Comunicat la 13 iulie 2017 a doua secțiune Cerere nr 26402/17 Edmundo MANZANO DIAZ împotriva Belgiei introdusă la 10 aprilie 2017 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, Edmundo Manzano Diaz, este un resortisant spaniol născut în 1957 și rezident în Tournai. El a fost reprezentat în fața Curții de către V. Hissel, avocat în Liège. Reclamantul a introdus o primă cerere în iulie 2008, care nu a putut fi examinată, din cauza faptului că nu a produs documentele relevante în termenul stabilit. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Recurentul, acuzat în acel moment de bătăi și răniri împotriva fostului său companion pentru care fusese pus sub mandat de arestare la 19 aprilie 2007, a fost supus unei măsuri de internare printr-o hotărâre a Camerei de punere sub acuzare a instanței de apel din Bruxelles din 24 octombrie 2007, data de la care a fost internat fără discontinuare. În trecut, reclamantul a făcut deja obiectul unor măsuri de internare prin decizii ale Camerei pentru punerea sub acuzare a instanței judecătorești de la Bruxelles din 30 iunie și 16 decembrie 2004. Prin hotărârea din 12 decembrie 2007, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului împotriva ultimei decizii de internare. Prin hotărârea din 22 iunie 2011, Curtea de Casație a respins recursul recurentului împotriva unei decizii de menținere a dreptului de internare pronunțată de Comisia Superioară de Apărare Socială (denumită în continuare "CSDS") la o dată care nu a fost precizată de solicitant. La 6 aprilie 2016, reclamantul, invocând nereguli, în opinia sa, în cursul procedurilor care au condus la internele sale succesive, a solicitat, în principal, Comisiei de Apărare Socială (denumită în continuare CDS) În cazul în care o persoană este reținută, aceasta trebuie să fie eliberată imediat, iar în cazul în care o persoană este eliberată imediat, aceasta trebuie să fie autorizată să efectueze mai multe ieșiri. Printr-o decizie din 18 mai 2016, CDS s-a declarat incompetentă în examinarea temeiniciei măsurilor care au dat ordin de internare a reclamantului și, prin urmare, pentru a cunoaște cererea de eliberare definitivă pe baza elementelor invocate de solicitant. La 9 iunie 2016, această decizie a fost confirmată în apel de CSDS, care a constatat că reclamantul a fost internat în mod regulat în temeiul unor decizii de internare pronunțate în forță de lucru judecat. CSDS a considerat că nu îi aparținea, nici CDS, să pună sub semnul întrebării legalitatea sau oportunitatea deciziilor de internare în forță a lucrurilor judecate și a expertizelor care au condus la acestea. Reclamantul nu putea fi eliberat definitiv sau în arest decât în condiții legale, adică dacă starea sa de sănătate era suficient de îmbunătățită și dacă condițiile pentru reabilitarea sa socială erau îndeplinite. Aceste două criterii nu erau îndeplinite în prezent, având în vedere rapoartele prezentate în dosar. Prin urmare, internarea sa a fost menținută în mod corespunzător. Aceleași rapoarte au justificat faptul că nu se acordă dreptul la cererile de retragere a reclamantului și că autorizația de ieșire însoțită de personal este menținută la discreția conducerii; reclamantul se asigură că nu este încălcată, în special, articolele 5, 6 și 13 din convenție. La 12 octombrie 2016, prin hotărârea din aceeași zi, Curtea de Casație a respins recursul. Curtea de Casație a considerat că dispozițiile invocate de reclamant nu înțelegeau dreptul de a reexamina legalitatea sau temeinicia hotărârilor judecătorești trecute în forță de lucru judecat care au dat ordinul de internare. CSDS a prezentat motivele pentru care nu s-ar pronunța asupra motivelor invocate împotriva acestor decizii, astfel încât decizia sa a fost motivată în mod regulat în această privință. În ceea ce privește restul, având în vedere că din rapoartele CDS reiese că CDS a menținut în mod înțelept plasarea reclamantului, judecătorii de apel nu au refuzat să examineze cererea de eliberare definitivă formulată de recurentul la care erau obligați. În ceea ce privește cererile de ieșire, Curtea de Casație a statuat că, în temeiul legii, modalitățile de internare nu erau susceptibile de un recurs în casație. Curtea de Casație a respins, de asemenea, motivul prin care reclamantul susținea că concluziile avocatului general nu i-au fost comunicate în termenul legal și deducea din caracterul verbal al acestui aviz că: avocatul general ar fi discutat cazul cu consilierul-raportor înainte de a ajunge la instanță publică, dacă este cazul, în vederea pregătirii împreună a hotărârii care urmează să fie luată și aceasta pe baza unui ante-ment de hotărâre stabilit de consilierul-raportor. Curtea de Casație a considerat că [decizia atacată] nu poate cauza casarea [deciziei atacate], motivul [a fost] inadmisibil GRIEF Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție și în special principiul egalității armelor, reclamantul se plânge că nu va fi văzut comunicat, înainte de ședința publică și spre deosebire de avocatul general, anteproiectul și proiectul de decizie al consilierului-raportor. În plus, se plânge de conferința specială dintre consilierul-raportor și avocatul general, în cadrul căreia conținutul concluziilor avocatului general ar fi fost dezvăluit și hotărârea de a interveni ar fi fost discutată sau chiar pregătită în consultare. a comunicării proiectului de decizie al consilierului-raportor în cadrul avocatului general și a lipsei de comunicare a acestui proiect către solicitant? a discuțiii dintre consilierul-raportor și avocatul general înainte de desfășurarea procesului de informare publică? Guvernul este, de asemenea, invitat să prezinte desfășurarea procedurii de investigare a unui recurs de către Curtea de Casație, în special în ceea ce privește rolul consilierului-raportor și al avocatului general, precum și eventualele lor relații în cursul procedurii de investigare a recursului.
Communiquée le 13 juillet 2017
Requête n
o
26402/17
Edmundo MANZANO DIAZ
contre la Belgique
introduite le 10 avril 2017
Le requérant, M. Edmundo Manzano Diaz, est un ressortissant espagnol né en 1957 et résidant à Tournai. Il a été représenté devant la Cour par M
e
Le requérant a introduit une première requête en juillet 2008, qui n’a pas pu être examinée, faute pour lui d’avoir produit les pièces utiles dans le délai.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant, alors accusé de faits de coups et blessures à l’encontre de son ex-compagne pour lesquels il avait été placé sous mandat d’arrêt le 19
avril 2007, fit l’objet d’une mesure d’internement par un arrêt de la chambre des mises en accusation de la cour d’appel de Bruxelles du 24
octobre 2007, date depuis laquelle il fut interné sans discontinuer.
Auparavant, le requérant avait déjà fait l’objet de mesures d’internement par des décisions de la chambre des mises en accusation de la cour d’appel de Bruxelles des 30 juin et 16 décembre 2004.
Par un arrêt du 12 décembre 2007, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant contre la dernière décision d’internement.
Par un arrêt du 22 juin 2011, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant contre une décision de maintien de l’internement rendue par la Commission Supérieure de Défense Sociale (ci-après «
CSDS
») à une date non précisée par le requérant.
Le 6 avril 2016, le requérant, invoquant des irrégularités selon lui commises dans le cours des procédures ayant conduit à ses internements successifs, demanda, à titre principal, à la Commission de Défense Sociale (ci-après «
CDS
») de constater en urgence l’illégalité de sa détention et d’ordonner sa remise en liberté immédiate. À titre subsidiaire, il postula l’autorisation d’effectuer plusieurs sorties.
Par une décision du 18 mai 2016, la CDS se déclara incompétente pour examiner le bien-fondé des mesures ayant ordonné l’internement du requérant, et donc pour connaître de la demande de mise en liberté définitive sur la base des éléments invoqués par le requérant. Elle maintint l’autorisation de sorties à la discrétion de la direction de l’établissement de défense sociale.
