GADD v. THE UNITED KINGDOM

Reclamantul, dl Christopher Adrian Gadd, este un național britanic care s-a născut în 1969 și trăiește în Hampshire. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl E. Metcalf, un avocat la Camera Monckton din Londra. Guvernul britanic (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna M. Macmillan, a Oficiului de Externe și Commonwealth. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul s-a calificat ca avocat la 1 septembrie 2006. El s-a alăturat firmei WB Legal LLP („WBL”) în martie 2008. În acea perioadă, WBL a fost un partener în materie de răspundere limitată cu doi membri, și anume MB, partenerul manager, și o companie privată numită WB Legal Training Limited („WBLTL”). La 31 august 2008, reclamantul a devenit un partener salariat al WBL și un director al WBLTL. După ce a devenit partener salariat al WBL și un director al WBLTL, reclamantul a devenit conștient că MB a fost înșelat clienții și l-a raportat Autorității de Regulamentare a Sollicitorului (“SRA”). MB a demisionat de la WBL și WBLTL în ianuarie 2009 și a fost mai târziu lovit de rolul de avocati. După demisia lui MB, reclamantul a continuat să practice prin intermediul WBL. Întrucât trei ani de experiență după calificare a fost necesară înainte ca un avocat să poată supraveghea singur o practică, un alt avocat, PW, a devenit membru al WBL și director al WBLTL. WBL a rămas în dificultate financiară și a fost susținut închis la 30 martie 2009. La 2 aprilie 2009, WBLTL, care a fost deja autorizat de către SRA să tradeze ca practică a avocatului, a fost numit Christopher Gadd Limited („CGL”). După aceea, reclamantul și PW practicau prin intermediul CGL, luand cu ei unele dintre dosarele clienților WBL. La 3 aprilie 2009 WBL a fost plasat în administrare de unul dintre creditorii săi. 10. La 18 mai 2009, SRA a scris reclamantului să-i reamintească că el și PW au fost responsabili pentru dosarele, documentele și banii clienților WBL. În această scrisoare a declarat că este satisfăcut, având în vedere garanțiile date anterior de solicitant, că el și PW au participat la închiderea corectă a WBL, dar a avertizat că această chestiune ar putea fi reexaminată în viitor. 11. La 2 septembrie 2009, PW a demisionat de la CGL în calitate de solicitant, după ce a obținut experiența de calificare post de trei ani, a fost calificat pentru a supraveghea practica singur. 12. La 4 septembrie 2009, SRA a informat reclamantului că informațiile primite de la administratorii WBL au sugerat că închiderea firmei nu a fost tratată în conformitate cu cerințele sale de reglementare. 13. La 15 și 16 septembrie 2009, membrii Unității Standardelor Practice SRA au vizitat birourile CGL pentru a evalua conformitatea acestei firme cu normele de cont ale sollicitorilor („Regulile”), Codul de conduită al Sollicitorului („Codul”) și cu alte coduri și orientări emise. Raportul rezultat din 28 septembrie 2009 a fost trimis reclamantului. A identificat o serie de încălcări și a solicitat confirmarea că acestea vor fi corectate. 14. La 19 octombrie 2009, Unitatea de Investigații Forense a SRA a inițiat o anchetă asupra WBL. La 18 noiembrie 2009, un raport privind investigațiile forense („raportul”) a concluzionat, printre altele, că CGL părea a fi practica succesoare a WBL; că administratorii WBL se plângeau că reclamantul nu a fost de ajutor în efectuarea administrării firmei; că administratorii au primit o serie de anchete și plângeri de la foștii clienți ai WBL; și că contul client al WBL părea să aibă un deficit de aproape 240,000 GBP. 15. Raportul a constituit baza unui caz-notă prezentat Grupului SRA de Adjudatori. Notă de caz a identificat o serie de încălcări ale normelor și ale Codului în ceea ce privește WBL și a recomandat SRA să își exercite competențele