SECȚIUNEA 1 Cerere nr. 29914/96 prezentată de Ömer GÜR împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are sediul la 15 mai 2001 într-o cameră compusă din dna Palm President Dna Thomassen Ferrari Bravo Gaukur Jörundsson Türmen Zupančič Maruste judge M. O Având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la data de 30 august 1995 și înregistrată la data de 23 ianuarie 1996, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a intenționat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ Reclamantul, resortisant turc de origine kurdă născut în 1961, este fermier. La introducerea cererii, el a fost reținut la casa de judecată a lui Diyarbakr. El este reprezentat de Mehmet Ali Kutlu, avocat în barou da mainkara. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 3 ianuarie 1992, reclamantul a fost arestat de către jandarmi la Batman, acuzându-i pe liderii de atac împotriva unei stații de benzină, de omucidere voluntară, precum și de către o organizație ilegală, și anume PKK. Procesul-verbal al vizitei la fața locului din 10 ianuarie 1992, precum și cele ale depozițiilor întocmite de jandarmi la 10 și 12 ianuarie 1992 au făcut referire la activitatea reclamantului în cadrul PKK (Partea Muncitorilor din Kurdistan). Reclamantul a fost interogat, printre altele, cu privire la două capete de acuzare, și anume atac împotriva unei stații de benzină împreună cu alte trei persoane acuzate la 6 decembrie 1991 și omucidere asupra persoanei de la jandarm. La 13 ianuarie 1992, reclamantul a fost examinat de un medic generalist pe care nu l-a găsit nicio urmă de violență asupra corpului reclamantului. În aceeași zi, procurorul Republicii l-a auzit pe reclamant. În fața sa, reclamantul și-a acceptat parțial declarația făcută în fața jandarmilor și a declarat că a fost implicat în atacul asupra stației de benzină. În ceea ce privește asasinarea unei persoane dintr-un jandarm, a arătat că victima fusese ucisă de un anume Fikret, membru al PKK. În aceeași zi, reclamantul a fost adus în fața instanței judecătorești care a dispus arestarea sa provizorie, iar la 16 ianuarie 1992 el și-a repetat declarația în fața procurorului. La 16 ianuarie 1992, reclamantul a formulat o cerere de eliberare a sentinței. În cererea sa, el a susținut că a fost supus unor rele tratamente și că a fost obligat să mărturisească. Prin actul de acuzare prezentat la 22 ianuarie 1992, procurorul Republicii aproape de curtea de securitate a statului Diyarbakir (inclusiv curtea de securitate a statului) l-a reproșat pe reclamant, precum și pe ali 13 co-inculpați ai faptelor de separatism și de a pune în pericol integritatea statului, infracțiuni pasibile de pedeapsa capitală în temeiul articolului 125 din Codul penal. În apărarea sa prezentată prin intermediul unui interpret, reclamantul a respins toate acuzațiile aduse împotriva sa și-a retras declarațiile făcute în fața jandarmilor, a Parchetului și a judecătorului judecător. Prin hotărârea din 1 iulie 1994, Curtea de Securitate a statului l-a declarat pe reclamant, precum și pe cei trei co-inculpați vinovați de faptele reprobabile și i-a condamnat la pedeapsa capitală care a fost supusă reținerii pe viață. La 28 februarie 1995, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată. La 13 martie 1997, reclamantul a depus la Curtea de Securitate a Uniunii Europene o cerere de a beneficia de legea privind remunerările. În sprijinul cererii sale, acesta a invocat situația precară a familiei sale și a prezentat faptul că aceaceasta a fost o mai bine și a furnizat informații importante forțelor de securitate cu privire la activitățile unei organizații teroriste. GRIFS Recurentul a invocat o încălcare a articolului 3 din Convenție, susținând că a fost obligat să depună mărturie în fața autorităților interne. Cu toate acestea, el afirmă că nu este în măsură să prezinte un început de probă care să justifice afirmațiile sale. Invocând art. 5 și 6 alin. (1), (2) și (3) lit. (c) din Convenție, reclamantul se plânge, de asemenea, că nu a beneficiat de un proces echitabil, în măsura în care nu a beneficiat de asistența unui interpret cu ocazia declarațiilor sale făcute în fața jandarmilor și a parchetului, precum și a judecătorului judecător. În cele din urmă, acesta susține că Curtea de Casație a confirmat pe nedrept condamnarea pronunțată împotriva sa. PROCEDURA Cererea a fost introdusă la 30 august 1995 și înregistrată la 23 februarie 1996. La 2 februarie 1999, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis să aducă cererea la cunoștința