VOTO c. ITALIE

SECȚIUNEA 1 Cerere nr. 28476/09 Vincenzo VOTO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 24 ianuarie 2017 într-un comitet format din Ledi Bianku, președinte, Aleš Pejchal, Armen Harutyunyan, judecători, și Renata Degener, asistentă de secțiune, având în vedere cererea formulată la 19 mai 2009, Având în vedere declarația depusă de guvernul pârât la 4 octombrie 2016 și invitând Curtea să șteargă cererea de rol După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTĂ ȘI PROCEDURA Reclamantul, domnul Vincenzo Voto, este un resortisant italian născut în 1963 și rezident în Uzzano. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul Soldi, avocat la Montecatini Terme.

Guvernul italian ( A fost reprezentat de agentul său, dna E. Spatafora, și de co-agentul său, dna P. Acardo. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de lipsa de publicitate a procedurii în fața instanțelor competente. Cererea fusese comunicată guvernului. Recurenta se plângea de lipsa de publicitate a procedurii în despăgubire ca urmare a unei detenții preventive nedrepte. Aceasta invoca art. 6 alineatul (1) din Convenție. După eșecul încercărilor de soluționare pe cale amiabilă, printr-o scrisoare din 4 octombrie În 2016, guvernul a informat Curtea că are în vedere formularea unei declarații unilaterale pentru soluționarea problemei ridicate de cerere. În plus, guvernul a invitat Curtea să elimine rolul acesteia în aplicarea articolului 37 din convenție.

32075/09, Curtea a statuat că, în cadrul procedurii de despăgubire pentru detenția provizorie, în sensul articolului 314 alineatul (1) din Codul de procedură penală, cererea de audiere publică în fața instanței de judecată constituie o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. Considerat că, în cauzele în cauză, precum și în cauza Lorenzetti, încălcarea în sine a faptului că tribunalele nu aveau dreptul de a obține o audiere publică la cerere Guvernul italian recunoaște încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție și dorește să o repare, oferă, în plus față de constatarea încălcării, cheltuielile procedurale de 600 EUR pentru fiecare solicitant, care trebuie plătite în termen de trei luni de la data notificării deciziei Curții de radiere a rolului cauzei pronunțate în conformitate cu art. 37 alin. (1) din Convenție.

În cazul în care nu se soluționează în termenul menționat, Ö s Õ angajat să plătească, de la expirarea acestuia și până la decontarea efectivă a sumelor în cauză, o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale. Această plată va duce la soluționarea definitivă a cauzei. Guvernul italian consideră că, în sensul articolului 37 alineatul (1) din convenție, nu se mai justifică continuarea examinării și, prin urmare, solicită Curții să dispună de eliminarea rolului cererii menționate anterior, deoarece sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 62a din Regulamentul de procedură al Curții. Reclamantul nu a formulat nicio observație.

Curtea amintește că, în conformitate cu art. 37 din convenție, în orice moment al procedurii, aceasta poate decide să elimine o cerere din rol atunci când circumstanțele la care se face referire la literele (a), (b) sau (c) de la alineatul (1) din articolul menționat. pentru orice alt motiv pe care Curtea îl constată că există, nu mai este justificat să se continue examinarea cererii Curții amintește, de asemenea, că, în anumite circumstanțe, poate fi indicat să se elimine o cerere din rol în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (c) pe baza unei declarații unilaterale a guvernului pârât, chiar dacă reclamantul dorește ca examinarea cauzei să aibă loc. În acest scop, Curtea a examinat declarația în lumina principiilor pe care le consacră jurisprudența sa, în special Hotărârea Tahsin Acar Tahsin Acar c. Turcia (întrebare preliminară) [GC], 26307/95, § 77, CEDH 2003 VI, WAZA Sp.

z o.o.

c. Polonia (dec.), n 11602/02, 26 iunie 2007 și Sulwińska c. Polonia (dec.), n 28953/03, 18 septembrie 2007). Curtea a stabilit într-o serie de cauze îndreptate împotriva Italiei natura și sfera de aplicare a obligației, pentru statul pârât, de a recunoaște justițiabililor dreptul de a li se oferi posibilitatea de a solicita o audiere publică în cadrul procedurilor în despăgubire în urma unei detenții preventive nedrepte (a se vedea Lorenzetti c. Italia, n 32075/09, §§ 34-35, 10 aprilie 2012), precum și în cadrul procedurilor de aplicare a măsurilor de prevenire patrimonială (Bocellari și Rizza c. Italia, nr 399/02, §§ 34-41, 13 noiembrie 2007, Perre și alții c. Italia, n 1905/05, § 23-26, 8 iulie 2008, Bongiorno și alții c. Italia, n 4514/07, § 27-30, 5 ianuarie 2010, Leone c. Italia, n 3005/07, § 29, 2 februarie 2010 și Căpitani și Campanella c. Italia , n 24920/07, § 29, 17 mai 2011). În cazul în care Curtea a concluzionat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție, aceasta a considerat că constatările privind încălcarea constituie o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de solicitanți (Lorenzetti, citată anterior, § 52, Frascati c. Italia (dec.), n 5382/08, § 20, 13 mai 2014 și Cacucci și Sabatelli c. Italia (dec.), n 29797/09, § 12, 25 august 2015). Având în vedere natura concesiunilor cuprinse în declarația guvernului,

precum și suma propusă pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată pe care o consideră rezonabilă, Curtea consideră că nu se mai justifică continuarea examinării cererii (art. 37 alineatul c). În plus, în lumina considerațiilor de mai sus și în special având în vedere jurisprudența sa clară și abundentă cu privire la acest subiect, Curtea consideră că respectarea drepturilor omului garantate prin convenție și a protocoalelor sale nu impune ca aceasta să nu ia în considerare examinarea cererii (articolul in fine În cele din urmă, Curtea subliniază că, în cazul în care guvernul nu ar respecta termenii declarației sale unilaterale, cererea ar putea fi reinclusă în rolul în temeiul articolului 37 alineatul (2) din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). Prin urmare, este necesar să se șteargă cauza rolului.

Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, ia act de faptul că termenii declarației guvernului pârât cu privire la art. 6 alineatul (1) din convenție și modalitățile prevăzute pentru asigurarea respectării angajamentelor astfel asumate decid să elimine cererea de a juca un rol în aplicarea articolului 37 alineatul (1) litera (c) din convenție. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 16 februarie 2017. Renata Degener Ledi Bianku Președinte adjunct

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION Requête n o 28476/09 Vincenzo VOTO contre l’Italie La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant le 24 janvier 2017 en un comité composé de : Ledi Bianku, président, Aleš Pejchal, Armen Harutyunyan, juges, et de Renata Degener, Greffière adjointe de section, Vu la requête susmentionnée introduite le 19 mai 2009, Vu la déclaration déposée par le gouvernement défendeur le 4 octobre 2016 et invitant la Cour à rayer la requête du rôle ; Après en avoir délibéré, rend la décision suivante :

FAITS ET PROCÉDURE

Le requérant, M. Vincenzo Voto, est un ressortissant italien né en 1963 et résidant à Uzzano. Il a été représenté devant la Cour par M e M. Soldi, avocat à Montecatini Terme. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, Mme E. Spatafora, et son coagent, Mme P. Accardo. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint du manque de publicité de la procédure devant les juridictions compétentes. La requête avait été communiquée au Gouvernement. EN DROIT La partie requérante se plaignait du manque de publicité de la procédure en réparation à la suite d’une détention préventive injuste. Elle invoquait l’article 6 § 1 de la Convention. Après l’échec des tentatives de règlement amiable, par une lettre du 4 octobre 2016, le Gouvernement a informé la Cour qu’il envisageait de formuler une déclaration unilatérale afin de résoudre la question soulevée par la requête.

Il a en outre invité la Cour à rayer celle-ci du rôle en application de l’article 37 de la Convention.

La déclaration était ainsi libellée : « Considéré que, par un arrêt du 10 avril 2012, dans l’affaire Lorenzetti c. Italie n o 32075/09, la Cour a estimé que l’impossibilité pour le requérant de demander une audience publique devant la cour d’appel, dans la procédure de réparation pour la détention provisoire subie, au sens de l’article 314 § 1 du code de procédure pénale, constituait une violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; Considéré que dans les affaires en objet, ainsi que dans l’affaire Lorenzetti, la violation s’analyse sur le fait que les requérants n’avaient pas la faculté d’obtenir sur demande une audience publique : Le gouvernement italien reconnait la violation de l’article 6 § 1 de la Convention et souhaitant la réparer, offre, en plus du constat de violation, les frais de procédure à hauteur de 600 euros pour chaque requérant, à payer dans les trois mois suivant la date de notification de la décision de la décision de la Cour de radiation du rôle de l’affaire rendue conformément à l’article 37 §1 de la Convention.

À défaut de règlement dans ledit délai, le Gouvernement s’engage à verser, à compter de l’expiration de celui-ci et jusqu’au règlement effectif des sommes en question, un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne, augmenté de trois points de pourcentage. Ce versement vaudra règlement définitif de l’affaire. Le Gouvernement italien estime que, au sens de l’article 37 §1 de la Convention, il ne se justifie plus de poursuivre l’examen et demande, donc, respectueusement à la Cour de disposer la radiation du rôle de la requête susmentionnée, car les conditions prévues par l’article 62 A du règlement de la Cour sont remplies. » Le requérant n’a formulé aucun commentaire.

La Cour rappelle qu’en vertu de l’article 37 de la Convention, à tout moment de la procédure, elle peut décider de rayer une requête du rôle lorsque les circonstances l’amènent à l’une des conclusions énoncées aux alinéas a), b) ou c) du paragraphe 1 de cet article. L’article 37 § 1 c) lui permet en particulier de rayer une affaire du rôle si : « pour tout autre motif dont la Cour constate l’existence, il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête ». La Cour rappelle aussi que, dans certaines circonstances, il peut être indiqué de rayer une requête du rôle en vertu de l’article 37 § 1 c) sur la base d’une déclaration unilatérale du gouvernement défendeur même si le requérant souhaite que l’examen de l’affaire se poursuive.

À cette fin, la Cour a examiné la déclaration à la lumière des principes que consacre sa jurisprudence, en particulier l’arrêt Tahsin Acar ( Tahsin Acar c. Turquie (question préliminaire) [GC], n o 26307/95, §§ 75 ‑ 77, CEDH 2003 ‑ VI, WAZA Sp. z o.o.

c. Pologne (déc.), n o 11602/02, 26 juin 2007, et Sulwińska c. Pologne (déc.), n o 28953/03, 18 septembre 2007). La Cour a établi dans un certain nombre d’ affaires dirigées contre l’Italie la nature et l’étendue de l’obligation, pour l’ État défendeur, de reconnaître aux justiciables le droit de se voir offrir la possibilité de solliciter une audience publique dans le cadre des procédures en réparation à la suite d’ une détention préventive injuste (voir, Lorenzetti c. Italie , n o 32075/09, §§ 34-35, 10 avril 2012) ainsi que dans le cadre des procédures visant l’application des mesures de prévention patrimoniales ( Bocellari et Rizza c. Italie , n o 399/02, §§ 34-41, 13 novembre 2007, Perre et autres c. Italie , n o 1905/05, §§ 23-26, 8 juillet 2008, Bongiorno et autres c. Italie , n o 4514/07, §§ 27-30, 5 janvier 2010, Leone c. Italie , n o 30506/07, §§ 26 ‑ 29, 2 février 2010, et Capitani et Campanella c. Italie , n o 24920/07, §§ 26 ‑ 29, 17 mai 2011). Lorsque la Cour a conclu à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention, elle a considéré que les constats de violation constituaient une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral subi par les requérants ( Lorenzetti, précité, § 52, Frascati c. Italie (déc.), n o 5382/08, § 20, 13 mai 2014, et Cacucci et Sabatelli c. Italie (déc.), n o 29797/09, § 12,

25 août 2015). Eu égard à la nature des concessions que renferme la déclaration du Gouvernement, ainsi qu’au montant proposé pour frais et dépens qu’elle considère raisonnable, la Cour estime qu’il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête (article 37 § 1 c). En outre, à la lumière des considérations qui précèdent, et eu égard en particulier à sa jurisprudence claire et abondante à ce sujet, la Cour estime que le respect des droits de l’homme garantis par la Convention et ses Protocoles n’exige pas qu’elle poursuive l’examen de la requête (article 37 § 1 in fine ). Enfin, la Cour souligne que, dans le cas où le Gouvernement ne respecterait pas les termes de sa déclaration unilatérale, la requête pourrait être réinscrite au rôle en vertu de l’article 37 § 2 de la Convention ( Josipović c. Serbie (déc.), nº 18369/07, 4 mars 2008). En conséquence, il convient de rayer l’affaire du rôle.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Prend acte des termes de la déclaration du gouvernement défendeur concernant l’article 6 § 1 de la Convention et des modalités prévues pour assurer le respect des engagements ainsi pris ; Décide de rayer la requête du rôle en application de l’article 37 § 1 c) de la Convention. Fait en français puis communiqué par écrit le 16 février 2017. Renata Degener Ledi Bianku Greffière adjointe Président