SECȚIUNEA A PATRA CAUZA MUT c. TURCIA (solicitarea nr. 42434/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 11 aprilie 2006 DEFINITIVF 11/07/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Mut c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (pe secțiune), care se află într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza Președintele dnii Casadevall Türmen Pellonpä Maruste Pavlovschi, Šikuta, judecători și al dlui O La 15 martie 1998, în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( În cazul în care nu a fost desemnat un agent în sensul procedurii în fața Curții, cererea avea drept obiect să obțină o decizie cu privire la posibilitatea ca faptele cauzei să intre sub incidența unei încălcări a dreptului la apărare a dispozițiilor articolelor 3, 5 și 6 din convenție.
Aceaceasta a fost atribuită celei de-a patra secțiuni a Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din regulament. La 4 iunie 2002, a patra secțiune a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice guvernului obiecțiile întemeiate pe art. 6 printr-o scrisoare din 24 iunie 2005, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în conformitate cu art. 29 alin. (1) și (3) din Convenție, atât asupra admisibilității, cât și asupra fondului cererii. noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură].
Această cerere a fost atribuită celei de-a patra secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ] atât reclamantului, cât și guvernului au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. În 1991, reclamantul s-a alăturat PKK și a beneficiat de formare de gherilă într-o tabără din Irak. La 8 noiembrie 1992, când s-a bucurat de prezența forțelor armatei turce mobilizate la granița irakiană din cauza războiului din Golf, reclamantul s-a dus la garnizoana Gülyaz. În aceeași zi, el a fost arestat și reținut. 11. La 20 noiembrie 1992, un judecător a ordonat arestarea provizorie a reclamantului. La 3 decembrie 1992 a fost eliberat. 12. La 19 ianuarie 1993, procurorul republicii l-a acuzat pe reclamant în fața acestei instanțe.
El a solicitat aplicarea articolului 125 din Codul penal care reprimă actele care vizează distrugerea integrității teritoriale a statului. 13. La 30 septembrie 1996, reclamantul a fost reținut în același timp cu alți nouă suspecți, în cadrul unei operațiuni împotriva PKK.14. La 4 octombrie 1996, acesta a fost adus în fața unui judecător care se ocupă de curtea de securitate a statului. În aceeași zi, el a fost notificat cu privire la ordonanța de punere în detenție deja eliberată în absența sa și a fost din nou încarcerat 15. Cu ocazia rechiziționării sale din 10 decembrie 1997, procurorul a explicat că, având în vedere dosarul constituit, actul depus de reclamant trebuia să fie calificat pe teren la art. 168 alineatul (2) din Codul penal, reprimând dreptul de a face parte dintr-o bandă armată ilegală, și nu la art. 125 (punctul 12 de mai sus).
16. La 17 decembrie 1997, Curtea de Securitate a statului, compusă din trei judecători, dintre care unul dintre membrii magistraturii militare l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă cu închisoarea de 5 ani și 10 luni pentru faptele vizate de actul de acuzare din 19 ianuarie 1993 17. La 18 decembrie 1997, reclamantul a formulat un recurs în recurs împotriva hotărârii Curții de Securitate a Tribunalului de Primă Instanță. La 20 martie 1998, procurorul general din apropierea Curții de Casație și-a prezentat observațiile scrise. Acestea nu au fost notificate reclamantului. 18. Prin hotărârea din 8 iulie 1998, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 19. Legea nr. 4390 din 22 iunie 1999, mandatele judecătorilor militari și ale procurorilor militari în funcție de cursul de securitate al statului au luat sfârșit.
