PRIMĂ DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 29862/96 prezentate de Seyfettin BA Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la data de 4 decembrie 1995 și înregistrată la data de 22 ianuarie 1996, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamanți, După ce a luat această decizie în mod deliberat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ Reclamanții sunt cetățeni turci, născuți în 1961 și, respectiv, 1966. La introducerea cererii, ei au fost reținuți la casa de zzmir. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Bengül Ekler și, respectiv, de către dl Kavak, avocați în Baroul Izmir.
Circumstanțele speculei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: la 22 octombrie 1995, reclamanții au fost arestați și reținuți de poliție și le-a fost reproșat că sunt membri ai PKK și că au sprijinit și sprijinit această organizație. La 30 octombrie 1995, reclamanții au fost aduși în fața judecătorului care se afla în apropierea instanței de securitate a statului Izmir, care a dispus arestarea lor provizorie. Prin actul de acuzare prezentat la 22 noiembrie 1995, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Izmir a intentat o acțiune penală împotriva reclamanților, în conformitate cu articolele 168 și 169 din Codul penal turc care reprimă formarea bandelor armate care pot comite infracțiuni împotriva statului și a autorităților publice.
Prin hotărârea din 5 noiembrie 1996, în conformitate cu art. 169 din Codul penal, Curtea de Securitate a statului l'd'Izmir l-a condamnat pe primul reclamant la o pedeapsă cu închisoarea de trei ani și nouă luni. În temeiul articolului 168 alineatul (2) din Codul Penal, aceasta l-a condamnat pe al doilea reclamant la o pedeapsă cu închisoarea de 12 ani și șase luni. Prin hotărârea din 12 octombrie 1997, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată. Dreptul și practica internă relevantă La momentul faptelor, art. 30 din Legea nr. 3842 din 18 noiembrie 1992 prevedea, în ceea ce privește infracțiunile care intră în competența Curților de Securitate de la Õ , ca orice persoană arestată să fie adusă în fața unui judecător cel târziu în termen de 48 de ore sau, în caz de infracțiune colectivă, în termen de 15 zile.
În provinciile în care statul de urgență fusese declarat, aceste termene puteau fi prelungite până la patru și, respectiv, treizeci de zile. arestată sau pusă în detenție în condiții și circumstanțe care nu sunt conforme cu Constituția și cu legile în care obiecțiile la origine ale arestării sau detenției sale nu vor fi comunicate imediat care nu vor fi aduse în fața judecătorului după ce au fost arestate sau puse în detenție în termenul legal (...) în cazul în care rudele nu vor fi imediat informate cu privire la arestarea sau detenția sa care, după ce a fost arestată sau pusă în detenție în conformitate cu legea, va beneficia de un refuz (...), de o achitare sau de o judecată care o scutește de o pedeapsă; (...) GRIEF Invocând art. 5 alineatul (3) din Convenție, reclamanții se plâng de durata excesivă a custodiei lor.
ÎN DREPTul invocând art. 5 alineatul (3) din Convenție, reclamanții se plâng de durata excesivă a arestării lor. Cu privire la epuizarea căilor de atac interne Guvernul ridică o excepție preliminară bazată pe neobosirea căilor de atac interne. Acesta susține că, în conformitate cu art. 1 din Legea nr. 466 privind despăgubirea persoanelor arestate în mod ilegal sau deținute, reclamanții au dreptul la despăgubiri pe care le pot utiliza după încheierea procesului. El susține că persoanele în cauză nu au pus în aplicare această cale de atac în măsura în care nu au așteptat încheierea procesului lor. Instanțele în cauză se referă la teza guvernului și susțin că măsura în cauză a fost adoptată în conformitate cu legislația în vigoare și că acestea nu discută posibilitatea unei căi de atac în despăgubire.
Curtea arată că durata custodiei în litigiu era conformă cu legislația în vigoare la momentul faptelor. În ceea ce privește o cerere de înjumătățire în temeiul articolului 1 din Legea nr. 466, este de dorit să se sublinieze că Ö Õ Õ Õ Õ Õ Õ art. 5 Õ 3 din Convenție nu constă în a spune că Õ nu au dispus de o cale de atac pentru a obține o despăgubire. Reclamanții susțin lipsa unei proceduri prin care au putut obține un control jurisdicțional de tip specific prevăzut la art. 5 alineatul (3). Prin urmare, Curtea consideră că faptul de a solicita reclamanților, aflați în custodie fără un control judiciar rapid și automat, de a introduce o acțiune în despăgubire ar modifica natura garanției oferite, în special prin alineatele (3) și (4) din art. 5, care este distinctă de cea prevăzută la art. 5 alineatul (5) din convenție (a se vedea mutatis mutandis) La 8 iunie 1995, seria A nr. 319, p. 17, § 44). În consecință, excepția impusă de guvern nu poate fi reținută.
Pe baza temeiniciei cererii, guvernul susține că, pentru infracțiunile colective, este necesară o custodie de 15 zile pentru colectarea de probe. El reamintește că, în speță, șase persoane fuseseră arestate și susține că, în ceea ce privește infracțiunile care intră sub incidența Curții de Securitate a Statelor Unite, durata detenției nu poate fi disociată de cerințele speciale ale luptei împotriva criminalității teroriste. În lumina tuturor argumentelor părților, Curtea consideră că cererea ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării sale, dar necesită o examinare pe fond. Prin urmare, aceasta nu poate fi respinsă ca fiind vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție.
Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declare Cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Michael O a lui Boyle Elizabeth Palm Modululer Președinte
DÉCISION
de la requête n° 29862/96 présentée par Seyfettin BAĞCI et Adil MURĞ contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 13 février 2001 en une chambre composée de M me E. Palm , présidente , MM.
L. Ferrari Bravo , Gaukur Jörundsson , B. Zupančič , T. Panțîru , R. Maruste , juges , F. Gölcüklü , juge ad hoc, et de M. M. O’Boyle , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 4 décembre 1995 et enregistrée le 22 janvier 1996, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1961 et 1966. Lors de l’introduction de la requête, ils étaient détenus à la maison d’arrêt d’Izmir.
Ils sont représentés devant la Cour par M es Bengül Ekler et İsmail Kavak, avocats au barreau d’Izmir. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 22 octobre 1995, les requérants furent arrêtés et placés en garde à vue par la police. Il leur était reproché d’être membres du PKK et de porter aide et soutien à cette organisation. Le 30 octobre 1995, les requérants furent traduits devant le juge assesseur près la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir qui ordonna leur mise en détention provisoire. Par acte d’accusation présenté le 22 novembre 1995, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir intenta une action pénale contre les requérants, en application des articles 168 et 169 du code pénal turc réprimant la formation des bandes armées pouvant commettre des délits contre l’Etat et les pouvoirs publics.
Par arrêt du 5 novembre 1996, en application de l’article 169 du code pénal, la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir condamna le premier requérant à une peine d’emprisonnement de trois ans et neuf mois. En application de l’article 168 § 2 du code pénal, elle condamna le second requérant à une peine d’emprisonnement de douze ans et six mois. Par un arrêt du 12 octobre 1997, la Cour de cassation confirma l’arrêt attaqué. B. Le droit et la pratique internes pertinents A l’époque des faits, l’article 30 de la loi n° 3842 du 18 novembre 1992 prévoyait, quant aux infractions relevant de la compétence des cours de sûreté de l’Etat, que toute personne arrêtée devait être traduite devant un juge au plus tard dans les quarante-huit heures ou, en cas de délit collectif, dans les quinze jours.
Dans les provinces où l’état d’urgence avait été décrété, ces délais étaient susceptibles d’être prolongés jusqu’à quatre et trente jours respectivement.
L’article 1 de la loi n° 466 sur l’octroi d’indemnités aux personnes arrêtées ou détenues prévoit que : « Seront compensés par l’Etat les dommages subis par toute personne : 1. arrêtée ou placée en détention dans des conditions et circonstances non conformes à la Constitution et aux lois ; 2. à laquelle les griefs à l’origine de son arrestation ou détention n’auront pas été immédiatement communiqués ; 3. qui n’aura pas été traduite devant le juge après avoir été arrêtée ou placée en détention dans le délai légal ; (...) ; 5. dont les proches n’auront pas été immédiatement informés de son arrestation ou de sa détention ; 6. qui, après avoir été arrêtée ou mise en détention conformément à la loi, aura bénéficiée d’un non-lieu (...), d’un acquittement ou d’un jugement la dispensant d’une peine ; (...) ». GRIEF Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée excessive de leur garde à vue.
EN DROIT Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée excessive de leur garde à vue. A. Sur l’épuisement des voies de recours internes Le Gouvernement soulève une exception préliminaire tirée du non-épuisement des voies de recours internes. Il fait valoir qu’aux termes de l’article 1 de la loi n° 466 sur l’indemnisation des personnes illégalement arrêtées ou détenues, les requérants disposent d’un droit à réparation qu’ils peuvent utiliser une fois leur procès achevé. Il fait valoir que les requérants n’ont pas mis en œuvre cette voie de recours dans la mesure où ils n’ont pas attendu la fin de leur procès. Les requérants s’opposent à la thèse du Gouvernement et soutiennent que la mesure litigieuse avait été prise en conformité avec la législation en vigueur et qu’ils ne discutent pas l’éventualité d’un recours en indemnisation.
La Cour relève que la durée de la garde à vue litigieuse était conforme à la législation en vigueur à l’époque des faits. S’agissant d’une demande d’indemnité sur la base de l’article 1 de la loi n° 466, il échet de relever que le grief des requérants tiré de l’article 5 § 3 de la Convention ne consiste pas à dire qu’ils n’avaient pas disposé d’une voie de recours pour obtenir une indemnité.
Les requérants allèguent l’absence d’une procédure au travers de laquelle ils eurent pu obtenir un contrôle juridictionnel de type spécifique requis par l’article 5 § 3. Dès lors, la Cour estime que le fait d’exiger des requérants, placés en garde à vue sans contrôle judiciaire rapide et automatique, d’introduire un recours en dommages-intérêts modifierait la nature de la garantie offerte, notamment par les paragraphes 3 et 4 de l’article 5, qui est distincte de celle prévue par l’article 5 § 5 de la Convention (voir, mutatis mutandis , l’arrêt Yağcı et Sargın c. Turquie du 8 juin 1995, série A n° 319, p. 17, § 44). Il s’ensuit que l’exception soulevée par le Gouvernement ne saurait être retenue.
B. Sur le bien-fondé de la requête Le Gouvernement fait valoir que, pour les délits collectifs, une garde à vue de quinze jours est nécessaire pour rassembler des preuves. Il rappelle qu’en l’espèce six personnes avaient été arrêtées et prétend que, s’agissant des infractions relevant de la cour de sûreté de l’Etat, la durée de la garde à vue ne saurait être dissociée des exigences particulières de la lutte contre la criminalité terroriste. Les requérants combattent les thèses du Gouvernement. A la lumière de l’ensemble des arguments des parties, la Cour estime que la requête pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de son examen, mais nécessitent un examen au fond.
Dès lors, elle ne saurait être écartée comme étant manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête recevable, tous moyens de fond réservés. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente