SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 32450/96 prezentate de către Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 15 iulie 1996 și înregistrată la 30 iulie 1996, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat competența Curții de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamanți, După ce au făcut acest lucru, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ Reclamanții sunt cetățeni turci, născuți în 1972 și, respectiv, 1970. La introducerea cererii, aceștia au fost ținuți la casa din zzmir. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Tamer Do Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: la 18 ianuarie 1996, primul reclamant, iar la 19 ianuarie 1996, cel de-al doilea reclamant a fost arestat și arestat de poliție.
La 29 ianuarie 1996, ei au fost duși în fața judecătorului care a ordonat reținerea lor provizorie și le - a fost reproșat faptul că erau membri ai unei organizații ilegale, și anume DlP/C dev Sol (Partea revoluționară a eliberării poporului - Stânga revoluționară). Prin actul de acuzare prezentat la 14 februarie 1996, procurorul Republicii aproape de curtea de securitate a statului Izmir a intentat o acțiune penală împotriva reclamanților, în conformitate cu art. 168 alin. Prin Hotărârea din 4 noiembrie 1997, în conformitate cu art. 168 alineatul (2) din Codul penal, Curtea de Securitate a statului .Izmir a condamnat reclamanții.
Dreptul și practica internă relevante La momentul faptelor, art. 30 din Legea nr. 3842 din 18 noiembrie 1992 prevedea, în ceea ce privește infracțiunile care intră în competența Curților de Securitate de la Õ , ca orice persoană arestată să fie adusă în fața unui judecător cel târziu în termen de 48 de ore sau, în caz de infracțiune colectivă, în termen de 15 zile. În provinciile în care statul de urgență fusese declarat, aceste termene puteau fi prelungite până la patru și, respectiv, treizeci de zile.
arestată sau pusă în detenție în condiții și circumstanțe care nu sunt conforme cu Constituția și cu legile în care obiecțiile la origine ale arestării sau detenției sale nu vor fi comunicate imediat care nu vor fi aduse în fața judecătorului după ce au fost arestate sau puse în detenție în termenul legal (...) în cazul în care rudele nu vor fi imediat informate cu privire la arestarea sau detenția sa care, după ce a fost arestată sau pusă în detenție în conformitate cu legea, va beneficia de un refuz (...), de o achitare sau de o judecată care o scutește de o pedeapsă; (...) GRIEF Invocând art. 5 alineatul (3) din Convenție, reclamanții se plâng de durata excesivă a custodiei lor. ÎN DREPTul invocând art. 5 alineatul (3) din Convenție, reclamanții se plâng de durata excesivă a arestării lor.
Cu privire la epuizarea căilor de atac interne Guvernul ridică o excepție preliminară bazată pe neobosirea căilor de atac interne. Guvernul susține că, în temeiul Legii nr. 466 privind despăgubirea persoanelor arestate ilegal sau deținute, reclamanții au dreptul la despăgubiri pe care le-ar putea folosi după încheierea procesului. El susține că instanțele nu au introdus acțiuni în despăgubire în fața instanțelor naționale, în conformitate cu art. 1 alin. 466. Guvernul susține, de asemenea, că reclamanții au neglijat în fața instanțelor naționale încălcarea articolelor relevante din convenție, care, în temeiul articolului 90 din Constituție, are forță de lege în Turcia. Reclamanții contestă toate aceste argumente.
Reamintind că durata detenției lor este conformă cu legislația internă, ei susțin că nu au nici o cale de atac pentru a contesta durata acesteia. În primul rând, trebuie să menționeze că persoana în cauză a fost trasă de art. 5 3 din Convenție nu constă în a spune că aceștia nu au dispus de o cale de atac pentru obținerea unei despăgubiri. Reclamanții au declarat absența unei proceduri prin care au putut obține un control jurisdicțional de tipul specific prevăzut la art. 5 alin. Prin urmare, Curtea consideră că faptul de a solicita reclamanților, aflați în custodie fără un control judiciar rapid și automat, de a introduce o acțiune în despăgubire ar modifica natura garanției oferite, în special prin alineatele (3) și (4) din art. 5, care este distinctă de cea prevăzută la art. 5 alineatul (5) din convenție (a se vedea mutatis mutandis, Hotărârea Ya Turcia din 8 iunie 1995, seria A nr. 319, p. 17, § 44. În consecință, excepția impusă de guvern nu poate fi reținută.
Pe baza temeiniciei cererii, guvernul observă că, pentru infracțiunile colective, este necesară o reținere de 15 zile pentru colectarea de probe. El reamintește că, în speță, douăzeci și cinci de persoane fuseseră arestate și susține că, în ceea ce privește infracțiunile care intră sub incidența Curții de Securitate a Statelor Unite, durata detenției nu poate fi separată de cerințele speciale ale luptei împotriva criminalității teroriste. martie 1997 privind durata detenției, de modificare a Legii nr. 3842, persoanele arestate pentru infracțiuni care intră în sfera de competență a Curților de Recuperare a Recuperării trebuie să fie aduse în fața judecătorului cel târziu în termen de 48 de ore, dar durata detenției inițiale poate fi prelungită cu patru zile și apoi cu șapte.
În lumina tuturor argumentelor părților, Curtea consideră că cererea ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării sale, dar necesită o examinare pe fond. Prin urmare, aceasta nu poate fi respinsă ca fiind vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declare Cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Michael O a lui Boyle Elizabeth Palm Modululer Președinte
DÉCISION
de la requête n° 32450/96 présentée par İlhan et Vedat ÇALOĞLU contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 13 février 2001 en une chambre composée de M me E. Palm , présidente , MM.
