera un deținut din motive de sănătate, art. 3 din Convenție impune cel puțin statului să protejeze integritatea fizică a persoanelor lipsite de libertate, în special prin administrarea îngrijirilor medicale necesare (Matencio, citat mai sus, § 78). Tabloul clinic al unui deținut constituie, prin urmare, una dintre situațiile pentru care capacitatea de a fi deținut este astăzi examinată sub aspectul articolului 3 din Convenție (a se vedea Mouisel, citat mai sus, aceleași referințe și Price c. Regatul Unit, n. 33394/96, § 30, CEDH 2001-VII).
Pe scurt, într-o cauză dată, detenția unei persoane suferinzi de o patologie care pune în pericol prognosticul vital sau al cărei stare este pe durată incompatibilă cu viața în închisoare poate ridica probleme sub aspectul articolului 3 din Convenție (Tekin Yıldız, citat mai sus, § 72).
b. Context specific
Curtea observă că legislația turcă în vigoare, în materie de executare a pedepselor în caz de boli grave ale deținuților, oferă autorităților naționale mijloace de intervenție. Sănătatea este unu din elementele care pot motiva o decizie de eliberare provizorie sau grație prezidențială. Curtea confirmă că aceste proceduri constituie, la prima vedere, garanții adecvate pentru a asigura protecția integrității fizice și bunăstării deținuților pe care statele trebuie să le concilieze cu cerințele legitime ale pedepsei privative de libertate (Tekin Yıldız, citat mai sus, § 73).
În contextul specific al acestei cauze, este pertinent să amintim că în trecut, Turcia, confruntată cu mișcările grevei foamei inițiate în 1996 și 2000 pentru a protesta împotriva stabilirii penitenciarelor de tip F care prevedeau unități de locuit cu una la trei persoane în loc de dormitoare, s-a confruntat cu problema menținerii în arest a persoanelor suferinzi de secvele fizice și psihice datorită malnutriției, considerate în unele cazuri ca fiind cele ale S-WK.
Urmând degradării stării lor de sănătate, deținuții grevisti au fost trimiși în fața Institutului medicolegal, autoritate competentă pentru a furniza expertize judiciare. Institutul a diagnosticat S-WK la mai mulți deținuți și a întocmit rapoarte recomandând suspendarea executării pedepselor din motiv de sănătate. Astfel, magistrații interesați au ordonat eliberarea provizorie a interesaților pentru o perioadă de șase luni, care putea fi reînnoit pe baza rezultatelor controalelor medicale prevăzute la sfârșitul fiecărei perioade.
Un număr mare de deținuți bolnavi au fost, prin urmare, admisiți la eliberare provizorie, autoritățile competente având fără îndoială estimarea că o asemenea situație nu se mai justifica în termeni de protecție a societății (a se vedea, de exemplu, Ahmet Arslan c. Turcia (decizie), n. 5114/04, 1 decembrie 2005, a se vedea, de asemenea, Balyemez c. Turcia, n. 32495/03, § 95, 22 decembrie 2005).
La diferite date, Institutul a furnizat rapoarte concluzionând că sănătatea interesaților s-a îmbunătățit între timp și că nu mai era necesar să se suspende executarea pedepselor lor. Anumiți reclamanti au văzut situația lor se schimbe imediat la sfârșitul primei perioade de suspensie și alții la doi sau trei ani, în funcție de starea lor de sănătate.
Oricum, pe baza acestor rapoarte, magistrații interesați au emis mandate de aducere în fața reclamantului. Anumiți au fost, prin urmare, reincarcerați, alții au luat fuga.
Confruntată cu penuria de elemente de apreciere, care nu a putut fi completată nici prin corespondența abundentă cu reclamantul, nici prin observațiile Guvernului, Curtea nu a putut stabili circumstanțele reale înainte de a se pronunța cu privire la întemeierea acestor cauze. Confruntă cu aproximativ o sută de cereri similare și, în special, ținând cont de anumite păreri consultative ale Ordinului medicilor, stabilind o contradicție științifică între rapoartele Institutului medicolegal recomandând suspendarea pedepsei interesaților și mai târziu autorizând reîncarcerarea lor (a se vedea, de exemplu, Balyemez c. Turcia (decizie), n. 32495/03, 1 aprilie 2004 și Eren c. Turcia (decizie), n. 8062/04, 2 septembrie 2004), Curtea a decis să organizeze o misiune de investigație, în exercitarea funcțiilor care i se atribuie de anexa inserată la 7 iulie 2003 la regulamentul său.
Astfel, pentru a-și forma o idee cu privire la condițiile materiale care domnesc în diferitele tipuri de penitenciare în Turcia, delegația Curții, însoțită de reprezentanții reclamantului și ai Guvernului, a vizitat două penitenciare de tip F (Tekirdağ și Kocaeli), două penitenciare de tip H (Tekirdağ și Istanbul), o casă de arest de tip H (Bayrampașa-Istanbul) și serviciul ospitalicesc al acestui din urmă penitenciar. În cursul acestor vizite, delegația s-a, de asemenea, discutat cu personalul penitenciar, precum și procurorii și medicii stații în aceste penitenciare.
Curtea a, de asemenea, desemnat din oficiu un comitet de experți constituit dintr-un neurolog, un neuropsihiatru și un psihiatru, pentru a stabili starea de sănătate a reclamantului. Comitetul de experți a, de asemenea, însoțit delegația în cursul vizitelor casei de arest Bayrampașa și serviciul ospitalicesc al acesteia (a se vedea Tekin Yıldız, citat mai sus, §§ 35-41).
Pe cincizeci și trei cereri examinate (pentru lista completă a cererilor, a se vedea Tekin Yıldız, citat mai sus, § 4), rezultatele misiunii de investigație au determinat Curtea la o constatare a încălcării și trei constatări a încălcării potențiale a articolului 3. Celelalte proceduri s-au încheiat cu decizii de inadmisibilitate, ștergeri din rol sau hotărâri de neîncălcare, privind reclamantul care nu erau bolnavi, sau care nu s-au prezentat la examen, sau al căror stare de sănătate nu necesita decât o monitorizare psihologică în mediul penitenciar. Concluziile generale privind ansamblul raportului medical al comitetului de experți al Curții sunt citate în hotărârea Tekin Yıldız (citat mai sus, § 41).
c. Aplicarea principiilor la cazul de faț
Curtea consideră necesar, de la început, să confirme jurisprudența sa conform căreia eliberarea unui deținut din motive de sănătate nu este obligatorie (a se vedea, dintre alții, Matencio citat mai sus, § 78) și, apoi, să precizeze că în contextul unor cauze similare introduse împotriva Turciei – și în ciuda absenței de plângeri privind natura îngrijirilor medicale dispuse în detenție – chestiunea compatibilității reîncarcerării cu art. 3 din Convenție s-a pus ținând cont de eliberarea provizorie acordată anterior de autoritățile, pentru ca interesații să se poată trata, sau asista, afară (a se vedea, de exemplu, Kuruçay c. Turcia, n. 24040/04, § 49, 10 noiembrie 2005).
Chestiunea care trebuie examinată în cazul de faț este totuși diferită. Se pune problema, ținând cont de contextul general al acestor cauze, dacă menținerea în arest a reclamantului, în ciuda faptului că alte persoane suferinzi de aceeași boală au fost eliberate, este justificată sub aspectul articolului 3. În aceste condiții, Curtea nu poate limita jurisprudența sa care nu aduce nicio obligație de ordin general de a elibera un deținut din motive de sănătate (Matencio, citat mai sus, aceeași referință).
Curtea nu poate acorda o importanță hotărâtoare rezultatelor obținute în urma misiunii de investigație efectuate pentru primul grup de acestor cereri, chiar dacă această misiune a determinat-o să spună că ținând cont de circumstanțele care domneau la epoca, Institutul, confruntă cu mai mult de două mii de grevisti ai foamei, a preferat – din motive eventual umanitare sau din motive care scapă Curții – să recomande eliberarea interesaților pe baza unor simptome puțin fiabile (a se vedea, de exemplu, Balyemez, hotărâre citată mai sus, § 95). Aceste concluzii nu pot, într-adevăr, permite-i să spună că era la fel pentru reclamant.
Aceasta spus, amintindu-și că în materia administrării probelor, îi este licit, pentru a-și forma convingerea, să se bazeze pe date de orice fel, cu condiția să le considere relevante (Irlanda c. Regatul Unit, hotărâre din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, pp. 79, 80, §§ 209 și 210), Curtea va păstra în minte aceste concluzii.
Ea observă, prin urmare, că în cazul de faț, la 16 ianuarie 2002, Institutul medicolegal a recomandat eliberarea reclamantului pentru șase luni, ceea ce nu i s-a acordat de către instanțele judiciare.
Dacă ar fi fost de dorit ca reclamantul să fie eliberat în urma acestui raport, Curtea nu dispune totuși de niciun element care să-i permită să critice aprecierea autorităților cu privire la acest element de probă (Klaas c. Germania, hotărâre din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, p. 17, §§ 29 și 30). Nu observă, de altfel, nici un act de arbitrar în această procedură, nici vreun element în dezavantajul reclamantului și aceasta din următoarele motive.
Doi coaccuzați – potrivit reclamantului acest număr este de cinci – au fost eliberați ținând cont de rapoartele diagnosticând S-WK și recomandând eliberarea. Or, din perspectiva Curții și contrar estimațiilor reclamantului, acest element demonstrează mai ales o abordare pozitivă a instanței judiciare la această problemă specifică. Acești coaccuzați nu au fost, de altfel, eliberați în aplicarea articolului 399 din CPP; curtea de securitate a statului a pus capăt arestului la domiciliu al acestora ținând cont de starea lor de sănătate, din faptul că nu mai reprezentau un pericol public și având în vedere posibilitatea de a-i plasa din nou în arest dacă circumstanțele o justificau.
Pe de altă parte, decizia de refuz privind cererea de eliberare a reclamantului nu se bazează numai pe inaplicabilitatea articolului 399 din CPP persoanelor în arest la domiciliu. Așa cum rezultă din decizia curții de securitate a statului, aceasta a ordonat menținerea în arest la domiciliu a reclamantului ținând seama de condamnarea dată anterior și care a fost anulată pentru o lacună de procedură, apoi de pedeapsa solicitată, de starea dovezilor și de mijloacele de a furniza îngrijirile necesare în mediul penitenciar.
În cazuri asemănătoare, Curtea nu poate spune că s-a vorbit de o interpretare a articolului 399 din CPP în dezavantajul reclamantului, deoarece nu se tratează, contrar alegerilor reclamantului, de un refuz de eliberare din motive de sănătate, adică de inaplicabilitatea dispoziției în cauză, ci de un refuz de eliberare pur și simplu. Or, în ceea ce privește oportunitatea de a menține o persoană în arest la domiciliu, Curtea nu poate substitui punctul său de vedere cu cel al instanțelor judiciare interne (Sakkopoulos c. Grecia, n. 61828/00, 15 ianuarie 2004, § 44 și Reggiani Martinelli c. Italia (decizie), n. 22682/02), cu atât mai mult atunci când, ca în cazul de faț, autoritățile naționale au satisfăcut pe larg obligația lor de a proteja integritatea fizică a reclamantului, în special prin administrarea unor îngrijiri medicale corespunzătoare (aceleași referințe). Reclamantul, de altfel, nu se plânge de natura sau insuficiența îngrijirilor medicale în cauză ci se limitează la a susține că ar fi trebuit eliberat, fără a-și susține argumentele (Ahmet Arslan, citat mai sus). Or, niciun element nu permite să se spună că acesta, încarcerat din 1990, avea mijloacele să se trateze mai bine afară decât a fost tratat în închisoare.
În final, ultimele rapoarte medicale privind reclamantul nu conțin nicio contraIndicație la închisorire.
Astfel, efectuând o apreciere globală a faptelor relevante și păstrând în minte asigurarea pe care Guvernul a dat-o cu privire la practica sa, precum și constatările delegației Curții care a vizitat penitenciarele în cadrul misiunii efectuate pentru primul grup de cauze, Curtea concluzionează absența unor motive serioase și dovedite de a crede că condițiile de detenție ale reclamantului au constituit în sine un tratament inuman sau degradant în sensul articolului 3 din Convenție (Balyemez, hotărâre citată mai sus, § 96, Sinan Eren c. Turcia, n. 8062/04, § 50, hotărâre din 10 noiembrie 2005).
Cu privire la plângerea tirata din art. 14, Curtea nu poate decât constata că aceasta nu este prea mult susținută și că ținând cont de examinarea acesteia sub aspectul articolului 3, faptele în cauză nu permit a se detecta nicio atitudine discriminatoare la adresa reclamantului.
În consecință, declară aceste plângeri inadmisibile pentru defect manifest de întemeiare, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
2.Cât privește restul plângerilor
Reclamantul se plânge, de asemenea, de o încălcare a articolelor 5 § 3 și 6 §§ 1 și 3 d) ținând cont de durata arestului la domiciliu, de durata procedurii penale diligentate împotriva sa și de imposibilitatea pentru el de a interoga martorii de acuzare.
În starea actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor plângeri și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 § 2 b) din regulamentul său.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Amână
examinarea plângerilor reclamantului tirate din articolele 5 § 3 și 6 §§ 1 și 3 d) din Convenție;
Declară
cererea inadmisibilă pentru ceea ce rămâne.
J.-P. Costa
Grefier
Președinte
[1] Conform literaturii medicale, această boală, care se găsește în principal la alcoolici cronici și cei subnutriți, constă dintr-o combinație a sindromului Korsakoff, care provoacă confuzie, afonie și confabulare, și a encefalopatiei Wernicke, care determină o paralizie a ochilor, un nistagm, comă, chiar moarte, dacă pacientul nu este tratat corespunzător. Această stare este considerată ca rezultând, în principiu, dintr-o carență cronică de tiamină, substanță care participă la metabolismul glucozei, înțeles că în caz de o asemenea carență orice activitate care necesită metabolizarea glucozei poate determina boala Wernicke-Korsakoff. Cel mai obișnuit tratament constă în injectarea tiaminei intravenos sau intramuscular pentru a încetini boala, apoi un tratament pe termen lung pe bază de pastile orale pentru recuperare.
de la requête n
o
28489/04
présentée par Hasan RÜZGAR
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 21 novembre 2006 en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
I.
Cabral Barreto
,
R.
Türmen
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
mes
A.
Mularoni,
D.
Jočienė,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 27 juillet 2004,
Vu la décision de traiter en priorité la requête en vertu de l’article 41 du règlement de la Cour.
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Hasan Rüzgar, est un ressortissant turc, né en 1969. Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Par acte d’accusation du 28 décembre 1990, la cour de sûreté de l’Etat d’Erzincan mit en accusation le requérant pour atteinte à l’ordre constitutionnel de l’Etat suite à l’affrontement armé survenue à Tunceli, le 30
août
1990, entre les forces de l’ordre et les membres d’une organisation terroriste, le TKP-ML/TIKKO. Un gendarme avait été tué lors de cet affrontement.
Le 6 février 1993, le requérant fut arrêté par la police d’İstanbul, avec dix autres personnes, pour participation active à différents actes de terrorisme.
Le 10 février 1993, le procureur près la cour de sûreté de l’Etat d’İstanbul introduisit son acte d’accusation.
Le 15 février 1993, le requérant fut mis en détention provisoire par le juge assesseur près la cour de sûreté de l’Etat d’İstanbul.
Lors de la troisième audience tenue le 9 novembre 1993, la 3
ème
chambre de la cour de sûreté de l’Etat d’İstanbul («
la cour de sûreté de l’Etat
») décida de ne plus faire comparaître le requérant au motif qu’il perturbait le cours des audiences. Cette mesure fut maintenue jusqu’à l’audience du 28
juillet
1999.
Dans l’intervalle, d’autres procédures pénales, pour homicides et vols à main armée commis entre 1990 et 1993, furent entamées à l’encontre du requérant et des membres de la même organisation, devant diverses instances judiciaires.
Le 20 décembre 1994, considérant que le requérant, agissant sous les ordres de l’organisation susmentionnée, avait assassiné en prison par strangulation avec une corde, un autre détenu, A.A., membre de la même organisation, le procureur près la cour d’assises d’Eyüp mit en accusation le requérant pour homicide avec préméditation.
Toutes ces procédures furent jointes, à différentes dates, à celle devant la cour de sûreté de l’Etat.
Le 12 juin 2000, la cour de sûreté de l’Etat condamna le requérant à la peine capitale, pour tentative contre l’ordre constitutionnel de l’Etat, au vu de plusieurs actes terroristes perpétrés au nom de ladite organisation, tels que homicide, attaque d’un commissariat, affrontement armé avec les forces de l’ordre et vols à main armée. Ce jugement couvrait aussi dix-neuf coaccusés, pour notamment huit assassinats, et blessures ou dommage matériel causé à quinze personnes, par une dizaine d’actes perpétrés au nom de ladite organisation.
Le 15 mai 2001, la Cour de cassation infirma ce jugement pour deux lacunes procédurales, à savoir l’illisibilité du tampon officiel sur un document figurant dans le dossier, et l’absence, dans le dossier, de la déposition recueillie le 17
novembre 1992 par le tribunal de police de Kocaeli quant à certains accusés.
Dans l’intervalle, le requérant entama plusieurs fois des grèves de la faim. Il fut traité par l’infirmerie de l’établissement pénitentiaire de la prison d’Edirne, et plusieurs fois hospitalisé à l’hôpital universitaire de Trakya et à l’hôpital public de Tekirdağ. Tous les documents concernant son transfèrement aux hôpitaux portent l’avertissement «
risque de fuire
ou peut être aidé à prendre la fuite ».
Par son rapport du 25 décembre 2001, l’hôpital public d’Edirne conclut à la présence d’une ataxie et d’encéphalopathie de Wernicke chez le requérant. L’infirmerie pénitentiaire poursuivit les traitements prescrits.
Par son rapport du 16 janvier 2002, l’Institut médicolégal diagnostiqua le syndrome de Wernicke-Korsakoff
[1]
(«
S-WK
») chez le requérant et recommanda sa libération pour une durée de six mois.
Suite à ses plaintes de migraines, le requérant fut à nouveau hospitalisé. Le rapport du 23 juillet 2002 de l’hôpital public d’Edirne indique l’absence d’une pathologie quelconque.
A l’audience du 21 août 2002, la cour de sûreté de l’Etat rejeta la demande de libération du requérant. Pour ce faire, elle se référa à plusieurs motifs
; d’abord à la condamnation rendue auparavant, puis à la peine requise et à l’état des preuves. Elle précisa ensuite que l’article 399 du code de procédure pénale («
CPP
») régissant la libération provisoire pour cause de santé était prévu pour les «
condamnés
», et que s’agissant des personnes en «
détention provisoire
», les soins nécessaires pouvaient être administrés en milieu pénitentiaire pour cette maladie. Elle nota finalement que le requérant était le seul responsable de cette situation.
Or, la cour de sûreté de l’Etat avait accordé auparavant la libération à deux (selon le requérant cinq) coaccusés dans la même situation que le requérant, c’est-à-dire, qui étaient en détention provisoire, qui avaient entamé une grève de la faim et dont le rapport de l’Institut médicolégal recommandait la libération provisoire. Pour ce faire, elle indiqua, par ses décisions du 16 et 20 juillet 2001 que, bien que la gravité de la peine encourue et l’état des preuves nécessitassent le maintien en détention provisoire de ces accusés, elle était convaincue que ceux-ci ne représentaient plus un danger public, que leur replacement en détention provisoire pouvait être possible si les circonstances le nécessitaient, et qu’au vu de la primauté du droit à la vie, il était nécessaire de leur accorder la libération (
bîhakkın tahliye
), contrairement aux observations du procureur.