Prin Legea nr. 5190 din 30 iunie 2004, cursurile de securitate din statul au fost abrogate definitiv. În ceea ce privește VIOLAȚIA ALEGUATĂ DE LA ARTICOLUL 6 DIN CONVENȚIA 21. Reclamantul susține că instanța de securitate din statul care a fost judecată și condamnată nu constituia o instanță independentă și imparțială din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul acestuia. De asemenea, se plânge că nu a avut dreptul la un proces echitabil din cauza faptului că avizul procurorului general în apropierea Curții de Casație nu i-a fost comunicat. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide...
dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Orice acuzat are dreptul, printre altele, să (...) dispună de timpul și facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale asupra admisibilității 22. Guvernul consideră că, ca urmare a amendamentului constituțional și legislativ din 22 iunie 1999 de modificare a componenței cursurilor de securitate de la … Curtea ia notă de informațiile transmise de guvern: au fost efectuate amendamente legislative menite să alinieze legea privind constituirea și funcționarea cursurilor de securitate de la . Cu toate acestea, aceasta are sarcina de a aprecia circumstanțele specifice în speță (hotărârea Nikolova c. Bulgaria din 25 martie 1999, Rec., 1999-II p. 256, § 52) Aceasta observă că, de la începutul până la sfârșitul procedurii penale, între 1993 și 1997, instanța de securitate a statului Diyarbakýr a inclus în compunerea sa un judecător militar și a arătat că obiecțiunile reclamantului nu se confruntă cu niciun alt motiv, considerând, prin urmare, că cererea este admisibilă și necesită o examinare pe fond.
În ceea ce privește independența și imparțialitatea Curții de Securitate a Uniunii Europene din 24 iulie 1995, Curtea a tratat în mod repetat cazuri similare celor din speță și a constatat încălcarea articolului 1 din Convenție (a se vedea Özel, citată anterior, §§ 33-34, și Özdemir, n 59659/00, § 35-36, 6 februarie 2003). 25. Curtea consideră că nu există niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în acest caz. Curtea constată că este de înțeles că reclamantul, care răspundea în fața unei instanțe de securitate din statul membru în care se referă la securitatea Õ națională De aceea, el se putea teme în mod legitim ca instanța de securitate a statului să se lase îndrumată în mod nejustificat de considerații străine naturii cauzei sale.
Prin urmare, se poate considera că sunt justificate în mod obiectiv îndoielile pe care le are reclamantul cu privire la independența și la imparțialitatea acestei instanțe (Inflal c. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec., 1998, Rec., p. 1573, § 72 in fine 26. Curtea concluzionează că, atunci când l-a judecat și l-a condamnat pe solicitant, instanța de securitate a statului nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 Curtea reamintește că a judecat deja în cauze similare că o instanță a cărei lipsă de independență și de imparțialitate a fost stabilită nu poate, în nici un caz, să garanteze un proces echitabil persoanelor aflate sub jurisdicția sa.
29. Având în vedere constatarea încălcării dreptului reclamantului de a-și vedea cauza ascultată de o instanță independentă și imparțială, Curtea consideră că … ; în ceea ce privește lipsa comunicării avizului procurorului general, a se vedea Turcia 50102/99, § 38-39, 5 iunie 2003). În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se șteargă de la ^ i ^ i imediat consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat-o, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă materială și morală 31. Reclamantul declară că a suferit un prejudiciu material și moral pe care îl evaluează la 42 32. Guvernul contestă aceste pretenții.
33. În ceea ce privește pretinsa pagubă materială, Curtea nu poate specula asupra rezultatului la care procedura în fața instanței de securitate a lalui ar fi reușit dacă încălcarea convenției nu ar fi avut loc. Prin urmare, nu este necesar să se acorde reclamantului o indemnizație în acest sens, Findlay c. Regatul Unit , Hotărârea din 25 februarie 1997, Rec., 1997-I, p. 284, § 85. 34. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele din speță, constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă (de exemplu, de exemplu, de exemplu, art. 3074 alineatul 49). 36. Guvernul contestă aceste pretenii. 37. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în acest domeniu, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 200 EUR, indiferent de costuri și acordul cu reclamantul.
Interese moratoriu 38. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L 6 § 1 din Convenție, din cauza lipsei de independență și de imparțialitate a Curții de Siguranță a statului Diyarbak Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, 2 200 EUR (două mii două sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată sau orice alte cheltuieli fiscale exigibile în momentul plății, care urmează să fie convertită în noi cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
Înmânat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 11 aprilie 2006 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură.