guvernului pârât, invitând la prezentarea în scris a observațiilor sale cu privire la admisibilitate și la temeinicia obiecțiilor formulate în art. 3 și 6 din Convenție. Guvernul și-a prezentat observațiile la 7 mai 1999. Mai 1999, acestea au fost transmise reclamantului care a fost invitat să-și prezinte răspunsurile înainte de 29 iunie 1999. Reclamantul nu și-a prezentat observațiile în termenul stabilit. Prin scrisoarea din 19 iulie 1999, grefa a atras atenția reclamantului asupra articolului 37 alineatul (1) litera (a) din convenție. Reclamantul nu a răspuns încă. În mod similar, printr-o scrisoare recomandată din 27 septembrie 1999 cu confirmare de primire, grefa Curții a informat Consiliul reclamantului cu privire la o eventuală radiere a cererii de rol. Această scrisoare a fost returnată grefei cu mențiunea La 15 decembrie 1999, grefa Curții a adresat o scrisoare recomandată cu confirmare de primire reclamantului în persoană, solicitându-i să își mențină cererea în fața Curții și informându-i în acest sens, în lipsa unui răspuns din partea sa cât mai curând posibil, Curtea ar putea considera că nu mai intenționa să își mențină cererea și ar putea decide să o elimine din rol, în conformitate cu art. 37 alineatul (1) din Convenție, astfel cum a fost modificată prin Protocolul nr. 11. Reclamantul, la primirea sa, nu a răspuns încă la această din urmă scrisoare. În plus, din dosar reiese că, din iunie 1997, reclamantul nu a adresat nicio comunicare Comisiei sau Curții. Curtea constată că scrisorile pe care le-a adresat reclamantului, invitând la transmiterea observațiilor scrise ca răspuns la observațiile guvernului, au rămas fără răspuns, în special că, printr-o scrisoare recomandată cu confirmare de primire din 15 decembrie 1999, acesta a fost informat că cererea sa va fi radiată de la rolul său. Fără a aduce atingere faptului că a primit scrisoarea menționată, nu a răspuns. Curtea consideră că reclamantul și-a pierdut interesul față de cererea sa și a ajuns la concluzia că nu mai dorește să o mențină în sensul articolului 37 alineatul (1) litera (a) din convenție. În plus, Curtea consideră că nu există nicio circumstanță specială privind respectarea drepturilor omului garantate prin Convenția nr.
Requête n° 29914/96
présentée par Ömer GÜR
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le
15 mai 2001 en une chambre composée de
Mrs
E.
Palm
,
President
,
Mrs
W.
Thomassen
,
Mr
L.
Ferrari Bravo
,
Mr
Gaukur
Jörundsson
,
Mr
R.
Türmen
,
Mr
B.
Zupančič
,
Mr
R.
Maruste
,
judges
,
et
de
M.
,
greffier/ère de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 30 août 1995 et enregistrée le 23
janvier 1996,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, ressortissant turc d’origine kurde né en 1961, est agriculteur. Lors de l’introduction de la requête, il était détenu à la maison d’arrêt de Diyarbakır. Il est représenté par M
e
Mehmet Ali Kutlu, avocat au barreau d’Ankara.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 3 janvier 1992, le requérant fut arrêté par les gendarmes à Batman. Il lui était reproché des chefs d’attaque contre une station d’essence, d’homicide volontaire ainsi que d’appartenance à une organisation illégale, à savoir le PKK.
Le procès-verbal de la visite des lieux daté du 10 janvier 1992 ainsi que ceux de dépositions dressés par les gendarmes les 10 et 12 janvier 1992 faisaient état d’activités du requérant au sein du PKK (Parti des Travailleurs du Kurdistan). Le requérant fut interrogé notamment concernant deux chefs d’accusation, à savoir attaque contre une station d’essence conjointement avec trois autres prévenus le 6 décembre 1991 et homicide sur la personne de l’épouse d’un gendarme.
Le 13 janvier 1992, le requérant fut examiné par un médecin généraliste que ne décela aucune trace de violence sur le corps du requérant.
Le même jour, le procureur de la République entendit le requérant. Devant lui, le requérant accepta partiellement sa déposition faite devant les gendarmes et affirma qu’il avait participé à l’attaque contre la station d’essence. Quant à l’assassinat de l’épouse d’un gendarme, il exposa que la victime avait été tuée par un certain Fikret, membre du PKK.
Toujours, le même jour, le requérant fut traduit devant le juge d’instruction qui ordonna sa mise en détention provisoire. Il réitéra sa déposition faite devant le procureur.
Le 16 janvier 1992, le requérant formula une demande de mise en liberté. Dans sa demande, il soutint qu’il avait subi des mauvais traitements et qu’il avait été contraint de passer aux aveux.
Par acte d’accusation présenté le 22 janvier 1992, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır («
la cour de sûreté de l’Etat
») reprocha au requérant ainsi qu’aux treize autres coaccusés des faits de séparatisme et d’atteinte à l’intégrité de l’Etat, crimes passibles de la peine capitale au regard de l’article 125 du code pénal.
Lors de l’audience du 26 février 1992, la cour de sûreté de l’Etat entendit le requérant. Dans sa défense présentée par l’intermédiaire d’un interprète, le requérant rejeta toutes les accusations portées contre lui et rétracta ses dépositions faites devant les gendarmes, le parquet ainsi que le juge d’instruction. Il soutint qu’il avait été obligé de signer toutes ses dépositions sous la contrainte.
Par un arrêt du 1
er
juillet 1994, la cour de sûreté de l’Etat déclara le requérant ainsi que les trois coaccusés coupables des faits reprochés et les condamna à la peine capitale commuée à la réclusion à perpétuité.
Le 28 février 1995, la Cour de cassation confirma le jugement attaqué.
Le 13 mars 1997, le requérant déposa à la cour de sûreté de l’Etat une demande tendant à obtenir le bénéfice de la loi sur les repentis. A l’appui de sa demande, il fit valoir la situation précaire de sa famille et exposa qu’il était «
un repenti
» et avait fourni des renseignements importants aux forces de sécurité sur les activités d’une organisation terroriste.
Le requérant allègue une violation de l’article 3 de la Convention. Il soutient qu’il avait été contraint de déposer devant les autorités internes. Toutefois, il affirme qu’il n’est pas en mesure de produire un commencement de preuve pouvant étayer ses allégations.
Invoquant les articles 5 et 6 §§ 1, 2 et 3 c) de la Convention, le requérant se plaint également de n’avoir pas bénéficié d’un procès équitable, dans la mesure où il n’a pas bénéficié de l’assistance d’un interprète lors de ses dépositions faites devant les gendarmes et le parquet ainsi que le juge d’instruction. Il allègue enfin que la Cour de cassation a injustement confirmé la condamnation prononcée à son encontre.
La requête a été introduite le 30 août 1995 et enregistrée le 23
février
1996.
Le 2 février 1999, la Cour européenne des Droits de l’Homme a décidé de porter la requête à la connaissance du gouvernement défendeur, en l’invitant à présenter par écrit ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé des griefs tirés des articles 3 et 6 de la Convention.
Le Gouvernement a présenté ses observations le 7 mai 1999. Par lettre du 18
mai 1999, celles-ci ont été transmises au requérant qui a été invité à présenter les siennes en réponse avant le 29 juin 1999. Le requérant n’a pas présenté ses observations dans le délai imparti. Par une lettre du 19 juillet 1999, le greffe a attiré l’attention du requérant sur l’article 37 § 1 a) de la Convention. Le requérant n’y a toujours pas répondu. De même, par une lettre recommandée du 27 septembre 1999 avec accusé de réception, le greffe de la Cour a informé le conseil du requérant d’une éventuelle radiation de la requête du rôle. Ce courrier a été retourné au greffe avec la mention «
non réclamé
».
Devant le silence du conseil du requérant, le 15 décembre 1999, le greffe de la Cour a adressé une lettre recommandée avec accusé de réception au requérant en personne, lui demandant s’il souhaitait maintenir sa requête devant la Cour et l’informant de ce qu’en l’absence de réponse de sa part dans les meilleurs délais, la Cour pourrait estimer qu’il n’entendait plus maintenir sa requête et pourrait décider de la rayer du rôle, conformément à l’article 37 § 1 de la Convention, telle que modifiée par le Protocole n° 11. Le requérant, l’ayant reçu, n’a toujours pas répondu à ce dernier courrier.
Par ailleurs, il ressort du dossier que, depuis juin 1997, le requérant n’a adressé aucune communication à la Commission ou à la Cour.
La Cour constate que les lettres qu’elle a adressées au requérant, l’invitant à faire parvenir ses observations écrites en réponse à celles du Gouvernement, sont restées sans réponse. Elle observe notamment que, par lettre recommandée avec accusé de réception du 15 décembre 1999, celui-ci a été informé que sa requête serait radiée du rôle. Nonobstant le fait qu’il a reçu ladite lettre, il n’y a pas répondu.
La Cour estime que le requérant s’est désintéressé du sort de sa requête et en conclut qu’il n’entend plus la maintenir au sens de l’article 37 § 1 a) de la Convention.
La Cour considère, en outre, qu’aucune circonstance particulière touchant au respect des droits de l’homme garantis par la Convention n’exige la poursuite de l’examen de la requête en vertu de l’article 37 § 1
in fine
de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
de rayer la requête du rôle.
Michael
O’Boyle
Elisabeth
Palm
Greffier
Présidente