Le requérant poursuivit ses grèves de la faim et fut encore hospitalisé à plusieurs reprises. Les traitements furent poursuivis par l’infirmerie de la prison. Les grandes lignes de cet épisode peuvent se résumer comme suit.
Le 5 novembre 2002, l’hôpital civil d’Edirne conclut à la présence d’ataxie du corps et d’encéphalopathie de Wernicke. Il mentionna que le requérant encourait un danger vital.
Le 7 mai 2003, le médecin pénitencier accorda par son rapport, l’autorisation de laisser à la disposition du requérant certains médicaments, mais rappela à ses collègues la nécessité de prescrire ceux-ci avec modération car le requérant avait pris l’habitude de faire des demandes excessives.
Le 22 mars 2004, le requérant fut transféré à l’hôpital civil de Tekirdağ pour ses plaintes visuelles. Le 2 avril 2004, il reçut des lunettes pour myopie.
Le 14 juillet 2004, il fut transféré au même hôpital pour ses maux de tête. Les services de neurologie lui prescrivirent des médicaments et recommandèrent des consultations de psychiatrie et de neurochirurgie.
Le 27 juillet 2004, les services de psychiatrie conclurent à l’absence de pathologie.
Le 2 août 2004, les services de neurochirurgie recommandèrent l’utilisation d’un coussin orthopédique concernant les douleurs de la nuque, ce qui lui fut procuré par l’établissement pénitentiaire.
Dans l’intervalle, les oppositions du requérant quant à son maintien en détention furent rejetées par la 4
ème
chambre de la cour de sûreté de l’Etat d’İstanbul notamment en référence au risque de fuite et à l’état des preuves.
Dans cette période, il y eut également des réformes constitutionnelles et législatives. Ainsi, le 9 août 2002, la peine capitale fut abolie. Le 30
juin
2004, les cours de sûreté de l’Etat furent abolies.
La 11
ème
chambre de la cour d’assises d’İstanbul («
la cour d’assises
»), chargée alors de l’affaire, décida le 17 septembre 2004 le maintien en détention du requérant. Le 8 novembre 2004, l’opposition formée par le requérant fut rejetée par la 12
ème
chambre de la cour d’assises. La Cour ne dispose pas de la suite de cette procédure.
Le requérant se trouve actuellement en prison. Le rapport médical du 23
juin
2006 établi par le médecin de l’établissement pénitentiaire indique que son état de santé est bon.
Le rapport du 8 septembre 2006 de l’Institut indique que l’état de santé du requérant est compatible avec les conditions pénitentiaires.
B.
Le droit et la pratique internes et internationaux pertinents
S’agissant des dispositions constitutionnelle et législative quant à la grâce présidentielle pour les condamnés atteint d’une maladie irréversible (article 104 de la Constitution), quant aux conditions de sursis à exécution des peines pour cause de santé (articles 399 et 402 du CPP), la composition et le fonctionnement de l’Institut médicolégal, et les travaux du Conseil de l’Europe en matière de services de santé en milieu pénitentiaire, la Cour renvoie à son arrêt
Tekin Yıldız c. Turquie
(n
o
22913/04, §§ 42-52, 10
novembre 2005).
Le requérant fait valoir la maladie dont il serait toujours atteint et soutient que son incarcération emporte violation de l’article 3 de la Convention.
Indépendamment de cette question, le requérant invoque l’article 5 § 3 de la Convention, et se plaint de la durée de sa détention provisoire qui dépasse les onze ans.
Invoquant l’article 6 § 1, le requérant se plaint aussi de la durée de la procédure entamée à son encontre.
Le requérant invoque l’article 6 § 3 d) et estime qu’il y a eu violation de cette disposition par la décision de la cour de sûreté de l’Etat de ne plus le faire comparaître jusqu’à l’audience du 28 juillet 1999, du fait qu’il n’a pu interroger les témoins à charge.
Finalement, le requérant estime avoir fait l’objet d’une discrimination contrairement à l’article 14 car il n’a pas été mis au bénéfice de l’article 399 du CPP, alors que certains des coaccusés, qui étaient dans la même situation que lui, avaient été libérés en application de cette disposition et au vu de leur maladie.
Invoquant les articles 3 et 14 de la Convention, le requérant se considère toujours malade et estime qu’il a fait l’objet d’une discrimination car il n’a pas été libéré.
A.
Arguments des parties
1.
Le Gouvernement
Le Gouvernement avance que le requérant n’a pas fait opposition, selon les voies prévues par le code de procédure pénale, au refus de la cour de sûreté de l’Etat de suspendre sa détention pour cause de santé. Ensuite, il fait valoir les conditions favorables des prisons et expose que les soins médicaux nécessaires sont administrés à tous les détenus, si le besoin se manifeste, les intéressés sont transférés à l’hôpital, ou libérés provisoirement. Il invite ainsi la Cour à déclarer la requête irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes, sinon pour défaut manifeste de fondement.
2.
Le requérant
Le requérant allègue que le S-WK est une maladie incurable et qu’il doit être absolument libéré.
B.
Appréciation de la Cour
1.
Griefs tirés des articles 3 et 14
L’article 3 de la Convention est ainsi libellé
:
«
Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.
»
a.
Principes généraux en la matière
Il est vrai que la Convention ne comprend aucune disposition spécifique relative à la situation des personnes privées de liberté,
a fortiori
malades, mais il n’est pas exclu que la détention d’une personne malade puisse poser des problèmes sous l’angle de l’article 3 de la Convention (
Matencio c. France
, n
o
58749/00, §
76, 15 janvier 2004). La souffrance due à une maladie survenant naturellement, qu’elle soit physique ou mentale, peut en soi relever de l’article 3, si elle se trouve ou risque de se trouver exacerbée par des conditions de détention dont les autorités peuvent être tenues pour responsables (
Mouisel c. France
, n
o
67263/01, §§ 37, 38 et 40, CEDH 2002
‑
IX, et
Pretty c.
Royaume-Uni
, n
o
‑
III).
Outre la santé du prisonnier, c’est donc son bien-être qui doit également être assuré de manière adéquate eu égard aux exigences pratiques de l’emprisonnement, tout prisonnier ayant droit à des conditions de détention conformes à la dignité humaine de manière à assurer que les modalités d’exécution des mesures prises ne le soumettent pas à une détresse ou à une épreuve d’une intensité qui excède le niveau inévitable de souffrance inhérent à la détention (
Kudła c. Pologne
[GC], n
o
Si l’on ne peut en déduire une obligation générale de libérer un détenu pour motifs de santé, l’article 3 de la Convention impose en tout cas à l’Etat de protéger l’intégrité physique des personnes privées de liberté, notamment par l’administration des soins médicaux requis (
Matencio
,
précité, § 78). Le tableau clinique d’un détenu constitue ainsi l’une des situations pour lesquelles la capacité à la détention est aujourd’hui examinée au regard de l’article 3 de la Convention (voir
Mouisel
, précité, mêmes références, et
Price c.
Royaume-Uni
, n
o
Bref, dans une affaire donnée, la détention d’une personne atteinte d’une pathologie engageant le pronostic vital ou dont l’état est durablement incompatible avec la vie carcérale peut poser des problèmes sous l’angle de l’article 3 de la Convention (
Tekin Yıldız
, précité, § 72).
b.
Contexte spécifique
La Cour note que la législation turque en vigueur, en matière
d’exécution des peines en cas de maladie grave des détenus, offre aux autorités nationales des moyens d’intervenir. La santé est l’un des éléments pouvant motiver une décision de libération provisoire ou la grâce présidentielle. La Cour confirme que ces procédures constituent à première vue
des garanties adéquates pour assurer la protection de l’intégrité physique et du bien-être des prisonniers que les Etats doivent concilier avec les exigences légitimes de la peine privative de liberté (
Tekin Yıldız
, précité, § 73).
Dans le contexte spécifique de cette affaire, il est pertinent de rappeler que par le passé, la Turquie, face aux mouvements de grèves de la faim déclenchés en 1996 et 2000 pour protester contre l’instauration des prisons de type F prévoyant des unités de vie d’une à trois personnes au lieu de dortoirs, s’était vu confrontée au problème du maintien en détention de personnes souffrant de séquelles physiques et mentales dues à la malnutrition, jugées dans certains cas comme étant celles du S-WK.
Suite à la dégradation de leur état de santé, les détenus grévistes furent renvoyés devant l’Institut médicolégal, autorité compétente pour rendre des expertises judiciaires. L’Institut diagnostiqua le S-WK
chez plusieurs détenus et établit des rapports recommandant le sursis à exécution des peines en cause pour motif de santé. Ainsi, les magistrats concernés ordonnèrent la libération provisoire des intéressés pour une durée de six mois, susceptible d’être renouvelée, selon les résultats des contrôles médicaux à prévoir au terme de chaque période.
Nombre de détenus malades avaient été ainsi admis au bénéfice de la libération provisoire, les autorités compétentes ayant sans doute estimé qu’une telle situation ne se justifiait plus en termes de protection de la société (voir par exemple
Ahmet
Arslan c. Turquie
(déc.), n
o
5114/04, 1
er
décembre 2005, voir également
Balyemez c. Turquie
, n
o
32495/03, §
95, 22
décembre 2005).
A différentes dates, l’Institut délivra des rapports concluant que la santé des intéressés s’était améliorée entre-temps et qu’il n’y avait plus lieu de surseoir à l’exécution de leurs peines. Certains requérants ont ainsi vu leur situation changer juste à la fin de la première période de sursis, et d’autres, au bout de deux ou trois ans, selon leur état de santé.
Quoi qu’il en soit, en s’appuyant sur ces derniers rapports, les magistrats concernés délivrèrent des mandats d’amener à l’encontre des requérants. Certains furent ainsi réincarcérés, d’autres prirent la fuite.
Devant la pénurie d’éléments d’appréciation, qui n’a pu être comblée ni par la correspondance abondante avec les requérants, ni par les observations du Gouvernement, la Cour n’a pas été en mesure d’établir les circonstances réelles avant de se prononcer sur le bien-fondé de ces affaires. Face à une centaine de requêtes similaires, et notamment au vu de certains avis consultatifs de l’Ordre des médecins, établissant une contradiction scientifique entre les rapports de l’Institut médicolégal recommandant la suspension de la peine des intéressés et ultérieurement, autorisant leur réincarcération (voir, par exemple,
Balyemez c. Turquie
(déc.), n
o
32495/03, 1
er
avril 2004, et
Eren c. Turquie
(déc.), n
o
8062/04, 2
septembre 2004), la Cour avait décidé d’organiser une mission d’enquête, dans l’exercice des fonctions que lui attribue l’annexe insérée le 7
juillet 2003 à son règlement.
Ainsi, afin de se forger une idée sur les conditions matérielles régnant dans les différents types d’établissement carcéraux en Turquie, la délégation de la Cour, accompagnée des représentants des requérants et du Gouvernement, a rendu visite à deux prisons de type F (Tekirdağ et Kocaeli), à deux prisons de type H (Tekirdağ et Istanbul), à une maison d’arrêt de type H (Bayrampașa-İstanbul) et au service hospitalier de ce dernier établissement. Lors de ces visites, la délégation s’est également entretenue avec le personnel pénitencier, ainsi que les procureurs et les médecins en poste dans ces établissements.
La Cour a également désigné d’office un comité d’experts constitué d’un neurologue, d’un neuropsychiatre et d’un psychiatre, afin d’établir l’état de santé des requérants. Le comité d’experts a aussi accompagné la délégation lors des visites de la maison d’arrêt de Bayrampașa et son service hospitalier (voir
Tekin Yıldız
, précité, §§ 35-41).
Sur les cinquante-trois requêtes examinées (pour la liste complète des requêtes, voir
Tekin Yıldız
, précité, § 4), les résultats de la mission d’enquête ont amené la Cour à un constat de violation et trois constats de violation potentielle de l’article 3. Les autres procédures se sont soldées par des décisions d’irrecevabilités, de radiations du rôle, ou par des arrêts de non-violation, s’agissant des requérants qui n’étaient pas malades, ou qui ne s’étaient pas présentés à l’examen, ou dont l’état de santé ne nécessitait qu’un suivi psychologique dans le milieu carcéral. Les conclusions générales concernant l’ensemble du rapport médical du comité d’experts de la Cour sont citées dans l’arrêt
Tekin Yıldız
(précité, § 41).
c.
Application des principes au cas d’espèce
La Cour estime nécessaire, d’emblée, de confirmer sa jurisprudence, selon laquelle la libération d’un détenu pour cause de santé n’est pas obligatoire (voir parmi d’autres,
Matencio
précité, § 78) et, ensuite, de préciser que dans le contexte des affaires similaires introduites contre la Turquie – et malgré l’absence de griefs quant aux soins médicaux dispensés lors de la détention
– la question de la compatibilité de la réincarcération avec l’article 3 de la Convention s’était posée au vu de la libération provisoire accordée auparavant par les autorités, pour que les intéressés puissent se faire soigner, ou assister, à l’extérieur (voir, par exemple,
Kuruçay c. Turquie
, n
o
24040/04, §
49, 10 novembre 2005).
La question à examiner en l’espèce est toutefois différente. Il s’agit de dire, en prenant en considération le contexte général de ces affaires, si le maintien en détention du requérant, malgré le fait que d’autres personnes atteintes de la même maladie avait été libérées, est justifié au regard de l’article 3. Dans ces conditions, la Cour ne peut se limiter à sa jurisprudence qui n’apporte aucune obligation d’ordre général à libérer un détenu pour cause de santé (
Matencio
, précité, même référence).
La Cour ne peut accorder une importance décisive aux résultats obtenus suite à la mission d’enquête effectuée pour le premier groupe de ces requêtes, même si cette mission l’avait amenée à dire qu’au vu des circonstances qui régnaient à l’époque, l’Institut, face à plus de deux milles grévistes de la faim, avait préféré – pour des raisons éventuellement humanitaires, ou pour des raisons qui échappent à la Cour – recommander la libération des intéressés sur des symptômes peu fiables (voir par exemple,
Balyemez
, arrêt précité, § 95). Ces conclusions ne peuvent en effet lui permettre de dire qu’il en était de même pour le requérant.
Cela dit, rappelant qu’en matière d’administration de la preuve, il lui est loisible, pour forger sa conviction, de se fonder sur des données de toute sorte, pour autant qu’elle les juge pertinentes (
Irlande c. Royaume-Uni
, arrêt du 18
janvier 1978, série A n
o
25, pp. 79, 80, §§ 209 et 210), la Cour gardera à l’esprit ces conclusions.
Elle observe ainsi qu’en l’espèce, le 16 janvier 2002, l’Institut médicolégal recommanda la libération du requérant pour six mois, ce qui ne lui fut pas accordé par les instances judiciaires.
S’il aurait été souhaitable que le requérant soit libéré suite à ce rapport, la Cour ne dispose pourtant d’aucun élément qui lui permettrait de critiquer l’appréciation des autorités quant à cet élément de preuve (
Klaas c. Allemagne
, arrêt du 22 septembre 1993, série A n
o
269, p. 17, §§
29 et 30). Elle ne relève par ailleurs aucun acte d’arbitraire dans cette procédure, ni un élément quelconque au détriment du requérant, et ce, pour les raisons qui suivent.
Deux coaccusés – selon le requérant ce chiffre est de cinq – ont été libérés au vu des rapports diagnostiquant le S-WK et recommandant la libération. Or, aux yeux de la Cour, et contrairement aux estimations du requérant, cet élément démontre avant tout l’approche positive de l’instance judiciaire à cette question précise. Ces coaccusés n’ont d’ailleurs pas été libérés en application de l’article 399 du CPP
; la cour de sûreté de l’Etat a mis fin à leur détention provisoire au vu de leur état de santé, du fait qu’il ne représentait plus un danger public, et eu égard à la possibilité de les replacer en détention si les circonstances le nécessitaient.
D’autre part, la décision de rejet quant à la demande de mise en liberté du requérant ne repose pas uniquement sur l’inapplicabilité de l’article 399 du CPP aux personnes en détention provisoire. Tel que cela ressort de la décision de la cour de sûreté de l’Etat, celle-ci a ordonné le maintien en détention provisoire du requérant notamment au vu de la condamnation rendue auparavant, et qui a été cassée pour une lacune de procédure, puis à la peine requise, à l’état des preuves, et aux moyens de dispenser les soins requis en milieu pénitentiaire.
Dans pareils cas, la Cour ne peut dire qu’il s’agissait d’une interprétation de l’article 399 du CPP au détriment du requérant, car il ne s’agit pas, contrairement aux allégations du requérant, d’un refus de libération pour cause de santé, c’est-à-dire de l’inapplicabilité de la disposition en question, mais d’un refus de libération tout court. Or, s’agissant de l’opportunité de maintenir une personne en détention provisoire, la Cour ne peut substituer son point de vue à celui des juridictions internes (
Sakkopoulos c. Grèce
, n
o
61828/00, 15 janvier 2004, §
44, et
Reggiani Martinelli c. Italie
(déc.), n
o
22682/02), d’autant plus quand, comme en l’occurrence, les autorités nationales ont largement satisfait à leur obligation de protéger l’intégrité physique du requérant, notamment par l’administration de soins médicaux appropriés (mêmes références). Le requérant ne se plaint d’ailleurs pas de la nature ou de l’insuffisance des soins médicaux en question mais se limite à alléguer qu’il aurait dû être mis en liberté, sans toutefois étayer ses arguments (
Ahmet Arslan
, précité). Or, aucun élément ne permet de dire que celui-ci, incarcéré depuis 1990, avait les moyens de se faire soigner mieux à l’extérieur qu’il l’a été en prison.
Finalement, les derniers rapports médicaux concernant le requérant ne contiennent aucune contre-indication à l’emprisonnement.
Ainsi, se livrant à une appréciation globale des faits pertinents, et gardant à l’esprit l’assurance que le Gouvernement a donnée de sa pratique, ainsi que des constats de la délégation de la Cour ayant visité les établissements carcéraux dans le cadre de la mission effectuée pour le premier groupe d’affaires, la Cour conclut à l’absence de motifs sérieux et avérés de croire que les conditions de détention du requérant ont constitué en soi un traitement inhumain ou dégradant au sens de l’article 3 de la Convention (
Balyemez
, arrêt précité, §
96,
Sinan Eren c. Turquie
, n
o
8062/04, §
50, arrêt du 10 novembre 2005).
Quant au grief tiré de l’article 14, la Cour ne peut que constater que celui-ci n’est guère étayé, et qu’eu égard à son examen sous l’angle de l’article 3, les faits en l’occurrence ne permettent de déceler aucune attitude discriminatoire à l’égard du requérant.
En conséquence, elle déclare ces griefs irrecevables pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
Quant au restant des griefs
Le requérant se plaint également d’une violation des articles 5 § 3 et 6
§§
1 et 3 d) au vu de la durée de sa détention provisoire, de la durée de la procédure pénale diligentée à son encontre, et de l’impossibilité pour lui d’interroger les témoins à charge.
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen des griefs du requérant tirés des articles 5 § 3 et 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président
[1]
Selon la littérature médicale, cette maladie, qu’on retrouve principalement chez les alcooliques chroniques et les mal nourris, consiste en une combinaison du syndrome de
Korsakoff
, qui provoque la confusion, l’aphonie et l’affabulation, et d’encéphalopathie de
Wernicke
, qui entraîne une paralysie des yeux, un nystagmus, le coma, voire la mort, si le patient n’est pas dûment traité. Cet état est considéré comme résultant, en principe, d’une carence chronique en thiamine, substance qui participe au métabolisme du glucose, étant entendu qu’en cas de pareille carence toute activité qui nécessite la métabolisation du glucose peut entraîner la maladie de
Wernicke-Korsakoff
. Le traitement le plus courant consiste à injecter de la thiamine par intraveineuse ou intramusculaire pour ralentir la maladie, puis un traitement à long terme, à base de pastilles orales, pour le rétablissement.