Le 9 juin 2016, cette décision fut confirmée en appel par la CSDS, qui constata que le requérant était régulièrement interné en vertu de décisions d’internement coulées en force de chose jugée. La CSDS jugea qu’il ne lui appartenait pas, pas plus qu’à la CDS, de remettre en cause la légalité ou l’opportunité des décisions d’internement coulées en force de chose jugée et des expertises ayant mené à celles-ci. Le requérant ne pouvait être libéré définitivement ou à l’essai que dans les conditions légales, c’est-à-dire si son état s’était suffisamment amélioré et si les conditions de sa réadaptation sociale étaient réunies. Ces deux critères n’étaient actuellement pas remplis, au vu des rapports figurant au dossier. Par conséquent, son internement avait judicieusement été maintenu. Ces mêmes rapports justifiaient qu’il ne soit pas fait droit aux demandes de sortie du requérant et que l’autorisation de sorties accompagnés du personnel soit maintenue à la discrétion de la direction.
Le requérant se pourvut en cassation, invoquant la violation notamment des articles 5, 6 et 13 de la Convention.
L’audience publique eut lieu le 12 octobre 2016, lors de laquelle l’avocat général rendit ses conclusions oralement.
Par un arrêt du même jour, la Cour de cassation rejeta le pourvoi.
La Cour de cassation jugea que les dispositions invoquées par le requérant ne comprenaient pas le droit de faire réexaminer la légalité ou le bien-fondé des décisions judiciaires passées en force de chose jugée ayant ordonné l’internement. La CSDS avait donné les raisons pour lesquelles elle ne se prononcerait pas sur les moyens invoqués contre ces décisions, de sorte que sa décision était régulièrement motivée sur ce point. Pour le reste, en considérant qu’il ressortait des rapports que la CDS avait judicieusement maintenu le placement du requérant, les juges d’appel n’avaient pas décliné l’examen de la demande de mise en liberté définitive formulée par le requérant auxquels ils étaient tenus. S’agissant des demandes de sortie, la Cour de cassation jugea qu’aux termes de la loi, les modalités de l’internement n’étaient pas susceptibles d’un pourvoi en cassation. La Cour de cassation rejeta par ailleurs le moyen par lequel le requérant faisait valoir que les conclusions de l’avocat général ne lui avaient pas été communiquées dans le délai légal et déduisait du caractère verbal de cet avis que l’avocat général aurait discuté de l’affaire avec le conseiller-rapporteur avant l’audience publique, le cas échéant en vue de préparer ensemble l’arrêt à intervenir et ce sur la base d’un avant-projet d’arrêt établi par le conseiller-rapporteur. La Cour de cassation considéra que «
ne pouvant entraîner la cassation de la [décision attaquée], le moyen [était] irrecevable
».
GRIEF
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention et plus particulièrement le principe de l’égalité des armes, le requérant se plaint de ne pas s’être vu communiquer, avant l’audience publique et contrairement à l’avocat général, l’avant-projet et le projet de décision établi par le conseiller-rapporteur. Il se plaint en outre du colloque singulier qui existerait entre le conseiller-rapporteur et l’avocat général, lors duquel la teneur des conclusions de l’avocat général auraient été dévoilées et l’arrêt à intervenir aurait été discuté, voire préparé, en concertation.
1.
L’article 6 § 1 de la Convention a-t-il été méconnu devant la Cour de cassation en raison
:
-
de la communication du projet d’arrêt du conseiller-rapporteur à l’avocat général et du défaut de communication de ce projet au requérant?
-
de la discussion entre le conseiller-rapporteur
et l’avocat général avant la tenue de l’audience publique?
2.
Le Gouvernement est également invité à présenter le déroulement de l’examen d’un pourvoi par la Cour de cassation, en particulier s’agissant du rôle du conseiller-rapporteur et de l’avocat général ainsi que de leurs éventuelles relations au cours de la procédure d’examen du pourvoi.