L. Ferrari Bravo , Gaukur Jörundsson , B. Zupančič , T. Panțîru , R. Maruste , juges , F. Gölcüklü , juge ad hoc, et de M. M. O’Boyle , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 15 juillet 1996 et enregistrée le 30 juillet 1996, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1972 et 1970. Lors de l’introduction de la requête, ils étaient détenus à la maison d’arrêt d’Izmir.
Ils sont représentés devant la Cour par M e Tamer Doğan, avocat au barreau d’Izmir. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 18 janvier 1996, le premier requérant, et le 19 janvier 1996, le deuxième requérant furent arrêtés et placés en garde à vue par la police. Le 29 janvier 1996, ils furent traduits devant le juge qui ordonna leur mise en détention provisoire. Il leur fut reproché d’être membre d’une organisation illégale, à savoir le DHKP/C – Dev ‑ Sol (Parti révolutionnaire de la libération du peuple - Gauche révolutionnaire). Par acte d’accusation présenté le 14 février 1996, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir intenta une action pénale contre les requérants, en application de l’article 168 § 2 du code pénal réprimant l’appartenance à une bande armée illégale pouvant commettre des délits contre l’Etat et les pouvoirs publics.
Par arrêt du 4 novembre 1997, en application de l’article 168 § 2 du code pénal, la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir condamna les requérants. B. Le droit et la pratique internes pertinents A l’époque des faits, l’article 30 de la loi n° 3842 du 18 novembre 1992 prévoyait, quant aux infractions relevant de la compétence des cours de sûreté de l’Etat, que toute personne arrêtée devait être traduite devant un juge au plus tard dans les quarante-huit heures ou, en cas de délit collectif, dans les quinze jours. Dans les provinces où l’état d’urgence avait été décrété, ces délais étaient susceptibles d’être prolongés jusqu’à quatre et trente jours respectivement.
L’article 1 de la loi n° 466 sur l’octroi d’indemnités aux personnes arrêtées ou détenues prévoit que : « Seront compensés par l’Etat les dommages subis par toute personne : 1. arrêtée ou placée en détention dans des conditions et circonstances non conformes à la Constitution et aux lois ; 2. à laquelle les griefs à l’origine de son arrestation ou détention n’auront pas été immédiatement communiqués ; 3. qui n’aura pas été traduite devant le juge après avoir été arrêtée ou placée en détention dans le délai légal ; (...) ; 5. dont les proches n’auront pas été immédiatement informés de son arrestation ou de sa détention ; 6. qui, après avoir été arrêtée ou mise en détention conformément à la loi, aura bénéficiée d’un non-lieu (...), d’un acquittement ou d’un jugement la dispensant d’une peine ; (...) ». GRIEF Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée excessive de leur garde à vue.
EN DROIT Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée excessive de leur garde à vue. A. Sur l’épuisement des voies de recours internes Le Gouvernement soulève une exception préliminaire tirée du non-épuisement des voies de recours internes. Le Gouvernement soutient qu’aux termes de la loi n° 466 sur l’indemnisation des personnes illégalement arrêtées ou détenues, les requérants disposaient d’un droit à réparation qu’ils pouvaient utiliser une fois leur procès achevé. Il fait valoir que les requérants n’ont pas introduit de recours en dommages-intérêts devant les juridictions nationales, en application de l’article 1 § 6 de la loi n° 466. Le Gouvernement soutient en outre que les requérants ont négligé d’invoquer devant les juridictions nationales la violation des articles pertinents de la Convention, laquelle, en vertu de l’article 90 de la Constitution, a force de loi en Turquie.
Les requérants contestent l’ensemble de ces arguments. En rappelant la conformité de la durée de leur garde à vue à la législation interne, ils soutiennent qu’ils ne disposaient d’aucune voie de recours pour en contester la durée. Il échet de relever tout d’abord que le grief des requérants tiré de l’article 5 § 3 de la Convention ne consiste pas à dire que ceux-ci n’avaient pas disposé d’une voie de recours pour obtenir une indemnité.
Les requérants alléguent l’absence d’une procédure au travers de laquelle ils eurent pu obtenir un contrôle juridictionnel du type spécifique requis par l’article 5 § 3. Dès lors, la Cour estime que le fait d’exiger des requérants, placés en garde à vue sans contrôle judiciaire rapide et automatique, d’introduire un recours en dommages-intérêts modifierait la nature de la garantie offerte, notamment par les paragraphes 3 et 4 de l’article 5, qui est distincte de celle prévue par l’article 5 § 5 de la Convention (voir, mutatis mutandis, l’arrêt Yağcı et Sargın c. Turquie du 8 juin 1995, série A n° 319, p. 17, § 44). Il s’ensuit que l’exception soulevée par le Gouvernement ne saurait être retenue.
Sur le bien-fondé de la requête Le Gouvernement fait observer que, pour les délits collectifs, une garde à vue de quinze jours est nécessaire pour rassembler des preuves. Il rappelle qu’en l’espèce vingt-cinq personnes avaient été arrêtées et prétend que, s’agissant des infractions relevant de la cour de sûreté de l’Etat, la durée de la garde à vue ne saurait être dissociée des exigences particulières de la lutte contre la criminalité terroriste. Le Gouvernement fait observer qu’aux termes de la loi n° 4229 du 6 mars 1997 relative à la durée de la garde à vue, modifiant la loi n° 3842, les personnes arrêtées pour les infractions qui relèvent de la compétence des cours de sûretés de l’Etat doivent être traduites devant le juge au plus tard dans les quarante-huit heures, mais que la durée de la garde à vue initiale peut être prorogée de quatre jours puis de sept.
Les requérants réitèrent leurs allégations. A la lumière de l’ensemble des arguments des parties, la Cour estime que la requête pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de son examen, mais nécessitent un examen au fond. Dès lors, elle ne saurait être écartée comme étant manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête recevable, tous moyens de fond réservés. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente