a cererii nr. 28490/95
prezentate de Hulki GUNES
împotriva Turciei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită la 9 octombrie 2001 într-o cameră compusă din
Domnii
J.-P. Costa, președinte,
Sir Nicolas Bratza,
Domnii
și doamna S. Dollé, grefier de secție,
Având în vedere cererea sus-menționată introdusă în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului la 29 mai 1995 și înregistrată la 11 septembrie 1995,
Având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și pe cele prezentate ca răspuns de către reclamant,
După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie:
Reclamantul este un resortisant turc, născut în 1964 și având reședința la Diyarbakır. Acesta este reprezentat în fața Curții de către dl. Sezgin Tanrıkulu, avocat la baroul din Diyarbakır.
A.
Circumstanțele speței
Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează.
1.
Arestarea reclamantului și certificatele medicale întocmite la sfârșitul reținerii sale
La 19 iunie 1992, reclamantul a fost reținut de forțele de securitate în satul Çayçatı, aparținând districtului Varto, la Diyarbakır. I s-a reproșat că a participat la o confruntare care ar fi avut loc la 14 iunie 1992 între forțele de securitate și teroriști și în cursul căreia un soldat și-ar fi pierdut viața, iar alți doi ar fi fost răniți.
Procesul-verbal de arestare întocmit în aceeași zi a fost consemnat după cum urmează:
„Ca urmare a unei informații, dl. Güneș, fără armă, [suspectat că a] participat la o confruntare armată cu jandarmii în districtul Varto la 14 iunie 1992 (…) a fost reținut în cursul unei operațiuni desfășurate de jandarmi la 19 iunie 1992, în timp ce acesta se ascunsese în casa lui N.Ö.”
Acest proces-verbal poartă semnătura jandarmilor care au procedat la arestare, precum și pe cele ale reclamantului și ale lui N.Ö., proprietarul casei în cauză.
În aceeași zi la ora 19, reclamantul a fost examinat de Dr. M. C. Kaș, care a menționat în raportul său (raport nr. 1): o zgârietură superficială de 1 x 1 cm pe partea dreaptă a feței, o zgârietură de 2 cm pe piept, o zgârietură de 2 x 5 cm pe spate și mai multe zgârieturi superficiale în regiunea [lombară, ilizibilă]. A ordonat o zi de concediu medical și a atestat că rănile persoanei în cauză puteau să se vindece în trei zile.
La 29 iunie 1992, a avut loc o confruntare între reclamant și jandarmii care participaseră la confruntarea armată din 14 iunie 1992. Trei dintre ei l-au identificat pe reclamant. Procesul-verbal de confruntare întocmit în această privință nu a fost semnat de acesta din urmă.
La 3 iulie 1992 la ora 14:30, reclamantul a fost examinat de un medic generalist care a constatat: o zgârietură verticală cu crustă pe stern, zgârieturi superficiale cu crustă pe spate. Medicul nu a considerat necesar să ordone un concediu medical (raport nr. 2).
În aceeași zi la ora 20:30, reclamantul a fost supus unei examinări medicale la spitalul din Varto. Medicul care l-a examinat a constatat următoarele sechele: o zgârietură verticală cu crustă pe stern, zgârieturi și echimoze pe spate și pe diferite părți ale corpului. Medicul nu a considerat necesar să ordone un concediu medical (raport nr. 3).
La 4 iulie 1992, reclamantul a fost dus în fața judecătorului de pe lângă tribunalul de instanță (penal), care a ordonat plasarea sa în detenție provizorie.
În aceeași zi, reclamantul a fost supus unei examinări medicale la spitalul din Varto. Medicul a confirmat concluziile raportului nr. 3 (raport nr. 4).
La 6 iulie 1992, reclamantul a formulat opoziție împotriva ordonanței de detenție provizorie în fața procurorului Republicii din Varto. În cererea sa, reclamantul a pretins că, în timpul reținerii sale, jandarmii i-au aplicat rele tratamente. Ar fi fost constrâns să semneze, cu ochii legați, o depoziție scrisă pregătită dinainte de jandarmi. Acesta a protestat, de asemenea, în privința nevinovăției sale și, în susținerea afirmațiilor sale, a furnizat rapoartele medicale.
La 7 iulie 1992, reclamantul a fost supus unei noi examinări medicale care a confirmat constatările rapoartelor medicale nr. 3 și 4.
2.
Procedura penală desfășurată împotriva reclamantului
Printr-un act de acuzare prezentat la 20 iulie 1992, procurorul Republicii de pe lângă curtea de securitate a Statului din Diyarbakır (denumită în continuare „curtea de securitate a Statului”) a intentat o acțiune publică împotriva reclamantului. Acesta acuza reclamantul de separatism și de atingere adusă integrității Statului, infracțiuni pasibile de pedeapsa capitală în lumina articolului 125 din codul penal. Potrivit procurorului, reclamantul participase la 12 octombrie 1991 și 14 iunie 1992 la două atacuri armate. În special, i se reproșa că, împreună cu alți teroriști, trăsese în forțele de securitate, cauzase moartea unui soldat și rănise alți doi.
La ședința din 18 iunie 1992, întemeindu-se pe rapoartele medicale, reclamantul a susținut că a suferit „presiuni” și că confruntarea nu era conformă cu procedura, pe motiv că, în absența sa, martorii îl identificaseră pe fotografie.
La ședința din 28 august 1992, curtea de securitate a Statului a convocat cei trei jandarmi care îl identificaseră pe reclamant pentru o confruntare cu acesta din urmă.
La ședința din 30 octombrie 1992, conformându-se cererii procurorului, curtea a decis, pentru „motivul de securitate rutieră”, să culeagă depoziția celor trei jandarmi prin comisie rogatorie. La cererea sa, curtea a anexat două fotografii ale reclamantului, una luată din profil și cealaltă din față, precum și procesele-verbale ale cauzei.
Prin hotărârea din 11 martie 1994, curtea de securitate a Statului l-a declarat pe reclamant vinovat de faptele care i se reproșau și l-a condamnat la pedeapsa capitală comutată în detenție pe viață.
Pentru a stabili vinovăția reclamantului, curtea a ținut cont de mărturia jandarmilor care îl identificaseră, de depoziția reclamantului făcută în fața forțelor de ordine și de procesele-verbale ale dosarului de anchetă.
La 11 martie 1994, reclamantul a formulat recurs în casație împotriva acestei hotărâri și a cerut ținerea unei ședințe.
Ca urmare a unei ședințe ținute la 10 noiembrie 1994, Curtea de casație a confirmat hotărârea atacată. Hotărârea sa a fost pronunțată la 16 noiembrie 1994 în absența reclamantului și a reprezentantului său.
La 8 decembrie 1994, textul integral al hotărârii Curții de casație a fost depus la dosarul cauzei aflat la grefa curții de securitate a Statului și astfel pus la dispoziția părților.
În urma cererii reprezentantului său la 25 septembrie 1995, hotărârea i-a fost comunicată reclamantului în aceeași zi.
3.
Ancheta penală cu privire la afirmațiile de rele tratamente formulate de reclamant
La 30 aprilie 1997, ca urmare a comunicării prezentei cereri guvernului pârât, o anchetă a fost deschisă de parchetul din Varto.
În contextul anchetei preliminare, la 16 februarie 1998, reclamantul și-a dat depoziția. Pasajele pertinente ale depoziției sale sunt redactate după cum urmează:
„(…) Am fost arestat în jurul orei 3 - 3:30 dimineața, în timp ce lucram la construcția casei unei persoane numite N.Ö. în satul Çayçatı, la Varto. Am fost dus la postul de jandarmerie al districtului Varto (…). Am fost reținut timp de trei-patru zile la jandarmerie. Am fost dus pe terenul aflat în fața postului de jandarmerie și am fost bătut de un colonel, trei-patru persoane în ținută civilă, cinci-șase sergenți și un subofițer (…). Am rămas trei-patru zile la subsolul jandarmeriei, în care am fost bătut și stropit cu apă (…). [Apoi], am fost dus în alt loc. Am înțeles că era vorba despre postul de jandarmerie din Muș (…). Am rămas acolo cu ochii legați, am suferit electrocutări și am fost bătut (…)”.
La 18 mai 1998, depoziția lui T.Y., jandarm însărcinat cu arestarea reclamantului, a fost culeasă prin comisie rogatorie. Acesta a afirmat că dl. Güneș se ascunsese sub pat. A spus în special aceasta:
„Poate l-am bătut pentru a-l face să iasă de sub pat din cauza stresului pe care l-am suferit din cauza ambuscadei. [De altfel], nu era posibil să-l facem să iasă într-un alt mod. La postul de jandarmerie, nu l-am bătut. Dar, doar la ieșirea din casă, l-am bătut pentru că rezidenții nu-l predau (…)”.
La o dată neprecizată, A.Ö., fiul lui N.Ö (căruia îi aparținea casa în care reclamantul se ascunsese), și-a dat depoziția. A afirmat că dl. Güneș era ascuns sub pat și că jandarmii folosiseră forța pentru a-l aresta, deși acesta rezista jandarmilor. Primarul satului care a fost audiat de procuror a confirmat această declarație.
La 30 septembrie 1998, depoziția lui M.Y., colonelul de jandarmerie responsabil cu reținerea reclamantului la postul de jandarmerie din Muș, a fost culeasă prin comisie rogatorie. Acesta a afirmat că nu-și amintea nimic.
Această anchetă a condus la o neurmărire penală din 15 octombrie 1998, ale cărei pasaje pertinente se citesc după cum urmează:
„(…) O anchetă a fost începută admițând scrisoarea Direcției pentru afaceri internaționale și pentru drept a Ministerului Justiției ca fiind o denunțare a unei infracțiuni. În contextul anchetei, depoziția dlui. Güneș, reclamantul, a fost culeasă. În declarațiile sale, acesta din urmă a afirmat că a fost reținut trei-patru zile la comandamentul de jandarmerie al districtului Varto, unde a fost bătut de jandarmi. Ulterior, a fost dus la regimentul din Muș, unde ar fi suferit torturi (…). S-a stabilit că persoana în cauză a fost transferată [la regimentul de jandarmerie din Muș] (…). Prin urmare, dosarul de instrucție, în măsura în care privește faptele care s-au desfășurat la Muș, a fost disjuns [din prezentul dosar] și transmis parchetului din Muș în temeiul dispozițiilor codului de procedură penală.
Reiese din rapoartele medicale aflate în dosar că:
a)
Raportul medical datat 4 iulie 1992, întocmit la ora 11:40 și semnat de Dr. S. Taner, menționează absența unei stări care să necesite un concediu medical;
b)
Raportul medical datat 3 iulie 1992, întocmit la ora 20:30 și semnat de Dr. M. Kaplan, menționează absența unei stări care să necesite un concediu medical;
c)
În raportul său medical din 19 iunie 1992, întocmit la ora 19 - raport întocmit în ziua arestării persoanei în cauză -, Dr. C. Kaș a ordonat o zi de concediu medical și a atestat că persoana în cauză putea să se vindece în trei zile.
Certificatele medicale menționează zgârieturi și echimoze pe corpul persoanei în cauză (…). Reiese că sechelele nu s-au agravat, dimpotrivă, o stare [de sănătate] care să necesite un concediu medical nu este constatată (…). Dacă rele tratamente s-ar fi intensificat, după cum pretindea reclamantul, rapoartele medicilor ar fi trebuit să menționeze contrariul, iar acesta nu este cazul.
Reiese, de asemenea, din depozițiile sătenilor care au fost audiați în contextul anchetei că dl. Güneș s-a ascuns sub un pat, a încercat să fugă și a atacat forțele de securitate. Acestea din urmă au folosit forța autorizată de lege. Astfel se explică [concediul medical de o zi] și timpul de vindecare estimat la trei zile (…).”
Reclamantul a formulat opoziție împotriva acestei ordonanțe de neurmărire penală, care a fost respinsă de curtea cu jurați din Bitlis la 18 noiembrie 1998.
B.
Dreptul și practica internă pertinente
În practică, hotărârile de casație pronunțate în cauzele penale nu sunt notificate părților. Odată redactate și semnate, sunt depuse în dosarul lor la prima instanță intervenită în cauză și sunt astfel puse la dispoziția părților. Mai târziu, dacă este nevoie, procurorul Republicii însărcinat cu executarea pedepselor procedează, în funcție de particularitățile cauzei, la unul dintre actele de executare, și anume invitația de a executa pedeapsa privativă de libertate, ordinul de plată sau notificarea hotărârii condamnatului încarcerat. În ipoteza în care o persoană nu dă curs invitației de a executa o pedeapsă privativă de libertate, parchetul emite un mandat de arestare împotriva ei.
Codul penal turc erijează în infracțiune faptul ca un agent public să supună un individ la tortură sau la rele tratamente (articolele 243 pentru tortură și 245 pentru relele tratamente). Obligațiile care le revin autorităților în ceea ce privește desfășurarea unei anchete preliminare cu privire la faptele și omisiunile susceptibile să constituie astfel de infracțiuni care le sunt aduse la cunoștință sunt reglementate de articolele 151 până la 153 din codul de procedură penală. Infracțiunile pot fi denunțate nu numai parchetelor sau forțelor de securitate, ci și autorităților administrative locale. Plângerile pot fi depuse în scris sau oral. În acest din urmă caz, autoritatea este obligată să întocmească procesul-verbal (art. 151).
În temeiul articolului 235 din codul penal, orice agent public care omite să denunțe poliției sau parchetului o infracțiune de care a luat cunoștință în exercitarea funcțiilor sale se face pasibil de o pedeapsă cu închisoarea. Procurorul care, în orice mod, este avizat despre o situație care permite a se suspecta că a fost comisă o infracțiune este obligat să cerceteze faptele pentru a decide dacă este sau nu cazul să se înceapă urmărirea penală (art. 153 din codul de procedură penală).
1.
Reclamantul se plânge, în primul rând, de o încălcare a articolului 3 din Convenție și susține că a fost supus unor rele tratamente în timpul reținerii sale de șaisprezece zile.
2.
Reclamantul susține, de asemenea, încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție în măsura în care cauza sa nu ar fi fost judecată în mod echitabil de o instanță independentă și imparțială. Acesta expune în această privință că un judecător militar ședea în cadrul curții de securitate a Statului care l-a condamnat.
3.
Reclamantul se plânge, în plus, că nu a beneficiat de un proces echitabil, deoarece a fost recunoscut vinovat în esență pe baza declarațiilor a trei jandarmi care nu au fost audiați în prezența sa și pe care nu a avut posibilitatea să-i interogheze. Acesta invocă art. 6 din Convenție.
4.
Reclamantul se plânge, în sfârșit, de o încălcare a articolului 6 § 3 d) din Convenție, în măsura în care curtea de securitate a Statului, pe motivul „insecurității rutiere”, procedase la audierea celor trei jandarmi prin comisie rogatorie. Acesta susține că este posibil să se acceadă în deplină securitate la Diyarbakır, din Istanbul sau din Ordu, prin toate mijloacele de transport.
A.
Cu privire la încălcarea pretinsă a articolului 3 din Convenție
Reclamantul se plânge de violențele cărora le-ar fi făcut obiectul din partea jandarmilor în timpul reținerii sale. Acesta invocă în această privință art. 3 din Convenție, redactat după cum urmează:
„Nimeni nu poate fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente inumane ori degradante.”
1.
Cu privire la neepuizarea căilor de atac interne
Guvernul ridică o excepție preliminară întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne. În opinia Guvernului, reclamantul nu a depus, nici direct, nici prin intermediul consilierilor săi, plângere la parchetul curții de securitate a Statului împotriva jandarmilor care îi culeseseră depoziția. A invocat pretinse rele tratamente pentru a demonstra că mărturisirile sale au fost obținute sub constrângere și nu pot constitui astfel probe în sarcina sa. O astfel de argumentație de apărare nu poate fi considerată o cale de atac internă în sensul Convenției. Prin urmare, îi revenea reclamantului să introducă o plângere în bună și cuvenită formă.
Presupunând că, potrivit Guvernului, afirmațiile reclamantului ar putea fi considerate ca o plângere care nu a fost preluată de parchetul competent, ar fi fost la latitudinea reclamantului să sesizeze Ministerul Justiției, care putea transmite plângerea Consiliului Superior al Magistraturii în vederea obținerii deschiderii unei anchete împotriva magistratului parchetului. Reclamantul, asistat de consilieri, nu poate pretinde că a ignorat existența acestor diverse căi de atac. Prin urmare, acest capăt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne.
Reclamantul se opune tezei Guvernului și susține că a satisfăcut condiția pusă de art. 35 § 1 din Convenție. Făcând referire la cererea sa de eliberare din 6 iulie 1992 prezentată parchetului competent și la apărarea sa prezentată curții de securitate a Statului, acesta pretinde că, la fiecare ocazie, a denunțat actele de rele tratamente despre care este vorba. În temeiul articolului 153 din codul de procedură penală, procurorul care, în orice mod, este avizat despre o situație care permite a se suspecta că a fost comisă o infracțiune este obligat să cerceteze faptele pentru a decide dacă este sau nu cazul să se înceapă urmărirea penală.
Curtea reamintește că un reclamant trebuie să fi făcut o utilizare normală a căilor de atac interne probabil eficiente și suficiente. Atunci când o cale de atac a fost utilizată, utilizarea unei căi al cărei scop este practic același nu este cerută (a se vedea Wójcik c. Poloniei, cererea nr. 26757/95, decizia Comisiei din 7 iulie 1997, DR 90, p. 24).
În speță, în timpul instrucției preliminare și în timpul procedurii în fața curții de securitate a Statului, reclamantul a ridicat capete de cerere detaliate privind pretinsele rele tratamente. Curtea relevă, pe de o parte, că, potrivit legislației turce, reclamantul era îndreptățit să se plângă în timpul procesului dacă depozițiile sale culese de forțele de securitate fuseseră obținute sub constrângere și că, pe de altă parte, pentru forțele de securitate, maltratarea deținuților antrenează urmărirea penală din oficiu. Prin urmare, este cazul să se concluzioneze că reclamantul s-a prevalat de o cale de atac adecvată în dreptul turc, în sensul că a ridicat capetele de cerere de rele tratamente în timpul procesului, mai întâi la procuror, apoi la curtea de securitate a Statului (a se vedea cererile nr. 16311/90, 16312/90 și 16313/90, decizia Comisiei din 11 octombrie 1991, DR 72, p. 200).
Curtea observă în plus că, în pofida existenței rapoartelor medicale în cauză și a denunțării unui act delictual de către reclamant, autoritățile nu au reacționat decât după comunicarea cauzei către guvernul pârât și au investigat afirmațiile persoanei în cauză. În cadrul anchetei sale, la 30 aprilie 1997, parchetul din Varto a pronunțat o decizie de neurmărire penală care a fost confirmată de curtea cu jurați din Bitlis ca urmare a opoziției formulate de reclamant.
În ceea ce privește chestiunea de a ști dacă reclamantul era obligat să utilizeze cealaltă cale de atac indicată de Guvern, Curtea constată că căile de atac invocate de Guvern vizează deschiderea unei anchete penale cu privire la afirmațiile de rele tratamente. Reclamantul, după ce a denunțat cel puțin în două rânduri actele de rele tratamente, nu era obligat să utilizeze cealaltă cale de atac în vederea obținerii aceluiași rezultat, și anume deschiderea unei anchete penale.
Rezultă că excepția preliminară a Guvernului nu poate fi reținută.
2.
Cu privire la fond
Potrivit Guvernului, afirmația reclamantului conform căreia ar fi fost supus unor tratamente inumane și degradante în timpul reținerii sale este vădit lipsită de fundament. Dosarul stabilește în mod clar circumstanțele în care reclamantul a fost arestat și cauzele cicatricilor constatate de medici imediat după arestarea sa. Reiese că, după ce au fost informate despre prezența reclamantului în satul Çayçak din districtul Varto, în timp ce acesta era suspectat că ar fi participat la o confruntare armată cu forțele de securitate, acestea din urmă l-au găsit ascuns sub un pat de copil la un anume N.Ö. Examinarea medicală efectuată chiar în ziua arestării reclamantului releva diverse zgârieturi și echimoze care s-au produs atunci când s-a ascuns în vederea de a scăpa de percheziția casei și s-a extras din ascunzătoarea sa odată regăsit. Raportul medical stabilește că aceste răni erau de natură benignă și antrenau o incapacitate de muncă temporară de o zi. Cele două rapoarte ulterioare constatau că aceste răni erau în curs de vindecare. Guvernul deduce din aceasta că rănile reclamantului au fost ocazionate de propriul său fapt.
Reclamantul se opune tezei Guvernului și pretinde că a suferit rele tratamente în timpul reținerii sale care a durat cincisprezece zile. Acesta recunoaște că s-a ascuns în casa lui N.Ö., pentru că nu era înarmat cu cartea sa de identitate. De altfel, era prezent la fața locului pentru a repara acoperișul casei. Totuși, după cum este indicat în procesul-verbal de arestare din 19 iunie 1992, nu a rezistat niciodată jandarmilor în timpul arestării sale. Potrivit acestuia, Guvernul inventează fapte care nu reies din dosar pentru a da o falsă explicație rănilor sale datorate relelor tratamente.
În plus, ultimele două examinări medicale au avut loc după șaisprezece zile de reținere, perioadă în care urmele relelor tratamente au putut dispărea.
În ceea ce privește ancheta efectuată de autoritățile interne ca urmare a comunicării cererii sale guvernului pârât, reclamantul afirmă că nu este posibil să se elucideze circumstanțele unui incident care a survenit acum cinci ani. În orice caz, în timpul acestei anchete, nicio posibilitate de a interoga autorii actelor de violențe nu i-a fost acordată. Depoziția sa, precum și cele ale jandarmilor responsabili cu reținerea sa, au fost stabilite prin comisie rogatorie. Reprezentanții săi nu au putut participa la anchetă, deoarece nu fuseseră informați despre aceasta.
După ce a procedat la o examinare preliminară a faptelor și a argumentelor părților, Curtea consideră că acest capăt de cerere ridică chestiuni de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate în acest stadiu al procedurii și necesită o examinare pe fondul cauzei. Prin urmare, nu poate fi declarat vădit nefondat, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. În plus, nu se izbește de niciun alt motiv de inadmisibilitate.
B.
Cu privire la încălcarea pretinsă a articolului 6 § 1 din convenție
Reclamantul susține o încălcare a articolului 6 din Convenție. Acesta se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil din cauza prezenței unui judecător militar în formațiunea curții de securitate a Statului care l-a condamnat. Acesta se plânge, pe de altă parte, de o încălcare a articolului 6 § 3 d) din Convenție, în măsura în care curtea de securitate a Statului, pe motivul „insecurității rutiere”, procedase la audierea celor trei jandarmi prin comisie rogatorie. De altfel, potrivit reclamantului, a fost recunoscut vinovat în esență pe baza declarațiilor celor trei jandarmi care au fost audiați în absența sa și pe care nu a avut posibilitatea să-i interogheze.
art. 6 §§ 1 și 3 d), în părțile sale pertinente, se citește astfel:
„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată în mod echitabil (...) și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, stabilită de lege, care va decide (...) asupra fundamentului oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. (...).
3.
Orice acuzat are dreptul în special: (…)
d)
să interogheze sau să facă să fie interogați martorii în sarcina sa și să obțină convocarea și interogarea martorilor în descărcare în aceleași condiții ca martorii în sarcina sa; (…)”
1.
Cu privire la nerespectarea termenului de șase luni
Guvernul invocă nerespectarea de către reclamant a termenului de șase luni pentru a introduce cererea sa, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție. Potrivit acestuia, termenul de șase luni începe să curgă de la data la care Curtea de casație a respins recursul reclamantului, și anume 10 noiembrie 1994. Acesta observă, de asemenea, că hotărârea Curții de casație a fost pronunțată la 16 noiembrie 1994 în prezența reprezentantului reclamantului. Prin urmare, potrivit acestuia, cererea care a fost introdusă la 16 iunie 1995 ar trebui respinsă pentru nerespectarea termenului de șase luni.
Reclamantul se opune tezei Guvernului și susține că dreptul penal turc nu prevede notificarea hotărârilor Curții de casație. În plus, hotărârea Curții de casație a fost pronunțată la 10 noiembrie 1994, dar pronunțată la 16 noiembrie 1996, în absența sa, precum și în absența reprezentantului său. Potrivit acestuia, un justițiabil nu poate într-adevăr lua cunoștință de conținutul hotărârii Curții de casație decât începând cu data la care textul complet al hotărârii este depus la dosarul de la prima instanță intervenită în cauză, în absența notificării.
În speță, textul hotărârii Curții de casație a fost depus la dosarul cauzei care se afla la grefa curții de securitate a Statului la 8 decembrie 1994. Începând de la această dată începe să curgă termenul de șase luni.
Curtea relevă că regula celor șase luni prevăzută la art. 35 din Convenție constituie un factor de securitate juridică (a se vedea hotărârea De Wilde, Ooms și Versyp c. Belgiei din 28 mai 1970, seria A nr. 12, pp. 29-30, § 50). Această regulă răspunde, de asemenea, nevoii de a lăsa persoanei în cauză un termen de reflecție suficient pentru a-i permite să aprecieze oportunitatea de a prezenta o cerere Curții și de a-i defini conținutul (cererea Worm c. Austriei, nr. 22714/93, decizia Comisiei din 27 noiembrie 1995, DR 83, p. 17). Astfel, ea marchează limita temporală a controlului exercitat de Curte și semnalează, atât persoanelor, cât și autorităților Statului, perioada dincolo de care acest control nu mai este posibil (a se vedea Walker c. Regatului Unit (dec.), nr. 34979/97, CEDO 2000-I).
Curtea constată mai întâi că formularul de cerere a parvenit Secretariatului Comisiei la 16 iunie 1995 și că cererea a fost introdusă la 29 mai 1995, data trimiterii formularului către Comisie.
Curtea observă, în plus, că reiese din textul integral al hotărârii Curții de casație din 10 noiembrie 1994 că pronunțarea acesteia a avut loc la 16 noiembrie 1994 în absența reclamantului și a reprezentantului său. Apoi, la 8 decembrie 1994, textul integral al acestei hotărâri a fost depus la dosarul cauzei aflat la grefa curții de securitate a Statului. Ca urmare a cererii reprezentantului său la 25 septembrie 1995, hotărârea i-a fost comunicată reclamantului în aceeași zi.
Curtea relevă că, în absența unei comunicări a hotărârii Curții de casație în cauză, reclamantul nu ar fi putut lua cunoștință de conținutul respectivei hotărâri decât la 8 decembrie 1994, data punerii la dispoziție a deciziei părților (a se vedea, mutatis mutandis, Papachelas c. Greciei [MC], nr. 31423/96, § 30, CEDO 1999-II și Haralambidis și alții c. Greciei, nr. 36706/97, CEDO 2001; a se compara cu Seher Karataș c. Turciei (dec), nr. 33179/96, CEDO 2001 și Z.Y. c. Turciei (dec), nr. 27532/95, CEDO 2001). Cererea a fost introdusă la 29 mai 1995, adică în termenul de șase luni după această dată. Prin urmare, este cazul să se respingă excepția preliminară a Guvernului.
2.
Cu privire la fond
Citând dispozițiile Constituției turce, Guvernul susține că curțile de securitate a Statului nu sunt tribunale de excepție, ci jurisdicții penale specializate, instituite pentru a judeca crimele împotriva integrității Statului, cuprinzând un judecător militar printre membrii lor efectivi și membrii lor supleanți. Acești judecători, care sunt numiți pentru patru ani, au aceleași prerogative de independență și de imparțialitate ca judecătorii civili, în temeiul dispozițiilor Constituției.
Din acest fapt, potrivit Guvernului, temerile reclamantului în ceea ce privește lipsa de independență și de imparțialitate a acestei jurisdicții nu pot fi considerate ca fiind justificate în mod obiectiv.
În ceea ce privește echitatea procedurii, Guvernul susține că curtea de securitate a Statului nu și-a întemeiat declarația de vinovăție pe depozițiile culese în absența reclamantului, ci pe un fascicul de probe concordante. De altfel, persoana în cauză ar fi putut prezenta o cerere instanțelor sesizate prin comisie rogatorie în vederea de a asista la audierea martorilor și de a fi confruntată cu aceștia. Pe de altă parte, curtea de securitate a Statului a recurs la comisii rogatorii în scopul de a păstra securitatea fizică a martorilor.
Reclamantul se opune tezei Guvernului și își reiterează capătul de cerere conform căruia aceste curți nu sunt independente și imparțiale. În plus, potrivit reclamantului, presupunând chiar că comisiile rogatorii sunt conforme cu legislația în materie, în temeiul jurisprudenței organelor de la Strasbourg, elementele de probă trebuie în principiu să fie produse în fața acuzatului în ședință publică, în vederea unei dezbateri contradictorii. Curtea de securitate a Statului care nu a dat curs cererii sale de confruntare cu jandarmii care l-ar fi identificat în mod pretins a viciat procesul prin arbitrar.
În lumina ansamblului argumentelor părților, Curtea consideră că această parte a cererii ridică serioase chestiuni de fapt și de drept care necesită o examinare pe fond. Rezultă că acest capăt de cerere nu poate fi declarat vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea constată, în plus, că nu se izbește de niciun alt motiv de inadmisibilitate.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară
cererea admisibilă, toate mijloacele de fond fiind rezervate.
J.-P. Costa
Grefier
Președinte
de la requête n° 28490/95
présentée par Hulki GUNES
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le
9 octobre 2001 en une chambre composée de
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
W.
Fuhrmann
,
L.
Loucaides
,
Sir
Nicolas
Bratza
,
MM.
K.
Traja
,
M.
Ugrekhelidze
,
juges
,
F.
Gölcüklü,
juge ad hoc
,
et
de
M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 29 mai 1995 et enregistrée le 11
septembre 1995,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant turc, né en
1964
et résidant à Diyarbakır. Il est représenté devant la Cour par M
e
Sezgin Tanrıkulu, avocat au barreau de Diyarbakır.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
1.
L’arrestation du requérant et les certificats médicaux établis à l’issue de sa garde à vue
Le 19 juin 1992, le requérant fut appréhendé par les forces de sécurité au village de Çayçatı, appartenant au district de Varto, à Diyarbakır. Il lui fut reproché d’avoir participé à un affrontement qui aurait eu lieu le 14 juin 1992 entre les forces de sécurité et des terroristes, et lors duquel un soldat aurait perdu la vie et deux autres auraient été blessés.
Le procès-verbal d’arrestation établi le même jour fut consigné comme suit
:
«
Suite à une information, M. Güneș, sans arme, [soupçonné d’avoir] participé à un affrontement armé avec les gendarmes au district de Varto le 14 juin 1992 (…) a été appréhendé lors d’une opération menée par les gendarmes le 19 juin 1992 alors que celui-ci s’était dissimulé dans la maison de N.Ö.
».
Ce procès-verbal porte la signature des gendarmes ayant procédé à l’arrestation, ainsi que celles du requérant et de N.Ö., propriétaire de la maison en question.
Le même jour
à 19 heures
, le requérant fut examiné par le
D
r
M.
C.
Kaș qui mentionna dans son rapport (rapport n° 1)
: une égratignure superficielle de 1
x
1
cm sur la face droite du visage, une égratignure de 2 cm sur la poitrine, une égratignure de 2
x
5
cm sur le dos et plusieurs égratignures superficielles dans la région [
lombaire
, illisible]. Il ordonna un jour d’arrêt de travail et attesta que les blessures de l’intéressé pouvaient guérir dans les trois jours.
Le 29 juin 1992, une confrontation eut lieu entre le requérant et les gendarmes ayant participé à l’affrontement armé du 14 juin 1992. Trois d’entre eux identifièrent le requérant. Le procès-verbal de confrontation établi à cet égard ne fut pas signé par ce dernier.
Le 3 juillet 1992 à 14 h 30, le requérant fut examiné par un médecin généraliste qui constata
: une égratignure verticale avec croûte sur le sternum, des égratignures superficielles avec croûte sur le dos. Le médecin ne jugea pas nécessaire d’ordonner un arrêt de travail (rapport n°
2).
Le même jour à 20 h 30,
le requérant fut soumis à un examen médical à l’hôpital de Varto. Le médecin l’ayant examiné constata les séquelles suivantes
:
une égratignure verticale avec croûte sur le sternum, des égratignures et ecchymoses sur le dos et sur différentes parties du corps. Le médecin ne jugea pas nécessaire d’ordonner un arrêt de travail (rapport n°
3).
Le 4 juillet 1992, le requérant fut traduit devant le juge près le tribunal d’instance (pénal) qui ordonna sa mise en détention provisoire.
Le même jour, le requérant fut soumis à un examen médical à l’hôpital de Varto. Le médecin confirma les conclusions du rapport n° 3 (rapport n°
4).
Le 6 juillet 1992, le requérant forma opposition contre l’ordonnance de la détention provisoire devant le procureur de la République de Varto. Dans sa demande, le requérant prétendit que, lors de sa garde à vue, les gendarmes lui avaient infligé des mauvais traitements. Il aurait été contraint de signer, les yeux bandés, une déposition écrite préparée d’avance par les gendarmes. Il protesta également de son innocence et, à l’appui de ses allégations, fournit les rapports médicaux.
Le 7 juillet 1992, le requérant fut soumis à un nouvel examen médical qui confirma les constats des rapports médicaux n
os
3 et 4.
2.
La procédure pénale diligentée à l’encontre du requérant
Par un acte d’accusation présenté le 20 juillet 1992, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır (ci-après «
la cour de sûreté de l’Etat
») intenta une action publique contre le requérant. Il accusait le requérant de séparatisme et d’atteinte à l’intégrité de l’Etat, crimes passibles de la peine capitale au regard de l’article 125 du code pénal. Selon le procureur, le requérant avait participé les 12 octobre 1991 et 14
juin 1992, à deux attaques armées. En particulier, il lui était reproché d’avoir, avec d’autres terroristes, tiré sur les forces de sécurité, causé la mort d’un soldat et d’en avoir blessé deux autres.
Lors de l’audience du 18 juin 1992, s’appuyant sur les rapports médicaux, le requérant soutint avoir subi «
des pressions
» et que la confrontation n’était pas conforme à la procédure au motif qu’en son absence, les témoins l’avaient identifié sur photo.
A l’audience du 28 août 1992, la cour de sûreté de l’Etat convoqua les trois gendarmes qui avaient identifié le requérant pour une confrontation avec ce dernier.
Lors de l’audience du 30 octobre 1992, se conformant à la demande du procureur, la cour décida, pour «
raison de sécurité routière
», de recueillir la déposition des trois gendarmes par commission rogatoire. A sa demande, la cour annexa deux photos du requérant, l’une prise de profil et l’autre de face, ainsi que les procès-verbaux de l’affaire.
Par un arrêt du 11 mars 1994, la cour de sûreté de l’Etat déclara le requérant coupable des faits qui lui étaient reprochés et le condamna à la peine capitale commuée à la réclusion à perpétuité.
Afin d’établir la culpabilité du requérant, la cour tint compte du témoignage des gendarmes l’ayant identifié, de la déposition du requérant faite devant les forces de l’ordre et des procès-verbaux du dossier d’enquête.
Le 11 mars 1994, le requérant se pourvut en cassation contre ce jugement et demanda la tenue d’une audience.
Suite à une audience tenue le 10 novembre 1994, la Cour de cassation confirma le jugement attaqué. Son arrêt fut prononcé le 16 novembre 1994 en l’absence du requérant et de son représentant.
Le 8 décembre 1994, le texte intégral de l’arrêt de la Cour de cassation fut versé au dossier de l’affaire se trouvant au sein du greffe de la cour de sûreté de l’Etat et ainsi mis à la disposition des parties.
Suite à la demande de son représentant le 25 septembre 1995, l’arrêt fut communiqué au requérant le même jour.
3.
L’enquête pénale au sujet des allégations de mauvais traitements formulées par le requérant
Le 30 avril 1997, suite à la communication de la présente requête au gouvernement défendeur, une enquête fût ouverte par le parquet de Varto.
Dans le contexte de l’enquête préliminaire, le 16 février 1998, le requérant fit sa déposition. Les passages pertinents de sa déposition sont libellés comme suit
:
«
(…) J’ai été arrêté vers 3 heures - 3 h 30 du matin alors que je travaillais à la construction de la maison d’une personne appelée N.Ö. au village de Çayçatı, à Varto. J’ai été conduit au poste de gendarmerie de district de Varto (…). J’ai été détenu pendant trois-quatre jours à la gendarmerie. J’ai été emmené sur le terrain se trouvant devant le poste de gendarmerie et j’ai été battu par un colonel, trois-quatre personnes en tenue civile, cinq-six sergents et un sous-officier (…). Je suis resté trois-quatre jours au sous-sol de la gendarmerie durant lesquels j’ai été battu et arrosé d’eau (…). [Ensuite], j’ai été emmené à un autre endroit. J’ai compris qu’il s’agissait du poste de gendarmerie de Muș (…). Je suis resté là-bas les yeux bandés, j’ai subi des électrocutions et j’ai été battu (…)
».
Le 18 mai 1998, la déposition de T.Y., gendarme chargé de l’arrestation du requérant, fut recueillie par commission rogatoire. Celui-ci affirma que M.
Güneș s’était dissimulé sous le lit. Il dit notamment ceci
:
«
Peut-être nous l’avons battu pour le faire sortir de sous le lit à cause du stress que nous avons subi en raison de l’embuscade. [D’ailleurs], il n’était pas possible de le faire sortir d’une autre façon. Au poste de gendarmerie, nous ne l’avons pas battu. Mais, uniquement lors de la sortie de la maison, nous l’avons battu parce que les résidents ne le livraient pas (…)
».
A une date non précise, A.Ö., fils de N.Ö (à qui appartenait la maison où le requérant s’était dissimulé) fit sa déposition. Il affirma que M.
Güneș était dissimulé sous le lit et que les gendarmes avaient employé la force pour l’arrêter alors qu’il résistait aux gendarmes. Le maire du village qui fut entendu par le procureur confirma cette déclaration.
Le 30 septembre 1998, la déposition de M.Y., colonel de gendarmerie responsable de la garde à vue du requérant au poste de gendarmerie de Muș, fut recueillie par commission rogatoire. Celui-ci affirma qu’il ne se souvenait de rien.
Cette enquête aboutit à un non-lieu du 15 octobre 1998, dont les passages pertinents se lisent comme suit
:
«
(…) Une enquête a été entamée admettant la lettre de la Direction des affaires internationales et du droit du ministère de la Justice comme étant une dénonciation d’une infraction. Dans le contexte de l’enquête, la déposition de M. Güneș, le plaignant, a été recueillie. Dans ses déclarations, ce dernier a affirmé avoir été détenu trois-quatre jours au commandement de gendarmerie du district de Varto où il a été battu par les gendarmes. Par la suite, il a été conduit au régiment de Muș où il aurait subi des tortures (…). Il a été établi que l’intéressé a été transféré [au régiment de gendarmerie de Muș] (…). Dès lors, le dossier d’instruction, pour autant qu’il concerne les faits qui se sont déroulés à Muș, a été disjoint [du présent dossier] et transmis au parquet de Muș en vertu des dispositions du code de procédure pénale.
Il ressort des rapports médicaux se trouvant dans le dossier que
:
a)
Le rapport médical daté du 4 juillet 1992, établi à 11 h 40 et signé par le D
r
S.
Taner, fait état de l’absence d’un état nécessitant un arrêt de travail
;
b)
Le rapport médical daté du 3 juillet 1992, établi à 20 h 30 et signé par le D
r
M.
Kaplan, fait état de l’absence d’un état nécessitant un arrêt de travail
;
c)
Dans son rapport médical du 19 juin 1992, établi à 19 heures –
rapport établi le jour de l’arrestation de l’intéressé
–, le D
r
Les certificats médicaux font état d’égratignures et d’ecchymoses sur le corps de l’intéressé (…). Il en ressort que les séquelles ne se sont pas aggravées, au contraire, un état [de santé] nécessitant un arrêt de travail n’est pas constaté (…). Si des mauvais traitements s’étaient intensifiés, comme le plaignant le prétendait, les rapports des médecins auraient dû faire état du contraire, et ce n’est pas le cas.
Il ressort également des dépositions des villageois ayant été entendus dans le contexte de l’enquête que M. Güneș s’est caché sous un lit, a tenté de s’enfuir et a attaqué les forces de sécurité. Ces dernières ont employé la force autorisée par la loi. Ainsi s’expliquent [l’arrêt de travail d’un jour] et le temps de guérison estimé à trois jours (…).
».
Le requérant fit opposition contre cette ordonnance de non-lieu qui fut rejetée par la cour d’assises de Bitlis le 18 novembre 1998.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
Dans la pratique, les arrêts de cassation rendus dans les affaires pénales ne sont pas signifiés aux parties. Une fois mis en page et signés, ils sont versés dans leur dossier au sein de la première instance intervenue dans l’affaire et sont ainsi mis à la disposition des parties. Plus tard, si besoin est, le procureur de la République chargé de l’exécution des peines procède, selon les particularités de l’affaire, à l’un des actes d’exécution, à savoir l’invitation à purger la peine privative de liberté, l’ordre de paiement ou la notification de l’arrêt au condamné incarcéré. Dans l’hypothèse où une personne ne donne pas suite à l’invitation à purger une peine privative de liberté, le parquet délivre un mandat d’arrêt contre elle.
Le code pénal turc érige en infraction le fait pour un agent public de soumettre un individu à la torture ou à des mauvais traitements (articles
243 pour la torture et 245 pour les mauvais traitements). Les obligations incombant aux autorités quant à la conduite d’une enquête préliminaire au sujet des faits et omissions susceptibles de constituer pareilles infractions que l’on porte à leur connaissance sont régies par les articles 151 à 153 du code de procédure pénale. Les infractions peuvent être dénoncées non seulement aux parquets ou aux forces de sécurité mais également aux autorités administratives locales. Les plaintes peuvent être déposées par écrit ou oralement. Dans ce dernier cas, l’autorité est tenue d’en dresser procès-verbal (article
151).
En vertu de l’article 235 du code pénal, tout agent public qui omet de dénoncer à la police ou au parquet une infraction dont il a eu connaissance dans l’exercice de ses fonctions est passible d’une peine d’emprisonnement. Le procureur qui, de quelque manière que ce soit, est avisé d’une situation permettant de soupçonner qu’une infraction a été commise est obligé d’instruire les faits afin de décider s’il y a lieu ou non d’engager des poursuites (article 153 du code de procédure pénale).
1.
Le requérant se plaint, en premier lieu, d’une violation de l’article
3 de la Convention et soutient qu’il a été soumis à des mauvais traitements pendant sa garde à vue de seize jours.
2.
Le requérant allègue également la violation de l’article 6 § 1 de la Convention dans la mesure où sa cause n’aurait pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial. Il expose à cet égard qu’un juge militaire siégeait au sein de la cour de sûreté de l’Etat l’ayant condamné.
3.
