a cererei nr. 42437/98
prezentată de Rıza DİNÇ
împotriva Turciei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), ședința din 13 martie 2003 într-o cameră compusă din
MM.
I.
Cabral Barreto
,
președinte
,
L.
Caflisch
,
P.
Kūris
,
R.
Türmen
,
B.
Zupančič
,
Mme
H.S.
Greve
,
M.
K.
Traja,
judecători
,
și din M.
V.
Berger,
grefier de secțiune
,
Având în vedere petiția mai sus menționată introdusă devant Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 15 iunie 1998,
Având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina petiția,
Având în vedere decizia parțială din 22 noiembrie 2001,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamant,
După ce s-a deliberat, redă următoarea decizie:
Reclamantul, dl. Rıza Dinç, este cetățean turc, născut în 1963 și locuind la Istanbul. Este reprezentat în fața Curții de dna İ. Güler, avocat la Istanbul.
A.
Circumstanțele cazului
Faptele cauzei, conform expunerii reclamantului, pot fi rezumate după cum urmează.
La 1 octombrie 1994, în cadrul unei operațiuni desfășurate împotriva PRK/Rızgari (Partidul pentru Eliberarea Kurdistanului / Eliberare), o organizație ilegală, reclamantul și o persoană numită S.Y. au fost arestați de direcția de securitate din Mersin, secția de luptă împotriva terorismului.
În cursul reținerii sale, reclamantul nu a fost asistat de un avocat.
La 12 octombrie 1994, a fost ascultat de poliție. În depunerea sa, a menționat că era avocat și că a fondat, cu mai multe alte persoane, societatea de editură și distribuție Komal Yayınevi (Komal Yayın dağıtım limited șirketi). A declarat că după publicarea primilor trei numere ale revistei Sterka Rızgari, pe sfatul lui R.M., unu dintre asociați în detenție, venise la Mersin pentru a angaja S.Y. ca corespondent al acestei reviste.
În procesul-verbal de confruntare cu S.Y. întocmit aceeași zi, reclamantul a declarat că nu era membru al PRK/Rızgari, că era avocat și asociat al casei de editură Komal Yayınevi și că publica revista Sterka Rızgari. A protestat de nevinovăție. A spus că a venit întâlnire cu S.Y. pentru a-i propune o poziție de corespondent în revista pe care o publica. S.Y. a contestat aceste cuvinte și a declarat că nu cunoștea pe nimeni numit R.M. și că nu a primit nici o ofertă de a deveni corespondent. S-a dus la Mersin la cererea lui F.A., angajatorul său, pentru a remite unei persoane care o să-l contacteze prin telefon, adică reclamantul, o geantă al cărei conținut îl ignora. De asemenea trebuia să-și întoarcă angajatorului computerul care se afla la locuința M.Ș.K. Nu știa natura relației dintre F.A. și reclamant.
Printr-un proces-verbal din 13 octombrie 1994, direcția de securitate din Mersin a cerut procurorului Republicii deschiderea unei anchete împotriva, printre alții, reclamantului pentru membri ai unei organizații ilegale.
La 14 octombrie 1994, reclamantul a fost ascultat de procurorul Republicii. A reiterent depunerea sa culegere în cursul reținerii sale, precum și conținutul procesului-verbal de confruntare din 12 octombrie 1994. A declarat de asemenea că nu a venit a întâlni S.Y. în numele organizației, că a suferit tratament inuman de la arestare și că conținutul procesului-verbal de confruntare cu S.Y. a fost obținut sub constrângere. De asemenea a indicat că nu recunoaștea menționarea "autenticitatea declarației a fost obținută prin consimțământul liber al acestuia fără nici o constrângere nici violență sau constrângere psihologică" apusă la sfârșitul depunerii sale.
În aceeași zi, reclamantul a fost ascultat de judecător, în fața căruia a reiterant declarațiile anterioare, a protestat de nevinovăție și a declarat că depunerea sa făcută în cursul reținerii sale a fost obținută sub constrângere. Judecătorul a ordonat punerea în detenție preventivă.
Polițiștii responsabili de reținerea reclamantului au fost ascultați de o comisie rogatorie, data acesteia nu este precizată.
La 24 noiembrie 1994, F.A. a fost ascultat de parchet. A declarat a fi fratele al İ.A., arestat de poliție, că l-a văzut aproximativ doi luni mai devreme la Ankara și că i-a cerut să ducă la Mersin două pachete și o geantă. Acestea le-a livrat unui membru al familiei sale, M.Ș.K., apoi a învățat pe propria experiență că fratele său era membru al organizației Rızgari și că efectele în cauză, inclusiv calculatoare, erau destinate acestei organizații ilegale.
Printr-un rechizitoriu din 30 decembrie 1994, pe baza art. 168 din codul penal, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a Statului din Konya ("curtea de securitate a Statului") a intentat o acțiune penală reclamantului pentru participarea la activitățile PRK/Rızgari, în special crearea de societăți paravan, cum ar fi casa de editură Komal, precum și distribuirea de publicații destinate finanțării și propagandei acesteia, și pentru activitățile sale în cadrul revistei Sterka Rızgari.
La 11 aprilie 1995, reclamantul a fost pus în libertate provizorie.
