SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 40482/14 L.P. împotriva Monaco Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 5 septembrie 2017 într-un comitet compus din Nebojša Vučinić, președinte, Valeriu Gritco, Georges Ravarani, judecători, și din Hasan Bak Având în vedere declarația depusă de guvernul pârât la 11 ianuarie 2016 și invitând Curtea să șteargă cererea de rol, precum și răspunsul reclamantului la această declarație După ce a deliberat, face următoarea decizie FACTE ȘI PROCEDURA Reclamantul, domnul L.P., este un resortisant italian născut în 1974 și rezident în Monaco. Forrer și L. Tassone, avocați la Baroul de la Strasbourg, precum și de către dl R. Gras, avocat în Barou de Draguignan. Guvernul monegasc (at'o') a fost reprezentat de agentul său, dl Jean-Laurent Ravera. Invocând art. 6 alineatele (1) și (3) litera (c) din Convenție, reclamantul se plângea de lipsa notificării dreptului său de a păstra tăcerea și de a nu contribui la propria incriminare, precum și de privarea dreptului său de a-și exercita dreptul la asistență juridică, în timpul audierii sale de către poliție și la prima sa audiere în fața instanței de judecată. Prin scrisoarea din 11 ianuarie 2016, guvernul a informat Curtea că a luat în considerare formularea unei declarații unilaterale pentru soluționarea problemei ridicate de cerere și, de asemenea, a invitat Curtea să o elimine din rolul său în aplicarea articolului 37 din convenție. Declarația, astfel cum a fost revizuită la 27 martie 2017, a fost formulată astfel: subsemnatul, domnul Jean-Laurent RAVERA, agent al guvernului monegasc, declară că guvernul monegasc oferă L.P. suma globală de 17 500 EUR (șaptesprezece mii cinci cenți) pentru cererea înregistrată la nr. 40482/14. Această sumă nu va fi supusă nici unui impozit și va fi plătită în contul bancar indicat de reclamant în termen de trei luni de la data deciziei de radiere pronunțată de Curte în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (c) din convenție. Plata va face obiectul unei soluționări definitive a cauzei. Guvernul recunoaște că dreptul, pentru orice persoană reținută la vedere, de a fi asistată de un avocat pe tot parcursul măsurii, inclusiv în timpul interogatoriilor, de a păstra tăcerea și de a nu contribui la propria incriminare a fost consacrat, în primul rând cu titlu tranzitoriu, printr-o notă a procurorului general din 30 mai 2011, apoi prin adoptarea legii nr. 1.399 privind reforma Codului de procedură penală în materie de custodie, adoptat la 25 iunie 2013, guvernul recunoaște astfel că, în speță, reclamantul, a cărui custodie era anterioară, nu a putut beneficia nici de măsurile tranzitorii instituite prin nota din 30 mai 2011, nici de noile dispoziții legislative. Prin urmare, lipsa de notificare a dreptului său de a păstra tăcerea și de a nu contribui la propria incriminare, precum și privarea de dreptul său de a avea acces la un avocat, în timpul audierii sale de către poliție și la prima sa înfățișare în fața instanței judecătorești, au adus atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil, în sensul articolului 1 și al articolului 3c. Prin scrisoarea din 16 februarie 2016, recurenta a indicat că nu a fost satisfăcută de termenii declarației unilaterale. Curtea amintește că, în conformitate cu art. 37 din convenție, în orice moment al procedurii, aceasta poate decide să elimine o cerere din rol atunci când circumstanțele la care se face referire la literele (a), (b) sau (c) de la alineatul (1) din articolul menționat. pentru orice alt motiv pe care Curtea îl constată că există, nu mai este justificat să se continue examinarea cererii Curții amintește, de asemenea, că, în anumite circumstanțe, poate fi indicat să se elimine o cerere din rol în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (c) pe baza unei declarații unilaterale a guvernului pârât, chiar dacă reclamantul dorește ca examinarea cauzei să aibă loc. În acest scop, Curtea a examinat îndeaproape declarația pe baza principiilor consacrate de jurisprudența sa, în special Hotărârea Tahsin Acar Tahsin Acar c. Turcia (întrebare preliminară) [GC], 26307/95, § 77, CEDH 2003 VI, WAZA Spółka z o.o. c. Polonia (dec.), n 11602/02, 26 iunie 2007 și Sulwińska c. Polonia (dec.), n 28953/03, 18 septembrie 2007). Curtea a stabilit într-un anumit număr de cauze, inclusiv cea îndreptată împotriva Monaco, practica sa în ceea ce privește obiecțiunile întemeiate pe încălcarea articolului 6 alineatul (1) și a articolului 3 litera (c) din Convenția privind lipsa de asistență a unui avocat în timpul detenției și lipsa notificării dreptului de a păstra tăcerea și de a nu contribui la propria incriminare (a se vedea, printre altele, Salduz c. Turcia [GC], n 36391/02, CEDO 2008, Navone și alții c. Monaco , n 6880/11, 62892/11 și 62899/11, 24 octombrie 2013, A.T. c. Luxemburg , n 304060/13, 9 aprilie 2015 și, în ultimă instanță, Simeonovi c. Bulgaria [GC], n 2180/04, 12 mai 2017). Având în vedere natura concesiunilor incluse în declarația guvernului, precum și în suma propusă a despăgubirii, care este cel puțin în conformitate cu sumele alocate în cauze similare, Curtea consideră că nu se mai justifică continuarea examinării cererii (articolul c)). În plus, în lumina considerațiilor de mai sus și în special având în vedere jurisprudența sa clară și abundentă în această privință, Curtea consideră că respectarea drepturilor omului garantate prin convenție și a protocoalelor sale nu impune ca aceasta să nu fie supusă examinării cererii [articolul § 1 in fine] În cele din urmă, Curtea subliniază că, în cazul în care guvernul nu ar respecta termenii declarației sale unilaterale, cererea ar putea fi reinclusă în rolul în temeiul articolului 37 alineatul (2) din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). Prin urmare, este necesar să se șteargă cauza rolului. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, ia act de faptul că termenii declarației guvernului pârât în ceea ce privește art. 6 alineatul (1) și art. 3 litera (c) din convenție și modalitățile prevăzute pentru asigurarea respectării angajamentelor astfel asumate decid să șteargă cererea de rol în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (c) din convenție. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 28 septembrie 2017. Hasan Bak
Requête n
o
40482/14
L.P.
contre Monaco
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 5 septembre 2017 en un comité composé de
:
Nebojša Vučinić,
président,
Valeriu Grițco,
Georges Ravarani,
juges,
et de Hasan Bakırcı,
greffier adjoint de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 27 mai 2014,
Vu la déclaration déposée par le gouvernement défendeur le 11
janvier
2016 et invitant la Cour à rayer la requête du rôle, ainsi que la réponse de la partie requérante
à cette déclaration
;
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. L.P., est un ressortissant italien né en 1974 et résidant à Monaco. Il a été représenté devant la Cour par M
e
J.
‑
J.
Forrer et L. Tassone, avocats au barreau de Strasbourg, ainsi que par M
e
Le gouvernement monégasque («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, Monsieur Jean-Laurent Ravera.
Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention, le requérant se plaignait de l’absence de notification de son droit de garder le silence et de ne pas contribuer à sa propre incrimination, ainsi que de la privation de son droit à l’assistance d’un avocat, durant son audition par la police et lors de sa première comparution devant le juge d’instruction.
La requête avait été communiquée au Gouvernement
.
Après l’échec des tentatives de règlement amiable, par une lettre du 11
janvier 2016, le Gouvernement a informé la Cour qu’il envisageait de formuler une déclaration unilatérale afin de résoudre la question soulevée par la requête. Il a en outre invité la Cour à rayer celle-ci du rôle en application de l’article 37 de la Convention.
La déclaration telle que révisée le 27 mars 2017 était ainsi libellée
:
«
Je soussigné, Monsieur Jean-Laurent RAVERA, Agent du Gouvernement monégasque, déclare que le Gouvernement monégasque offre de verser à L.P. la somme globale de 17 500 euros (dix-sept mille cinq cents) au titre de la requête enregistrée sous le n
o
40482/14.
Cette somme ne sera soumise à aucun impôt et sera versée sur le compte bancaire indiqué par le requérant dans les trois mois à compter de la date de la décision de radiation rendue par la Cour sur le fondement de l’article 37 § 1 c) de la Convention. Le paiement vaudra règlement définitif de la cause.
Le Gouvernement reconnaît que le droit, pour toute personne gardée à vue, d’être assistée par un avocat tout au long de la mesure, y compris pendant les interrogatoires, de garder le silence et de ne pas contribuer à sa propre incrimination a été consacré, d’abord à titre transitoire, par une note du Procureur général en date du 30 mai 2011, puis par l’adoption de la loi n
o
1.399 portant réforme du Code de procédure pénale en matière de garde à vue, adoptée le 25 juin 2013.
Le Gouvernement reconnaît ainsi, qu’en l’espèce, le requérant, dont la garde à vue était antérieure, n’a pu bénéficier ni des mesures transitoires instituées par la note du 30 mai 2011 ni des nouvelles dispositions législatives. Partant, l’absence de notification de son droit de garder le silence et de ne pas contribuer à sa propre incrimination, ainsi que la privation de son droit à l’assistance d’un avocat, durant son audition par la police et lors de sa première comparution devant le juge d’instruction, ont porté atteinte au droit du requérant à un procès équitable, au sens de l’article
6
§§
1 et 3 c.
»
Par une lettre du 16 février 2016, la partie requérante a indiqué qu’elle n’était pas satisfaite des termes de la déclaration unilatérale.
La Cour rappelle qu’en vertu de l’article 37 de la Convention, à tout moment de la procédure, elle peut décider de rayer une requête du rôle lorsque les circonstances l’amènent à l’une des conclusions énoncées aux alinéas a), b) ou c) du paragraphe 1 de cet article. L’article 37 § 1 c) lui permet en particulier de rayer une affaire du rôle si
:
«
pour tout autre motif dont la Cour constate l’existence, il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête
».
La Cour rappelle aussi que, dans certaines circonstances, il peut être indiqué de rayer une requête du rôle en vertu de l’article 37 § 1 c) sur la base d’une déclaration unilatérale du gouvernement défendeur même si le requérant souhaite que l’examen de l’affaire se poursuive.
À cette fin, la Cour a examiné de près la déclaration à la lumière des principes que consacre sa jurisprudence, en particulier l’arrêt
Tahsin Acar
(
Tahsin Acar c. Turquie
(question préliminaire) [GC],
n
o
26307/95, §§
75
‑
‑
VI,
WAZA Spółka z o.o. c. Pologne
(déc.), n
o
11602/02, 26 juin 2007, et
Sulwińska c. Pologne
(déc.), n
o
28953/03, 18
septembre 2007).
La Cour a établi dans un certain nombre d’affaires, dont celle dirigée contre Monaco, sa pratique en ce qui concerne les griefs tirés de la violation de l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention concernant le défaut d’assistance d’un avocat pendant la garde à vue et l’absence de notification du droit de garder le silence et de ne pas contribuer à sa propre incrimination (voir, parmi beaucoup d’autres,
Salduz c. Turquie
[GC], n
o
2008,
Navone et autres c.
Monaco
, n
os
62880/11, 62892/11 et 62899/11, 24
octobre 2013,
A.T. c.
Luxembourg
, n
o
30460/13, 9 avril 2015 et, en dernier lieu,
Simeonovi c. Bulgarie
[GC], n
o
21980/04, 12 mai 2017).
Eu égard à la nature des concessions que renferme la déclaration du Gouvernement, ainsi qu’au montant de l’indemnisation proposée – qui est à tout le moins conforme aux montants alloués dans des affaires similaires –, la Cour estime qu’il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête (article
37
§
1
c)).
En outre, à la lumière des considérations qui précèdent, et eu égard en particulier à sa jurisprudence claire et abondante à ce sujet, la Cour estime que le respect des droits de l’homme garantis par la Convention et ses Protocoles n’exige pas qu’elle poursuive l’examen de la requête (article
37
in fine
).
Enfin, la Cour souligne que, dans le cas où le Gouvernement ne respecterait pas les termes de sa déclaration unilatérale, la requête pourrait être réinscrite au rôle en vertu de l’article 37 § 2 de la Convention (
Josipović c. Serbie
(déc.), nº 18369/07, 4 mars 2008).
En conséquence, il convient de rayer l’affaire du rôle.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Prend acte
des termes de la déclaration du gouvernement défendeur concernant l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention et des modalités prévues pour assurer le respect des engagements ainsi pris
;
Décide
de rayer la requête du rôle en application de l’article
37 § 1 c) de la Convention.
Fait en français puis communiqué par écrit le 28 septembre 2017.
Hasan Bakırcı
Nebojša Vučinić
Greffier adjoint
Président