Le requérant se plaint en outre de n’avoir pas bénéficié d’un procès équitable puisqu’il a été essentiellement reconnu coupable sur la base des déclarations de trois gendarmes qui n’ont pas été entendus en sa présence et qu’il n’a pas eu la possibilité d’interroger. Il invoque l’article 6 de la Convention.
4.
Le requérant se plaint enfin d’une violation de l’article 6 § 3 d) de la Convention dans la mesure où la cour de sûreté de l’Etat, au motif «
d’insécurité routière
», avait procédé à l’audition de trois gendarmes par commission rogatoire. Il soutient qu’il est possible d’accéder en toute sécurité à Diyarbakır, d’Istanbul ou d’Ordu, par tous les moyens de transports.
A.
Sur la violation alléguée de l’article 3 de la Convention
Le requérant se
plaint
des violences dont il aurait fait l’objet de la part des gendarmes lors de sa garde à vue. Il invoque à cet égard l’article 3 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.
»
1.
Sur le non-épuisement des voies de recours internes
Le Gouvernement soulève une exception préliminaire tirée du non-épuisement des voies de recours internes. De l’avis du Gouvernement, le requérant n’a, ni directement ni par l’intermédiaire de ses conseils, déposé plainte auprès du parquet de la cour de sûreté de l’Etat à l’encontre des gendarmes qui avaient recueilli sa déposition. Il a allégué de prétendus mauvais traitements pour démontrer que ses aveux ont été obtenus sous la contrainte et ne peuvent ainsi constituer des preuves à charge. Une telle argumentation de défense ne peut être considérée comme un recours interne au sens de la Convention. Dès lors, il appartenait au requérant d’introduire une plainte en bonne et due forme.
A supposer que, selon le Gouvernement, les affirmations du requérant puissent passer pour une plainte n’ayant pas été prise en charge par le parquet compétent, il aurait été loisible au requérant de saisir le ministère de la Justice, qui pouvait transmettre la plainte au Conseil supérieur de la magistrature en vue d’obtenir l’ouverture d’une enquête contre le magistrat du parquet. Le requérant, assisté de conseils, ne peut prétendre avoir ignoré l’existence de ces divers recours. Dès lors, ce grief doit être rejeté pour
non-épuisement des voies de recours internes.
Le requérant s’oppose à la thèse du Gouvernement et soutient avoir satisfait à la condition posée par l’article 35 § 1 de la Convention. Se référant à sa demande de libération du 6 juillet 1992 présenté au parquet compétent et à sa défense présentée à la cour de sûreté de l’Etat, il prétend qu’à chaque occasion, il a dénoncé les actes de mauvais traitements dont il s’agit. En vertu de l’article 153 du code de procédure pénale, le procureur qui, de quelque manière que ce soit, est avisé d’une situation permettant de soupçonner qu’une infraction a été commise est obligé d’instruire les faits afin de décider s’il y a lieu ou non d’engager des poursuites.
La Cour rappelle qu’un requérant doit avoir fait un usage normal des recours internes vraisemblablement efficaces et suffisants. Lorsqu’une voie de recours a été utilisée, l’usage d’une voie dont le but est pratiquement le même n’est pas exigé (voir Wójcik c. Pologne, requête n°
26757/95, décision de la Commission du 7 juillet 1997, DR
90, p.
24).
En l’espèce, lors de l’instruction préliminaire et durant la procédure devant la cour de sûreté de l’Etat, le requérant a soulevé des griefs détaillés concernant les prétendus mauvais traitements. La Cour relève d’une part que, selon la législation turque, le requérant était fondé à se plaindre lors du procès si ses dépositions recueillies par les forces de sécurité avaient été obtenues sous la contrainte, et que d’autre part, pour des forces de sécurité, maltraiter des détenus entraîne des poursuites d’office. Dès lors, il y a lieu de conclure que le requérant s’est prévalu d’une voie de recours adéquate en droit turc en ce sens qu’il a soulevé les griefs de mauvais traitements lors du procès, d’abord auprès du procureur, puis auprès de la cour de sûreté de l’Etat (voir requêtes n
os
16311/90, 16312/90 et 16313/90, décision de la Commission du 11 octobre 1991, DR 72, p. 200).
La Cour observe en outre que, nonobstant l’existence des rapports médicaux en question et la dénonciation d’un acte délictueux par le requérant, les autorités n’ont réagi qu’après la communication de l’affaire au gouvernement défendeur et enquêté sur les allégations de l’intéressé. Dans le cadre de son enquête, le 30 avril 1997, le parquet de Varto a rendu une décision de non-lieu qui a été confirmée par la cour d’assises de Bitlis suite à l’opposition formulée par le requérant.
Quant à la question de savoir si le requérant était tenu de faire usage de l’autre voie de recours indiquée par le Gouvernement, la Cour constate que les recours invoqués par le Gouvernement visent l’ouverture d’une enquête pénale sur les allégations de mauvais traitements. Le requérant ayant dénoncé au moins à deux reprises les actes de mauvais traitements n’était pas tenu de faire usage de l’autre voie de recours en vue d’obtenir le même résultat, à savoir l’ouverture d’une enquête pénale.
Il s’ensuit que l’exception préliminaire du Gouvernement ne saurait être retenue.
2.
Sur le fond
D’après le Gouvernement, l’allégation du requérant selon laquelle il aurait été soumis à des traitements inhumains et dégradants durant sa garde à vue est manifestement dénuée de fondement. Le dossier établit clairement les circonstances dans lesquelles le requérant a été arrêté et les causes des cicatrices constatées par les médecins de suite après son arrestation. Il en ressort qu’après avoir été informées de la présence du requérant au village de Çayçak dans le district de Varto, alors que celui-ci était soupçonné
d’avoir participé à un affrontement armé avec les forces de sécurité, ces dernières l’ont retrouvé dissimulé sous un lit d’enfant chez un certain N.Ö. L’examen médical effectué le jour même de l’arrestation du requérant relevait diverses égratignures et ecchymoses qui se sont produites lorsqu’il s’est caché en vue d’échapper à la fouille de la maison et s’est extrait de sa cachette une fois retrouvé. Le rapport médical établit que ces blessures étaient de nature bénigne et engendraient une incapacité de travail temporaire d’un jour. Les deux rapports subséquents constataient que ces blessures étaient en voie de guérison. Le Gouvernement en déduit que les blessures du requérant ont été occasionnées par son propre fait.
Le requérant s’oppose à la thèse du Gouvernement et prétend avoir subi des mauvais traitement lors de sa garde à vue qui a duré quinze jours. Il reconnaît s’être dissimulé dans la maison de N.Ö. parce qu’il n’était pas muni de sa carte d’identité. D’ailleurs, il était présent sur les lieux pour réparer le toit de la maison. Toutefois, comme il est indiqué dans le procès-verbal d’arrestation du 19 juin 1992, il n’a jamais résisté aux gendarmes lors de son arrestation. D’après lui, le Gouvernement invente des faits qui ne ressortent pas du dossier en vue de donner une fausse explication à ses blessures dues à des mauvais traitements.
De plus, les deux derniers examens médicaux ont eu lieu après seize jours de garde à vue, période durant laquelle les traces de mauvais traitements ont pu disparaître.
Quant à l’enquête menée par les autorités internes suite à la communication de sa requête au gouvernement défendeur, le requérant affirme qu’il n’est pas possible d’éclaircir les circonstances d’un incident qui est survenu il y a cinq ans. De toute façon, lors de cette enquête, aucune possibilité d’interroger les auteurs des actes de violences ne lui a été accordée. Sa déposition ainsi que celles des gendarmes responsables de sa garde à vue ont été établies par commission rogatoire. Ses représentants n’ont pas pu participer à l’enquête, dès lors qu’ils n’en ont pas été informés.