La 19 decembrie 1995, reclamantul a prezentat memoriul său în apărare în fața curții de securitate a Statului. A susținut că revista Sterka Rızgari nu era revista organizației; cunoștea F.A. pe care îl apărase deja ca avocat; procedura intentată împotriva sa avea caracter politic. A recunoscut în parte autenticitatea depunerii sale făcute în cursul reținerii și a precizat că poliția menționase în aceasta semnături eronate în special privind identificarea lui S.Y. și transportul geantelor. A recunoscut depunerile sale făcute devant judecător și procuror; explicase politica și scopul revistei sale care consta în criticarea ideologiei oficiale privind regiunea sud-estului Anatoliei și problema kurdă.
Printr-o hotărâre din 24 octombrie 1996, în aplicarea art. 168 § 2 din codul penal și 5 din Legea nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului și ținând seama de circumstanțele atenuante, curtea de securitate a Statului l-a condamnat pe reclamant la doisprezece ani și șase luni de închisoare pentru membri ai organizației armate ilegale PRK/Rızgari. În motivele sale, s-a referit la conținutul memoriului în apărare al reclamantului, în care arătase că nu era membru al PRK; întâlnirea sa cu acuzatul S.Y. nu avea legătură cu organizația; l-a întâlnit la cererea asociatului său R.M., pentru a-l angaja în revista Sterka Rızgari. Curtea a precizat că, în depunerea devant parchet și judecător, S.Y. declarase că venise întâlni reclamantul la cererea lui F.A. pentru a-i remite obiectele confiscate. Curtea a continuat spunând că chiar dacă acuzatul S.Y. ulterior a negat declarațiile anterioare susținând că l-a întâlnit pe reclamant pentru a lucra ca corespondent al revistei Sterka Rızgarı, curtea nu a luat în considerare această versiune ulterioară a depunerii sale care era, după opinia sa, de natură să minimizeze legăturile reclamantului cu organizația ilegală. Cu privire la depunerea lui R.M. obținută prin comisie rogatorie, curtea a considerat că aceasta de asemenea era de natură să minimizeze legăturile reclamantului cu organizația ilegală și în consecință curtea nu a luat nici ea în considerare această depunere a lui R.M. Curtea a declarat de asemenea că, prin aprobarea ideologiei și punctul de vedere al organizației ilegale Rıgari care avea scopul schimbării structurii unitare a Statului, reclamantul, în calitatea sa de proprietar al revistei Sterka Rızgari și al casei de editură Komal, demonstrase că aceste publicații reprezentau publicațiile oficiale ale acestei organizații ilegale. Apoi, curtea a remarcat că în depunerea R.M., fondator al organizației, declarase că relațiile reclamantului cu organizația aveau scopul creării unei case de editură; și activitățile legale ale reclamantului desfășurate în cadrul revistei Sterka Rızgari și al casei de editură Komal mergeau în acest sens.
La o dată nespecificată, reclamantul a format un recurs împotriva acestei hotărâri. Apoi, la 3 noiembrie 1997, reclamantul a introdus devant Curtea de Casație un recurs suplimentar în apărare în care ceruse, printre altele, ținerea unei ședințe.
Printr-o hotărâre din 2 decembrie 1997, pronunțată la 17 decembrie 1997, Curtea de Casație a confirmat hotărârea redată în prima instanță.
B.
Legea internă relevantă
O descriere completă a legislației naționale privind curtele de securitate a Statului se găsește în hotărârea Sürek împotriva Turciei (nr. 1) ([GC], nr. 26682/95, §§ 23-36, CEDH 1999-IV).
Art. 168 din codul penal dispune:
"Oricine, pentru a comite una din infracțiunile enunțate la art. 125, 131, 146, 149 și 156, formează o asociație sau o bandă armată, sau exercită în această bandă sau această asociație fie comandament, fie funcție specială, va fi pedepsit cu minimum zece ani de închisoare.
Ceilalți membri ai benzii sau asociației vor fi pedepsiți cu zece la cincisprezece ani."
1.
Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost auzită de un tribunal independent și imparțial în măsura în care printre cei trei membri ai curții de securitate a Statului figura un judecător militar.
2.
Invocând art. 6 §§ 1 și 3 din Convenție, reclamantul susține nerespectarea dreptului la un proces echitabil deoarece, pe de o parte, nu a fost asistat de un avocat în cursul reținerii sale și, pe de altă parte, a fost condamnat pe baza depunerii sale obținute în cursul reținerii sale. De mai sus, sfatul procurorului general lângă Curtea de Casație nu i-a fost comunicat, hotărârea redată de Curtea de Casație nu a fost motivată și nu a putut face a interoga polițiștii responsabili de reținere în măsura în care au fost ascultați prin comisie rogatorie.
3.
Invocând art. 9, 10 și 14 din Convenție, reclamantul susține a fi fost condamnat penal din cauza publicațiilor casei sale de editură deoarece, prin origine kurdă, apăra identitatea, drepturile naționale și democrate ale Kurdish, precum și din cauza unei cereri anterioare pe care a depus-o devant Comisie împotriva Turciei, și anume petiția nr. 26148/95.
1.
Reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost auzită de un tribunal independent și imparțial în măsura în care printre cei trei membri ai curții de securitate a Statului figura un judecător militar. Invocă art. 6 § 1 din Convenție redactat după cum urmează:
"Orice persoană are dreptul la aceea ca cauza sa să fie auzită în mod echitabil (...) de un tribunal independent și imparțial, stabilit de lege, care va decide (...) asupra meritorului oricărei acuzații în materie penală împotriva sa."
Guvernul reamintește că curtele de securitate a Statului sunt stabilite de art. 143 din Constituție și funcționarea și procedura lor de Legea nr. 2485. Aceste curți sunt competente de a judeca faptele dirijate împotriva indivizibilității Statului, ordinii democrate și securității interne și externe a Statului. Hotărârile redată de aceste curți sunt supuse controlului Curții de Casație. Guvernul susține că aceste curți au fost stabilite pe modelul francez al curtelor de securitate a Statului și că există de asemenea în ceva alte țări. Susține că astfel de curți sunt specializate pentru crimele teroriste.
De mai sus, Guvernul informează Curtea că Legea nr. 4338 din 18 iunie 1999 relativ la înființarea curtelor de securitate a Statului a modificat art. 143 din Constituție care a exclus judecătorii militari din componența lor.
Reclamantul contestă argumentele Guvernului și reia alegațiile sale.
Curtea consideră, la lumina tuturor argumentelor părților, că această plângere pune probleme serioase de fapt și drept care nu pot fi rezolvate în această etapă de examinare a cererei, ci necesită un examen pe fond; rezultă că această plângere nu ar putea fi declarată evident neîntemeiată, în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Nici un alt motiv de inadmisibilitate nu a fost remarcat.
2.
Reclamantul susține nerespectarea dreptului la un proces echitabil și egalitatea armelor devant curtea de securitate a Statului, necomunicarea sfatului procurorului general lângă Curtea de Casație și absența motivării hotărârii redată de Curtea de Casație. Invocă art. 6 §§ 1 și 3 b) c) și d) din Convenție redactat după cum urmează în partea sa relevantă:
"1. Orice persoană are dreptul la aceea ca cauza sa să fie auzită în mod echitabil (...) de un tribunal (...) care va decide (...) asupra meritorului oricărei acuzații în materie penală împotriva sa (...).
(...)
3.Orice acuzat are dreptul în special la:
(...);
b) să dispună de timp și facilități necesare pregătirii apărării sale;
c) să se apere singur sau cu asistență avocat alegerii sale și, dacă nu are mijloace de a remunera avocat, se poate asista gratuit de avocat de oficiu, atunci când interesele justiției o cer;
d) a interoga sau a cere interogarea martorilor acuzării și a obține chemarea și interogarea martorilor apărării în aceleași condiții ca martori acuzării; (...)."
Cu privire la absența avocat în cursul reținerii, referindu-se la cauza Brennan împotriva Regatului Unit (nr. 39846/98, § 45, CEDH 2001-X), Guvernul reamintește că în caz reclamantul este el însuși avocat de profesie și că a mai plădat devant curtele de securitate a Statului. În acest sens, ar fi trebuit să știe în ce măsură declarațiile pe care le-a făcut în cursul reținerii ar fi afectat drepturile sale. Reclamantul nu ar fi trebuit să accepte nici o dintre acuzații retinute împotriva sa. De mai sus, declarațiile sale făcute devant curtea de securitate a Statului, în timp ce era reprezentat de avocat, erau similare cu cele pe care le-a făcut în cursul reținerii.
De mai sus, Guvernul susține că reclamantul a avut ocazia să se consulte cu avocatul său în timp ce era în detenție, 5 septembrie 1994. Reamintește că durata reținerii pentru arestările colective era de cincisprezece zile. Persoanele arestate nu puteau întâlni un reprezentant decât atunci când erau ascultate de judecător care se pronunța asupra soartei lor. Guvernul remarcă că, ca urmare a cererii adresate parchetului de reprezentanții săi, reclamantul și-a văzut reprezentantul, Hamza Yılmaz, pe 5 septembrie 1994.
Reclamantul contestă argumentele Guvernului și reia alegațiile sale.
Cu privire la necomunicarea sfatului procurorului general lângă Curtea de Casație și absența motivării hotărârii Curții de Casație, Guvernul reamintește că recursurile formate la penal devant Curtea de Casație sunt întâi examinate de procurorul general pentru a constata dacă decizia redată de judecătorii de fond este conformă sau nu procedurii și legii. După examinare, redă sfatul său privind cauza pe care o supune la camerei competente a Curții de Casație. Dacă estimează că decizia atacată nu este conformă legii sau procedurii, cere ca decizia atacată să fie casată de camera competentă.
Guvernul reamintește că părțile sau reprezentantul lor pot obține copie a sfatului procurorului general lângă Curtea de Casație. Subliniază că procedura fiind informatizată, este permis părților sau reprezentantul lor a obține orice informație relativ cauza lor la orice etapă a procedurii prin contact direct, telefon sau fax. Guvernul reamintește că sfatul procurorului este scurt - o pagină verso - și că acesta indică că recursul a fost văzut și că Curtea de Casație trebuie aproba hotărârea atacată.
Referindu-se la opinia disidentă a judecătorului Matscher în cauza Bulut împotriva Austriei (Culegere a hotărârilor și deciziilor 1996-II, p. 108), Guvernul susține că procedura devant Curtea de Casație este scrisă, că o ședință poate fi ținută devant ea la cererea sa sau a părților, că ședința începe cu avis-ul raportorului apoi procurorul și reprezentantul apărării vorbesc, și că acesta din urmă termină ultimul plaidoiala, putând deci răspunde observațiilor procurorului general. În caz, Curtea de Casație a ținut o ședință la cererea reclamantului și reprezentantul acestuia a avut ocazia să răspundă sfatului procurorului. Guvernul susține că faptul că sfatul procurorului general lângă Curtea de Casație nu a fost notificat reclamantului nu a nerespectata dispozițiile art. 6 § 3 b) din Convenție.
Perfect conștient de cauza Göç împotriva Turciei ([GC], nr. 36590/97, § 35, CEDH 2002-V), Guvernul susține că în caz reclamantul a avut acces la dosarul său în toate etapele procedurii, că a avut ocazia să-l studieze devant Curtea de Casație, și că în consecință a avut ocazia să studieze sfatul procurorului general lângă Curtea de Casație. Reclamantul avea posibilitate să răspundă printr-un memoriu suplimentar, cu atât mai mult cu cât este vorba de o procedură cât se poate de comună.
Reclamantul contestă argumentele Guvernului și reia alegațiile sale.
Cu privire la condamnarea reclamantului pe baza depunerii sale obținute în cursul reținerii și imposibilitatea de a interoga polițiștii, Guvernul susține că, conform codului de procedură penală, doisprezece polițiști au fost ascultați de curtea de ședință din Mersin pe cerere rogatorie a curții de securitate a Statului și că depunerile lor au fost citite în ședința ținută devant ea.
Referindu-se la cazurile Asch împotriva Austriei și Doorson împotriva Țărilor de Jos, Guvernul reamintește că chiar dacă hotărârea se bazează pe declarații a persoanelor care nu sunt ascultate de curt, aceasta nu este de natură să afecteze drepturile apărării reclamantului. În caz, reclamantul contestă fiabilitate depunerilor obținute așa și cere curții de securitate a Statului a asculta din nou ofițeri de poliție. Guvernul susține că cazul de față diferă de cauza Asch mai sus citată, în măsura în care declarații polițiștilor nu erau determinante pentru stabilirea faptelor reprochate reclamantului. Inițial, declarații reclamantului în cursul reținerii nu constituiau confesiuni. Acuzații retinuți împotriva sa erau bazate pe depunerea lui S.Y. De mai sus, curtea de securitate a Statului nu s-a bazat doar pe cuvintele acestuia. Elemente de dovadă coraborau acuzații retinuți împotriva reclamantului care s-a dus la Mersin în relație cu activitățile sale în PRK. Toți martorii acuzării au fost ascultați fie de curtea de securitate a Statului fie prin comisie rogatorie. Atunci când S.Y. și F.A., doi co-acuzați, au fost ascultați de curtea de securitate a Statului, au schimbat depunerile anterioare de o manieră de a adopta aceeași linie de apărare ca reclamantul. Referindu-se la paginile 27 și 28 ale hotărârii curții de securitate a Statului, Guvernul susține că reclamantul a fost condamnat nu doar pe baza declarații acestor doi ultimi obținute în cursul reținerii ci și cel culegere devant judecător și procuror în concluzie că declarații obținute în cursul anchetei preliminare erau mai fiabile. În final, R.M. a fost ascultat de curtea de securitate a Statului din Istanbul și reprezentantul reclamantului, Hamza Yılmaz, de curtea de ședință din Mersin. La ședința din 11 aprilie 1995, curtea de securitate a Statului din Konya a ascultat martor N.M.
Reclamantul contestă argumentele Guvernului și reia alegațiile sale.
Curtea consideră, la lumina tuturor argumentelor părților, că această plângere pune probleme serioase de fapt și drept care nu pot fi rezolvate în această etapă de examinare a cererei, ci necesită un examen pe fond; rezultă că această plângere nu ar putea fi declarată evident neîntemeiată, în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Nici un alt motiv de inadmisibilitate nu a fost remarcat.
3.
Invocând art. 9, 10 și 14 din Convenție, reclamantul susține a fi fost condamnat penal din cauza publicațiilor casei sale de editură. Curtea propune a examina plângerile reclamantului sub unghiul art. 10 redactat după cum urmează:
"1. Orice persoană are dreptul la libertatea expresiei. Acest drept cuprinde libertatea opiniei și libertatea de a primi sau comunica informații sau idei fără ingerință a autorităților publice și fără considerare de graniță. Prezentul articol nu împiedică Statele de a supune întreprinderile de radiodifuziune, cinematografie sau televiziune unui regim de autorizări.
2.Exercitarea acestor libertăți, comportând datorii și responsabilități, poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democrată, pentru securitatea națională, integritate teritorială sau siguranța publică, pentru apărarea ordinii și prevenire crimei, pentru protecție sănătății sau moralei, pentru protecție reputație sau drepturilor altora, pentru împiedica divulgare informații confidențiale sau pentru garanta autoritate și imparțialitate putere judiciare."
Guvernul susține că reclamantul a fost condamnat de curtea de securitate a Statului din cauza apartenență la PRK, o organizație ilegală. Susține că rezultă de mai sus din faptele cauzei că reclamantul s-a dus la Mersin pentru a lua calculatoare și documente aparținând organizației în cauză, care fuseseră trimise de la Ankara la Mersin de İ.A. Acest transfer a fost descoperit ca urmare a unei operațiuni desfășurate împotriva PRK la Ankara. Referindu-se la jurisprudența Curții, Guvernul susține că acuzații retinuți împotriva reclamantului nu rezultă direct din revista Sterka Rızgari și că în consecință, nu poate sustine o încălcare a art. 10 din Convenție. Guvernul subliniază faptul că nu este cazul a examina plângerile trase din art. 10 din Convenție atunci când faptele care justifică condamnarea unui reclamant nu au fost stabilite la sfârșitul unui proces echitabil.