de intervenție în ceea ce privește WBL și orice alt organism sau organism recunoscut al căror solicitant sau PW erau membri, administratori, manageri sau proprietari, pentru a proteja interesele clienților și foștii clienți ai WBL. Notă de caz a indicat că, datorită urgenței chestiunii, nu s-a solicitat nicio explicație de la solicitant sau PW. 16. La 7 decembrie 2009, Comitetul a hotărât să își exercite competențele în conformitate cu recomandările formulate în nota de caz. Ca urmare, conturile WBL și CGL au fost înghețate și certificatul de practică al reclamantului a fost suspendat automat, lăsând-l incapabil de a practica. Controlul CGL a trecut la un agent nominalizat numit de SRA pentru a gestiona firma. Cazul a fost trimis Tribunalului Discipliner al Sollicitorului („Tribunalul”). 17. Reclamantul a fost notificat de intervenție prin fax în aceeași zi. Notificarea a indicat termenii rezoluției comitetului, dar reclamantul nu a fost furnizat cu o copie a raportului sau a notei de caz. În cursul unui apel telefonic cu SRA la 7 decembrie 2009 și a unei ședințe la 8 decembrie 2009 reclamantul a fost informat că, în conformitate cu punctul 6 alineatul (4) din lista 1 la Legea Sollicitorilor 1974 („Legea 1974”), el a avut dreptul să se aplice Curții Înalte în termen de opt zile de la notificarea unui ordin de retragere. 18. La 17 decembrie 2009, SRA a dezvăluit raportul reclamantului și a solicitat explicațiile sale cu privire la chestiunile identificate în cadrul acestuia. 19. Reclamantul a solicitat ulterior SRA ca certificatul său de practică să fie reintegrat. La 4 ianuarie 2010, acesta a fost restaurat sub rezerva unor condiții restrictive. Cu toate acestea, CGL a rămas sub controlul agenților nominalizați ai SRA și a fost în cele din urmă plasat în administrație la 16 aprilie 2010. Reclamantul nu a putut obține un loc de muncă alternativ ca avocat din cauza procedurii disciplinare în curs de desfășurare împotriva acestuia. 20. Procedura disciplinară profesională împotriva reclamantului a venit în fața Tribunalului la 13 decembrie 2010. Tribunalul a constatat că au existat încălcări ale Codului și a normelor în ceea ce privește atât WBL, cât și CGL, dar nu a constatat că reclamantul a fost nedrept sau nesăbușit. Reclamantul a ordonat să fie suspendat de la practică în calitate de avocat pentru o perioadă de șase luni începând la 13 decembrie 2010 și a recomandat SRA că, după sfârșitul perioadei de suspendare, ar trebui să practice doar în angajament aprobat. 21. La 6 decembrie 2010, reclamantul a emis o cerere de daune împotriva SRA în Curtea Înaltă în temeiul Legii privind drepturile omului din 1998 („HRA 1998”). În ceea ce privește drepturile convenției solicitantei, informațiile de afirmație au afirmat că drepturile sale din art. 6 § 1 au fost încălcate prin dispoziția perioadei de prelungire a opt zile, care împiedică accesul efectiv la instanțe; că, ca urmare, el a fost privat de drepturile sale de proprietate în CGL, în încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1; și că el are dreptul la daune pentru pierderea unei șanse de a contesta intervenția. El a plâns în continuare că intervenția a fost contrară articolului 28 din Legea privind serviciile juridice 2007. 22. La o audiere din 8 septembrie 2011 afirmațiile referitoare la Legea privind serviciile juridice 2007 au fost eliminate prin consimțământ. Acest lucru a lăsat o singură chestiune pentru stabilirea de către Curtea Înaltă; anume, dacă termenul de opt zile prevăzut la punctul 6 alineatul (4) din anexa 1 la Legea Sollicitoarelor din 1974 a fost incompatibil cu drepturile omului reclamantului. 