AFFAIRE MUT c. TURQUIE (Requête n o 42434/98) ARRÊT STRASBOURG 11 avril 2006 DÉFINITIF 11/07/2006 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Mut c. Turquie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de : Sir Nicolas Bratza , président , MM. J. Casadevall , R. Türmen , M. Pellonpää , R. Maruste , S. Pavlovschi, J. Šikuta, juges , et de M. M. O’Boyle, greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 21 mars 2006, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 42434/98) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, Rıdvan Mut (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 15 mars 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).
2.Il est représenté devant la Cour par M e M. Beștaș, avocat à Diyarbakır. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n’a pas désigné d’agent aux fins de la procédure devant la Cour.
3.La requête avait pour objet d’obtenir une décision sur le point de savoir si les faits de la cause relèvent d’un manquement de l’Etat défendeur aux exigences des articles 3, 5 et 6 de la Convention.
4.Elle a été attribuée à la quatrième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.
5.Le 4 juin 2002, la quatrième section a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer les griefs tirés de l’article 6 au Gouvernement. Par une lettre du 24 juin 2005, la Cour a informé les parties qu’elle se prononcerait, en application de l’article 29 §§ 1 et 3 de la Convention, tant sur la recevabilité que sur le fond de la requête.
6.Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la quatrième section ainsi remaniée (article 52 § 1).
7.Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.
8. Au moment de l’introduction de sa requête, le requérant était détenu à la prison de Diyarbakır.
9.En 1991, le requérant rejoignit le PKK et reçut une formation de guérilla dans un camp en Iraq.
10.Le 8 novembre 1992, profitant de la présence des forces de l’armée turque, mobilisées à la frontière irakienne en raison de la guerre du Golfe, le requérant se rendit à la garnison de Gülyazı puis remit son arme aux forces de sécurité. Le même jour, il fut arrêté et mis en garde à vue.
11.Le 20 novembre 1992, un juge ordonna la détention provisoire du requérant. Le 3 décembre 1992, il fut relaxé.
12.Le 19 janvier 1993, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır (« le procureur » – « la cour de sûreté de l’Etat ») mit le requérant en accusation devant cette juridiction. Il requit l’application de l’article 125 du code pénal réprimant les actes visant la destruction de l’intégrité territoriale de l’Etat.
13.Le 30 septembre 1996, le requérant fut appréhendé en même temps que 9 autres suspects, dans le cadre d’une opération menée contre le PKK.
14.Le 4 octobre 1996, il fut traduit devant un juge assesseur de la cour de sûreté de l’Etat. Le même jour, il se vit notifier l’ordonnance de mise en détention déjà délivrée en son absence et fut de nouveau incarcéré.
15.Lors de son réquisitoire du 10 décembre 1997, le procureur exposa que compte tenu du dossier constitué, l’acte commis par le requérant devait être qualifié sur le terrain de l’article 168 § 2 du code pénal, réprimant l’appartenance simple à une bande armée illégale, et non sur celui de l’article 125 (paragraphe12 ci-dessus).
16.Le 17 décembre 1997, la cour de sûreté de l’Etat composée de trois juges dont l’un relevant de la magistrature militaire condamna le requérant à une peine d’emprisonnement de 5 ans et 10 mois pour les faits visés par l’acte d’accusation du 19 janvier 1993.
17.Le 18 décembre 1997, le requérant forma un pourvoi en cassation contre l’arrêt de la cour de sûreté de l ‘Etat. Le 20 mars 1998, le procureur général près la cour de cassation déposa ses observations écrites. Celles-ci ne furent pas notifiées au requérant.
18.Par un arrêt du 8 juillet 1998, la Cour de cassation confirma le jugement attaqué. II.
19. Le droit et la pratique internes pertinents à l’époque des faits sont décrits dans les arrêts Özel c. Turquie (n o 42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et Gençel c. Turquie (n o 53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003).
20.Par la loi n o 4390 du 22 juin 1999, les mandats des juges militaires et des procureurs militaires en fonction au sein des cours de sûreté de l’Etat ont pris fin. Par la loi n o 5190 du 30 juin 2004, les cours de sûreté de l’Etat ont été définitivement abrogées. EN DROIT I.
21. Le requérant allègue que la cour de sûreté de l’Etat qui l’a jugé et condamné ne constituait pas un « tribunal indépendant et impartial » en raison de la présence d’un juge militaire en son sein. Il se plaint également de ne pas avoir eu droit à un procès équitable du fait que l’avis du procureur général près la Cour de cassation ne lui a pas été communiqué. Il invoque, à ces égards, l’article 6 de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...) 3. Tout accusé a droit notamment à : (...) b) disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense ; » A. Sur la recevabilité
22.Le Gouvernement estime que, suite à l’amendement constitutionnel et législatif du 22 juin 1999 modifiant la composition des cours de sûreté de l’Etat, le problème de l’indépendance et de l’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat est définitivement résolu, et le requérant ne dispose plus d’un intérêt juridique s’agissant de ce grief.
23.La Cour prend note des informations transmises par le Gouvernement : des amendements législatifs visant à aligner la loi sur la constitution et le fonctionnement des cours de sûreté de l’Etat sur la Convention ont été effectués. Toutefois, elle a pour tâche d’apprécier les circonstances propres à l’espèce (arrêt Nikolova c. Bulgarie du 25 mars 1999, Recueil 1999-II , p. 256, § 52) . Elle observe que du début à la fin de la procédure pénale, entre 1993 et 1997, la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır comprenait dans sa composition un juge militaire. Elle relève par ailleurs que les griefs du requérant ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité. Elle considère dès lors que la requête est recevable et nécessite un examen au fond. B. Sur le fond 1. Sur l’indépendance et l’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat
24.La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (voir Özel , précité, §§ 33-34, et Özdemir , n o 59659/00, § 35-36, 6 février 2003).
25.La Cour considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu’il est compréhensible que le requérant, qui répondait devant une cour de sûreté de l’Etat d’infractions relatives à la « sécurité nationale », ait redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, il pouvait légitimement craindre que la cour de sûreté de l’Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu’étaient objectivement justifiés les doutes nourris par le requérant quant à l’indépendance et à l’impartialité de cette juridiction ( Incal c. Turquie , arrêt du 9 juin 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-IV, p. 1573, § 72 in fine ).
26.La Cour conclut que, lorsqu’elle a jugé et condamné le requérant, la cour de sûreté de l’Etat n’était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l’article 6 § 1. 2. Sur l’équité de la procédure pénale
27.Le Gouvernement conteste l’existence d’une violation.
28.La Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires similaires qu’un tribunal dont le manque d’indépendance et d’impartialité a été établi ne peut, en toute hypothèse, garantir un procès équitable aux personnes soumises à sa juridiction.
29.Eu égard au constat de violation du droit du requérant à voir sa cause entendue par un tribunal indépendant et impartial, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner le grief déduit de la violation à un procès équitable (voir, entres autres, Çıraklar c. Turquie , arrêt du 28 octobre 1998, Recueil 1998 ‑ VII, p. 3074, §§ 44-45 ; quant à l’absence de communication de l’avis du procureur général, voir Ișık c. Turquie , n o 50102/99, §§ 38-39, 5 juin 2003). II.
30. Aux termes de l ’ article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage matériel et moral
31.Le requérant allègue avoir subi un préjudice matériel et moral qu’il évalue à 42 000 euros (EUR).
32.Le Gouvernement conteste ces prétentions.
33.En ce qui concerne le dommage matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure devant la cour de sûreté de l’Etat aurait abouti si l’infraction à la Convention n’avait pas eu lieu. Il n’y a donc pas lieu d’accorder au requérant une indemnité à ce titre ( Findlay c. Royaume-Uni , arrêt du 25 février 1997, Recueil 1997-I, p. 284, § 85).
34.Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l’espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante ( Çıraklar , précité, p. 3074, § 49). B. Frais et dépens
35.Le requérant demande également 4 685 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et la Cour.
36.Le Gouvernement conteste ces prétentions.
37.Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable la somme de 2 200 EUR tous frais confondus et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires
38.La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare recevables les griefs du requérant tirés de l’article 6 de la Convention. 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison du manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır ; 3. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner le grief tiré de la violation du droit à un procès équitable ; 4. Dit a) que le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante quant au préjudice moral ; b) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 2 200 EUR (deux mille deux cent euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée ou toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement ; c) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 avril 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Michael O’Boyle Nicolas Bratza Greffier Président