Reclamantul contestă argumentele Guvernului și reia alegațiile sale.
Curtea consideră, la lumina tuturor argumentelor părților, că această plângere pune probleme serioase de fapt și drept care nu pot fi rezolvate în această etapă de examinare a cererei, ci necesită un examen pe fond; rezultă că această plângere nu ar putea fi declarată evident neîntemeiată, în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Nici un alt motiv de inadmisibilitate nu a fost remarcat.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară
petiția admisibilă, cu rezerva tuturor cauzelor de fond.
Vincent
Berger
Ireneu
Cabral Barreto
Grefier
Președinte
de la requête n
o
42437/98
présentée par Rıza DİNÇ
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 13 mars 2003 en une chambre composée de
MM.
I.
Cabral Barreto
,
président
,
L.
Caflisch
,
P.
Kūris
,
R.
Türmen
,
B.
Zupančič
,
M
me
H.S.
Greve
,
M.
K.
Traja,
juges
,
et de M.
V.
Berger,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 15 juin 1998,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n
o
11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu la décision partielle du 22 novembre 2001,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Rıza Dinç, est un ressortissant turc, né en 1963 et résidant à Istanbul. Il est représenté devant la Cour par M
e
İ. Güler, avocat à Istanbul.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 1
er
octobre 1994, dans le cadre d’une opération menée contre le PRK/Rızgari (Parti pour la libération du Kurdistan / Libération), une organisation illégale, le requérant et une personne du nom de S.Y. furent arrêtés par la direction de la sûreté de Mersin, section de la lutte contre le terrorisme.
Lors de sa garde à vue, le requérant ne fut pas assisté par un avocat.
Le 12 octobre 1994, il fut entendu par la police. Dans sa déposition, il mentionna qu’il était avocat et qu’il avait fondé, avec plusieurs autres personnes, la société d’édition et de distribution
Komal Yayınevi
(
Komal Yayın dağıtım limited șirketi
). Il déclara qu’après la publication des trois premiers numéros de la revue
Sterka Rızgari
, sur les conseils de R.M., un des associés en détention, il était venu à Mersin pour engager S.Y. comme correspondant de cette revue.
Dans le procès-verbal de confrontation avec S.Y. établi le même jour, le requérant déclara qu’il n’était pas membre du PRK/Rızgari, qu’il était avocat et associé de la maison d’édition
Komal Yayınevi
et qu’il publiait la revue
Sterka Rızgari
. Il protesta de son innocence. Il dit qu’il était venu rencontrer S.Y. pour lui proposer un poste de correspondant dans la revue qu’il publiait. S.Y. contesta ces dires et déclara qu’il ne connaissait personne du nom de R.M. et qu’il n’avait reçu aucune offre pour devenir correspondant. Il s’était rendu à Mersin à la demande de F.A., son employeur, pour remettre à la personne qui allait le contacter par téléphone, c’est-à-dire le requérant, un sac dont il ignorait le contenu. Il devait également rapporter à son employeur l’ordinateur se trouvant au domicile de M.Ș.K. Il ne connaissait pas la nature de la relation entre F.A. et le requérant.
Par un procès-verbal du 13 octobre 1994, la direction de la sûreté de Mersin demanda au procureur de la République d’ouvrir une enquête à l’encontre, entre autres, du requérant pour appartenance à une organisation illégale.
Le 14 octobre 1994, le requérant fut entendu par le procureur de la République. Il réitéra sa déposition recueillie lors de sa garde à vue ainsi que le contenu du procès-verbal de confrontation du 12 octobre 1994. Il déclara en outre qu’il n’était pas venu rencontrer S.Y, au nom de l’organisation, qu’il avait subi des mauvais traitements dès son arrestation et que le contenu du procès-verbal de confrontation avec S.Y. avait été obtenu sous la contrainte. Il indiqua également qu’il ne reconnaissait pas la mention «
la véracité de la déclaration a été obtenue par son libre consentement sans aucune contrainte ni violence ou contrainte psychologique
» apposée à la fin de sa déposition.
Le même jour, le requérant fut entendu par le juge, devant lequel il réitéra ses précédentes déclarations, protesta de son innocence et déclara que sa déposition faite lors de sa garde à vue avait été obtenue sous la contrainte. Le juge ordonna sa mise en détention provisoire.
Les policiers responsables de la garde à vue du requérant furent entendus par une commission rogatoire, dont la date n’est pas précisée.
Le 24 novembre 1994, F.A. fut entendu par le parquet. Il déclara être le frère d’İ.A., arrêté par la police, qu’il l’avait vu environ deux mois plus tôt à Ankara et qu’il lui avait demandé d’emmener à Mersin deux colis et un sac. Il avait livré ces affaires à un membre de sa famille, M.Ș.K., puis avait appris à ses dépens que son frère était membre de l’organisation Rızgari et que les affaires en question, dont des ordinateurs, étaient destinées à cette organisation illégale.
Par un acte d’accusation du 30 décembre 1994, sur le fondement de l’article
168 du code pénal, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat de Konya («
la cour de sûreté de l’Etat
») intenta une action pénale au requérant pour participation aux activités du PRK/Rızgari, notamment la création de sociétés paravents, telles la maison d’édition
Komal
, ainsi que la distribution de publications destinées à son financement et à sa propagande, et pour ses activités au sein de la revue
Sterka
Rızgari
.
Le 11 avril 1995, le requérant fut mis en liberté provisoire.
Le 19 décembre 1995, le requérant présenta son mémoire en défense devant la cour de sûreté de l’Etat. Il soutint que la revue
Sterka
Rızgari
n’était pas la revue de l’organisation
; il connaissait F.A. qu’il a déjà défendu en sa qualité d’avocat
; la procédure engagée à son encontre revêtait un caractère politique. Il reconnut en partie la véracité de sa déposition faite lors de la garde à vue et précisa que la police y avait mentionné des émargements erronés en particulier au sujet de l’identification de S.Y. et le transport des sacs. Il reconnut ses dépositions faites devant le parquet et le juge
; il avait expliqué la politique et le but de sa revue qui consistait à critiquer l’idéologie officielle concernant la région du sud-est de l’Anatolie et le problème kurde.
Par un arrêt du 24 octobre 1996, en application des articles 168 § 2 du code pénal et 5 de la loi n
o
3713 relative à la lutte contre le terrorisme et tenant compte des circonstances atténuantes, la cour de sûreté de l’Etat condamna le requérant à douze ans et six mois de réclusion pour appartenance à l’organisation armée illégale du
PRK/Rızgari
. Dans ses motifs, elle se référa au contenu du mémoire en défense du requérant, dans lequel il avait fait valoir qu’il n’était pas membre du PRK
; sa rencontre avec l’accusé S.Y. n’avait pas de lien avec l’organisation
; il l’avait rencontré, à la demande de son associé R.M., pour l’embaucher dans la revue
Sterka
Rızgari
. La cour précisa que, dans sa déposition devant le parquet et le juge, S.Y. avait déclaré être venu rencontrer le requérant à la demande de F.A. pour lui remettre les pièces saisies. La cour poursuivit en disant que même si l’accusé S.Y. avait par la suite renié ses précédentes déclarations en faisant valoir qu’il avait rencontré le requérant pour travailler comme correspondant de la revue
Sterka
Rızgarı,
la cour ne prit pas en considération cette dernière version de sa déposition qui était, selon elle, de nature à minimiser les liens du requérant avec l’organisation illégale. S’agissant de la déposition de R.M. obtenue par commission rogatoire, la cour considéra que celle-ci également était de nature à minimiser les liens du requérant avec l’organisation illégale et en conséquence la cour ne prit pas non plus en considération cette déposition de R.M. La cour déclara par ailleurs qu’en approuvant l’idéologie et le point de vue de l’organisation illégale
Rıgari
qui avait pour but de changer la structure unitaire de l’Etat, le requérant, en sa qualité de propriétaire de la revue
Sterka
Rızgari
et de la maison d’édition
Komal
, avait démontré que ces publications représentaient les publications officielles de cette organisation illégale. Ensuite, la cour nota que dans sa déposition R.M., fondateur de l’organisation, avait déclaré que les relations du requérant avec l’organisation avait pour but de créer une maison d’édition
; et les activités légales du requérant menées au sein de la revue
Sterka
Rızgari
et de la maison d’édition
Komal
allaient dans ce sens.
A une date non précisée, le requérant forma un pourvoi contre cet arrêt. Puis, le 3 novembre 1997, le requérant introduisit devant la Cour de cassation un pourvoi complémentaire en défense dans lequel il demanda, entre autres, la tenue d’une audience.
Par un arrêt du 2 décembre 1997, prononcé le 17 décembre 1997, la Cour de cassation confirma l’arrêt rendu en première instance.
B.
Le droit interne pertinent
Une description complète de la législation nationale relative aux cours de sûreté de l’Etat se trouve dans l’arrêt
Sürek c. Turquie
(n
o
1) ([GC], n
o
L’article 168 du code pénal dispose
:
«
Quiconque, pour commettre l’un des délits énoncés aux articles 125, 131, 146, 149 et 156, forme une association ou une bande armée, ou exerce dans cette bande ou cette association soit un commandement, soit une fonction spéciale, sera puni de dix ans de réclusion au moins.
Les autres membres de la bande ou de l’association seront punis de dix à quinze ans.
»
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de ce que sa cause n’a pas été entendue par un tribunal indépendant et impartial dans la mesure où parmi les trois membres de la cour de sûreté de l’Etat figurait un juge militaire.
2.
Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention, le requérant allègue la méconnaissance de son droit à un procès équitable car, d’une part, il n’a pas été assisté par un avocat lors de sa garde à vue et, d’autre part, il a été condamné sur le fondement de sa déposition obtenue lors de sa garde à vue. Par ailleurs, l’avis du procureur général près la Cour de cassation ne lui a pas été communiqué, l’arrêt rendu par la Cour de cassation n’a pas été motivé et il n’a pas pu faire interroger les policiers responsables de sa garde à vue dans la mesure où ils ont été entendus par commission rogatoire.
3.
Invoquant les articles 9, 10 et 14 de la Convention, le requérant allègue avoir été condamné au pénal en raison des publications de sa maison d’édition car, de par son origine kurde, il défendait l’identité, les droits nationaux et démocratiques des Kurdes, ainsi qu’en raison d’une précédente requête qu’il a introduite devant la Commission contre la Turquie, à savoir la requête n
o
26148/95.
1.
Le requérant se plaint de ce que sa cause n’a pas été entendue par un tribunal indépendant et impartial dans la mesure où parmi les trois membres de la cour de sûreté de l’Etat figurait un juge militaire. Il invoque l’article
6 §
1 de la Convention ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
Le Gouvernement rappelle que les cours de sûreté de l’Etat sont établies par l’article 143 de la Constitution et leur fonctionnement et procédure par la loi n
o
2485.Ces cours sont compétentes pour juger des faits dirigés contre l’indivisibilité de l’Etat, l’ordre démocratique ainsi que la sécurité interne et externe de l’Etat. Les arrêts rendus par ces cours sont soumis au contrôle de la Cour de cassation. Le Gouvernement fait valoir que ces cours ont été établies sur le modèle des cours de sûreté de l’Etat françaises et qu’il en existe par ailleurs dans quelques autres pays. Il soutient que de telles cours sont spécialisées pour les crimes terroristes.
Par ailleurs, le Gouvernement informe la Cour que la loi n
o
4338 du 18
juin 1999 relative à l’instauration des cours de sûreté de l’Etat a modifié l’article
143 de la Constitution qui a écarté les juges militaires de leur composition.
Le requérant conteste les arguments du Gouvernement et réitère ses allégations.
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
2.
Le requérant allègue la méconnaissance de son droit à un procès équitable et de l’égalité des armes devant la cour de sûreté de l’Etat, de la non-communication de l’avis du procureur général près la Cour de cassation ainsi que de l’absence de motivation de l’arrêt rendu par la Cour de cassation. Il invoque l’article 6 §§ 1 et 3 b) c) et d) de la Convention ainsi libellé dans sa partie pertinente
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...).
(...)
3.
Tout accusé a droit notamment à
:
(...)
;
b)
disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense
;
c)
se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur de son choix et, s’il n’a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d’office, lorsque les intérêts de la justice l’exigent
;
d)
interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge
; (...).
»
S’agissant de l’absence d’un avocat lors de la garde à vue, se référant à l’affaire
Brennan c. Royaume-Uni
(n
o
39846/98, § 45, CEDH 2001-X), le Gouvernement rappelle qu’en l’espèce le requérant est lui-même avocat de profession et qu’il a déjà plaidé devant les cours de sûreté de l’Etat. A cet égard, il aurait dû savoir dans quelle mesure les déclarations qu’il avait faites lors de sa garde à vue auraient porté atteinte à ses droits. Le requérant n’aurait dû ainsi accepter aucune des charges retenues à son encontre. De plus, ses déclarations faites devant la cour de sûreté de l’Etat, alors qu’il était représenté par un avocat, étaient semblables à celles qu’il avait faites lors de sa garde à vue.
Par ailleurs, le Gouvernement soutient que le requérant a eu l’occasion de s’entretenir avec son avocat alors qu’il était en détention, le 5 septembre 1994. Il rappelle que la durée de la garde à vue pour les arrestations collectives était de quinze jours. Les personnes arrêtées ne pouvaient rencontrer un représentant que lorsqu’elles étaient entendues par le juge qui statuait sur leur sort. Le Gouvernement remarque que, suite à la requête adressée au parquet par ses représentants, le requérant avait vu son représentant, Hamza Yılmaz, le 5
septembre 1994.
Le requérant conteste les arguments du Gouvernement et réitère ses allégations.
S’agissant de la non-communication de l’avis du procureur général près la Cour de cassation et de l’absence de motivation de l’arrêt de la Cour de cassation, le Gouvernement rappelle que les pourvois formés au pénal devant la Cour de cassation sont d’abord examinés par le procureur général afin de constater si la décision rendue par les juges du fond est conforme ou non à la procédure et à la loi. Après examen, il rend son avis au sujet de l’affaire qu’il soumet à la chambre compétente de la Cour de cassation. S’il estime que la décision attaquée n’est pas conforme à la loi ou à la procédure, il demande à ce que la décision attaquée soit cassée par la chambre compétente.
Le Gouvernement rappelle que les parties ou leur représentant peuvent obtenir copie de l’avis du procureur général près la Cour de cassation. Il souligne que la procédure étant informatisée, il est loisible aux parties ou à leur représentant d’obtenir toute information relative à leur cause à n’importe quel stade de la procédure par contact direct, téléphone ou fax. Le Gouvernement rappelle que l’avis du procureur est bref
‑
une page recto
‑
et qu’il y est indiqué que le pourvoi a été vu et que la Cour de cassation doit approuver l’arrêt attaqué.
Se référant à l’opinion dissidente du juge Matscher dans l’affaire
Bulut c.
Autriche
(
Recueil des arrêts et décisions
1996-II, p. 108), le Gouvernement fait valoir que la procédure devant la Cour de cassation est écrite, qu’une audience peut être tenue devant elle à sa demande ou à celle des parties, que l’audience commence par l’avis du rapporteur puis que le procureur et le représentant du défendeur prennent la parole, et que ce dernier termine en dernier sa plaidoirie, pouvant ainsi répondre aux observations du procureur général. En l’espèce, la Cour de cassation a tenu une audience à la demande du requérant et le représentant de celui-ci a eu l’occasion de répondre à l’avis du procureur. Le Gouvernement fait valoir que le fait que l’avis du procureur général près la Cour de cassation n’a pas été notifié au requérant n’a pas méconnu les dispositions de l’article 6 § 3 b) de la Convention.