23. SRA a solicitat eliminarea cererii reclamantului și/sau a hotărârii sumprimate care să fie în favoarea sa. 24. La 13 aprilie 2012, reclamantul a solicitat permisiunea de a-și modifica informațiile de pretindere de a afirma, printre altele, că a existat o încălcare a principiului justiției naturale, o încălcare a statului de drept și o încălcare a dreptului în biroul public. El a încercat, de asemenea, să reintroducă o cerere de încălcare a datoriei legale. În ceea ce privește plângerile Convenției sale, informațiile modificate ale cererii au redus faptul că, chiar dacă regimul de intervenție este în general compatibil cu HRA 1998, modul în care a fost operat de SRA – în special procesul care a condus la decizia de a interveni în CGL – au încălcat drepturile Convenției sale cu privire la faptele specifice ale cazului său. 25. Ambele cereri au fost prezentate în fața dnei Justiție Sharp la 19 aprilie 2012. Ea a identificat trei motive pentru care afirmația în ceea ce privește termenul statutar a fost fără speranță și condamnată la eșec. În primul rând, instanța internă a stabilit că sistemul statutar de intervenție este compatibil cu Convenția (a se vedea, de exemplu, hotărârea Curții de Apel în deținătorul v. Societatea Legii [2003] 1 WLR 1059, Sheikh c. Societatea Legii [2006] EWCA (Civ) 1577 și Adams c. Societatea Legii [2012] EWHC 980 (QB)). În al doilea rând, întrucât termenul de opt zile a fost prescris prin statut și nu de către Societatea Legii, SRA nu a putut fi considerată responsabilă pentru daune sau pentru încălcarea drepturilor omului reclamantului care ar putea rezulta din aceasta. În al treilea rând, afirmația reclamantului a fost academic, deoarece el nu a încercat să provoace intervenția în orice altă perioadă pe care el însuși a considerat rezonabilă, dar a așteptat în schimb douăsprezece luni înainte de a aduce o cerere prin o procedură diferită și necorespunzătoare (declararea în temeiul HRA 1998). 26. Judecătorul a remarcat că toate celelalte chestiuni se plângeau de lucruri care „ar fi putut și ar fi trebuit să fie tratate printr-o provocare a intervenției prin intermediul procedurii statutare și în termenul stabilit de Parlament (și în cursul căreia ar fi fost furnizată divulgarea documentelor, dl Gadd, de atunci a fost dat sau solicitat)”. Prin urmare, afirmația sa a constituit „o provocare colaterală a procesului de intervenție prin alte mijloace” și o încercare „de a eluda limitarea legală a dreptului de provocare”. Nu a fost deschis reclamantului să facă acest lucru și, în aceste circumstanțe, încercarea sa de a face acest lucru a fost un abuz al procesului. 27. În concluzie, judecătorul a remarcat că reclamantul a fost bine conștient de termenul de opt zile, și nu există „nu există nici o probă deloc” că nu avea resurse suficiente pentru a contesta intervenția atunci când tot ceea ce ar fi fost necesar în prima instanță a fost taxa instanței pentru emiterea unei cereri. Dacă ar fi fost într-adevăr incapabil să plătească taxa pe care i-ar fi fost deschisă să-l aplice agentului nominalizat al SRA pentru eliberarea anumitor bani de practică înghețată al CGL pentru utilizarea în acest scop. 28. În ceea ce privește cererea de modificare a motivelor de recurs, judecătorul a constatat că cererea de încălcare a taxei statutare a fost abuzată; principiile de drept comun ale justiției naturale nu se aplică procesului de intervenție și, în orice caz, orice nelegiuire procedurală în cadrul procesului care conduce la intervenție ar fi putut fi ridicată într-o provocare legală a intervenției; cererea de încălcare recentă pentru încălcarea drepturilor sale omului a fost notificată SRA doar în aprilie 2012, iar perioada de limitare a unei astfel de cereri a fost de un an de la data presupusei încălcări; „o încălcare a statului de drept” nu a fost o contestație cunoscută de legea engleză, ci în măsura în care el a afirmat că Societatea Legii a acționat ultra vire, o astfel de provocare ar fi putut fi făcută în temeiul procedurii legale; și, în sfârșit, reclamația de nerespectare în sedințare publică nu a fost mențină în aceste circumstanțe. 