Après avoir procédé à un examen préliminaire des faits et des arguments des parties, la Cour considère que ce grief pose des questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de la procédure et nécessitent un examen au fond de l’affaire. Dès lors, il ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. En outre, il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
B.
Sur la violation alléguée de l’article 6 § 1 de la convention
Le requérant allègue une violation de l’article 6 de la Convention. Il se plaint de n’avoir pas bénéficié d’un procès équitable en raison de la présence d’un juge militaire dans la formation de la cour de sûreté de l’Etat l’ayant condamné. Il se plaint par ailleurs d’une violation de l’article
6
§
3
d) de la Convention dans la mesure où la cour de sûreté de l’Etat, au motif «
d’insécurité routière
», avait procédé à l’audition de trois gendarmes par commission rogatoire. D’ailleurs, selon le requérant, il a été reconnu coupable essentiellement sur la base des déclarations des trois gendarmes qui ont été entendus en son absence et qu’il n’a pas eu la possibilité d’interroger.
L’article 6 §§ 1 et 3 d), dans ses parties pertinentes, se lit ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...).
3.
Tout accusé a droit notamment à
: (…)
d)
interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge
; (…)
»
1.
Surle non-respect du délai de six mois
Le Gouvernement plaide le non-respect par le requérant du délai de six mois pour
introduire
sa requête, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention. D’après lui, le délai de six mois commence à courir à partir de la date à laquelle la Cour de cassation a rejeté le pourvoi du requérant, à savoir le 10 novembre 1994. Il fait observer également que l’arrêt de la Cour de cassation a été prononcé le 16 novembre 1994 en présence du représentant du requérant. Dès lors, d’après lui, la requête qui a été introduite le 16 juin 1995 devrait être rejetée pour non-respect du délai de six mois.
Le requérant s’oppose à la thèse du Gouvernement et soutient
que le droit pénal turc ne prévoit pas la signification des arrêts de la Cour de cassation. En outre, l’arrêt de la Cour de cassation a été rendu le 10 novembre 1994, mais prononcé le 16 novembre 1996, en son absence ainsi qu’en l’absence de son représentant. Selon lui, un justiciable ne peut réellement prendre connaissance du contenu de l’arrêt de la Cour de cassation qu’à compter de la
date à laquelle le texte complet de l’arrêt est versé au dossier auprès de la première instance intervenue dans l’affaire, en l’absence de signification.
En l’espèce,
le texte de l’arrêt de la Cour de cassation a été versé au dossier de l’affaire qui se trouvait au greffe de la cour de sûreté de l’Etat le 8 décembre 1994. C’est à partir de cette date que le délai de six mois commence à courir.
La Cour relève que la règle de six mois prévue à l’article 35 de la Convention constitue un facteur de sécurité juridique (voir l’arrêt De Wilde, Ooms et Versyp c. Belgique du 28 mai 1970, série A n° 12, pp.
29
‑
30, §
50). Cette règle répond également au besoin de laisser à l’intéressé un délai de réflexion suffisant pour lui permettre d’apprécier l’opportunité de présenter une requête à la Cour et pour en définir le contenu (requête Worm c. Autriche, n°
22714/93, décision de la Commission du 27 novembre 1995, DR
83, p. 17). Ainsi, elle marque la limite temporelle du contrôle exercé par la Cour et signale, à la fois aux individus et aux autorités de l’Etat, la période au-delà de laquelle ce contrôle n’est plus possible (voir
Walker c. Royaume-Uni
(déc.), n° 34979/97, CEDH 2000-I).
La Cour constate d’abord que
la formule de requête est parvenue au Secrétariat de la Commission le 16 juin 1995 et que la requête a été introduite le 29 mai 1995, date d’envoi de la formule à la Commission.
La
Cour
observe en outre qu’il ressort du texte intégral de l’arrêt de la Cour de cassation du 10 novembre 1994 que son prononcé a eu lieu le 16
novembre 1994 en l’absence du requérant et de son représentant. Puis, l
e 8
décembre 1994, le texte intégral de cet arrêt a été versé au dossier de l’affaire se trouvant au sein du greffe de la cour de sûreté de l’Etat.
Suite à la demande de son représentant le 25 septembre 1995, l’arrêt fut communiqué au requérant le même jour.
La Cour relève que, en l’absence d’une communication de l’arrêt de la Cour de cassation en question, le requérant n’aurait pu avoir connaissance du contenu dudit arrêt que le 8
décembre 1994, date de mise à disposition de la décision aux parties (voir,
mutatis mutandis
,
Papachelas c. Grèce
[GC], n° 31423/96, § 30, CEDH 1999-II et
Haralambidis et autres c. Grèce
, n°
; comparer avec
Seher Karataș c. Turquie
(déc), n° 33179/96, CEDH 2001 et
Z.Y. c. Turquie
(déc) n° 27532/95, CEDH 2001). La requête a été introduite le
29 mai 1995
, c’est à dire dans le délai de six mois après cette date. Partant, il y a lieu de rejeter l’exception préliminaire du Gouvernement.
2.
Sur le fond
En citant les dispositions de la Constitution turque, le Gouvernement soutient que les cours de sûreté de l’Etat ne sont pas des tribunaux d’exception mais des juridictions pénales spécialisées, instaurées pour juger les crimes contre l’intégrité de l’Etat, comprenant un juge militaire parmi leurs membres effectifs et leurs membres suppléants. Ces juges, qui sont nommés pour quatre ans, ont les mêmes prérogatives d’indépendance et d’impartialité que les juges civils en vertu des dispositions de la Constitution.
De ce fait, d’après le Gouvernement, les appréhensions du requérant quant au manque d’indépendance et d’impartialité de cette juridiction ne peuvent pas passer pour objectivement justifiées.
Quant à l’équité de la procédure, le Gouvernement fait valoir que la cour de sûreté de l’Etat n’a pas fondé sa déclaration de culpabilité sur les dépositions recueillies en l’absence du requérant, mais sur un faisceau de preuves concordantes. D’ailleurs, l’intéressé aurait pu présenter une demande aux tribunaux saisis par la commission rogatoire en vue d’assister à l’audition des témoins et d’être confronté à ceux-ci. D’autre part, la cour de sûreté de l’Etat a eu recours à des commissions rogatoires dans le but de préserver la sécurité physique des témoins.
Le requérant s’oppose à la thèse du Gouvernement et réitère son grief selon lequel ces cours ne sont pas indépendantes et impartiales. En outre, d’après le requérant, à supposer même que les commissions rogatoires sont conformes à la législation en la matière, en vertu de la jurisprudence des organes de Strasbourg, les éléments de preuve doivent en principe être produits devant l’accusé en audience publique, en vue d’un débat contradictoire. La cour de sûreté de l’Etat qui n’a pas donné suite à sa demande de confrontation avec les gendarmes l’ayant prétendument identifié a entaché le procès d’arbitraire.
A la lumière de l’ensemble des arguments des parties, la Cour estime que cette partie de la requête pose de sérieuses questions de fait et de droit qui nécessitent un examen au fond. Il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour constate en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête recevable, tous moyens de fond réservés.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président