Parfaitement conscient de l’affaire
Göç c. Turquie
([GC], n
o
36590/97, §
35, CEDH 2002-V), le Gouvernement fait valoir qu’en l’espèce le requérant a eu accès à son dossier à toutes les étapes de la procédure, qu’il a eu l’occasion de l’étudier devant la Cour de cassation, et qu’en conséquence il a eu l’occasion d’étudier l’avis du procureur général près la Cour de cassation. Le requérant avait la possibilité d’y répondre par un mémoire complémentaire, d’autant qu’il s’agit d’une procédure on ne peut plus commune.
Le requérant conteste les arguments du Gouvernement et réitère ses allégations.
S’agissant de la condamnation du requérant sur le fondement de sa déposition obtenue lors de la garde à vue et de l’impossibilité d’interroger les policiers, le Gouvernement soutient que, conformément au code de procédure pénal, douze policiers ont été entendus par la cour d’assises de Mersin sur demande rogatoire de la cour de sûreté de l’Etat et que leurs dépositions ont été lues lors de l’audience tenue devant elle.
Se référant aux affaires
Asch c. Autriche
et
Doorson c. Pays-Bas
, le Gouvernement rappelle que même si l’arrêt se fonde sur les déclarations de personnes qui ne sont pas entendues par la cour, cela n’est pas de nature à porter atteinte aux droits de la défense du requérant. En l’espèce, le requérant conteste la fiabilité des dépositions ainsi obtenues et demande à la cour de sûreté de l’Etat d’entendre à nouveau les officiers de police. Le Gouvernement soutient que le cas d’espèce diffère de l’affaire
Asch
précitée, dans la mesure où les déclarations des policiers n’étaient pas déterminantes pour établir les faits reprochés au requérant. D’abord, les déclarations du requérant lors de sa garde à vue ne constituaient pas des aveux. Les charges retenues à son encontre étaient fondées sur la déposition de S.Y. Par ailleurs, la cour de sûreté de l’Etat ne s’est pas fondée uniquement sur les dires de ce dernier. Des éléments de preuve corroboraient les charges retenues à l’encontre du requérant qui s’était rendu à Mersin en relation avec ses activités au sein du PRK. Tous les témoins à charge ont été entendus soit par la cour de sûreté de l’Etat soit sur commission rogatoire. Lorsque S.Y. et F.A., deux coaccusés, ont été entendus par la cour de sûreté de l’Etat, ils ont changé leurs dépositions précédentes de manière à adopter la même ligne de défense que le requérant. Se référant aux pages 27 et 28 de l’arrêt de la cour de sûreté de l’Etat, le Gouvernement allègue que le requérant a été condamné non seulement sur le fondement des déclarations de ces deux derniers obtenues lors de la garde à vue mais également de celles recueillies devant le juge et le parquet en concluant que les déclarations obtenues lors de l’enquête préliminaire étaient plus fiables. Enfin, R.M. a été entendu par la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul et le représentant du requérant, Hamza Yılmaz, par la cour d’assises de Mersin. A l’audience du 11 avril 1995, la cour de sûreté de l’Etat de Konya a entendu le témoin N.M.
Le requérant conteste les arguments du Gouvernement et réitère ses allégations.
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
3.
Invoquant les articles 9, 10 et 14 de la Convention, le requérant allègue avoir été condamné au pénal en raison des publications de sa maison d’édition. La Cour propose d’examiner les griefs du requérant sous l’angle de l’article 10 ainsi libellé
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière. Le présent article n’empêche pas les Etats de soumettre les entreprises de radiodiffusion, de cinéma ou de télévision à un régime d’autorisations.
2.
L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l’intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, à la protection de la réputation ou des droits d’autrui, pour empêcher la divulgation d’informations confidentielles ou pour garantir l’autorité et l’impartialité du pouvoir judiciaire.
»
Le Gouvernement fait valoir que le requérant a été condamné par la cour de sûreté de l’Etat en raison de son appartenance au PRK, une organisation illégale. Il soutient qu’il ressort par ailleurs des faits de la cause que le requérant s’était rendu à Mersin pour prendre des ordinateurs et des documents appartenant à l’organisation en question, lesquels avaient été envoyés d’Ankara à Mersin par İ.A. Ce transfert a été découvert suite à une opération menée contre le PRK à Ankara. Se référant à la jurisprudence de la Cour, le Gouvernement fait valoir que les charges retenues à l’encontre du requérant ne résultent pas directement de la revue
Sterka
Rızgari
et qu’en conséquence, il ne peut alléguer une violation de l’article
10 de la Convention. Le Gouvernement met en exergue le fait qu’il n’y a pas lieu d’examiner les griefs tirés de l’article 10 de la Convention lorsque les faits fondant la condamnation d’un requérant n’ont pas été établis à l’issue d’un procès équitable.
Le requérant conteste les arguments du Gouvernement et réitère ses allégations.
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête recevable, tous moyens de fond réservés.
Vincent
Berger
Ireneu
Cabral Barreto
Greffier
Président