29. Având în vedere faptul că cererea reclamantului nu a avut nici o perspectiva reală de succes, judecătorul a refuzat cererea de modificare a informațiilor reclamante și a ordonat să se pronunțe judecată în favoarea SRA. 30. La 10 mai 2012, reclamantul a solicitat permisiunea de a face apel la ordinul judecătorului, având în vedere faptul că este permis ca cel puțin în cazuri excepționale o provocare a unei intervenții să poată fi adusă în afara termenului de opt zile, iar prezentul caz a fost excepțional din cauza impecunerii sale și a faptului că nu a fost furnizat motive de intervenție până la 21 decembrie 2009. Permisiunea a fost refuzată pe documente. Solicitarea a fost apoi reînnoită oral în fața Curții de Apel la 6 iunie 2013, dar permisiunea de recurs a fost refuzată din nou. 31. În refuzul permisiunii de recurs, Curtea de Apel a constatat că, chiar dacă ar presupune că termenul de opt zile ar putea fi retras pentru a permite cererile în cazuri excepționale, acest lucru nu a fost un caz excepțional. În primul rând, impecunia nu a fost o bază justificabilă pentru a nu fi adus o provocare legală în timp. Procedura în acest caz nu a fost deosebit de complexă și reclamantul a fost un avocat care ar fi trebuit să fie în măsură să se ocupe de acuzațiile împotriva lui. Prin urmare, nu a fost necesar să fie furnizat asistență juridică. În al doilea rând, deși a fost „dificultăți să înțeleagă” motivul pentru care raportul și nota de procedură nu au fost dezvăluite reclamantului înainte de expirarea termenului de opt zile, și a existat unele merituri în afirmația că ar fi putut fi dificil pentru el să fi urmărit proceduri fără raport, din cauza cazului, instanța nu a considerat acest lucru ca fiind un motiv pentru a citi termenul de opt zile. În special, Comisia a remarcat că baza plângerii reclamantului a fost în esență faptul că a acționat de bună credință și a cooperat cu autoritățile în ceea ce privește vântul WBL, și că acestea au fost chestiuni cunoscute de el atunci când a primit notificarea inițială de intervenție. În plus, chiar dacă o parte din perioada de opt zile a fost justificată prin trimitere la principiile Convenției, a fost clar esențial ca reclamantul să fi acționat foarte rapid după aceea. Cu toate acestea, în timp ce el a luat măsuri pentru a obține înapoi în registr pentru a putea practica ca avocat, el nu a luat nici un pas în legătură cu intervenția timp de douăsprezece luni. Nu a existat nici o perspectiva rezonabilă de a spune că termenul ar trebui citit astfel încât să permită o provocare atât de mult timp după expirarea acestei perioade. 32. Societatea Legii este organismul de conducere al profesiei avocatilor. Are o funcție de reglementare și competențe de reglementare în temeiul Legii Sollicitorului 1974 („Legea 1974”), care exersează prin intermediul SRA. În temeiul articolului 35 din Legea din 1974, Societatea Legii este conferită competența de a interveni într-o practică a avocatului în circumstanțele menționate în partea I din lista 1 la Legea din 1974 prin exercitarea oricărei sau a tuturor competențelor prevăzute în partea II din lista 1. 33. Punctul 1 alineatul (1) din partea I la lista 1 prevede că Societatea Legii poate exercita dreptul de intervenție atunci când, printre altele, are motive să suspecteze necorespunderea unui avocat în legătură cu practica acestui avocat sau în legătură cu orice încredere a căror avocat este sau a fost un administrator fiduciar; atunci când este satisfăcut că un avocat nu a respectat normele privind practicile profesionale, comportamentul și disciplina; și atunci când este satisfăcut că este necesar să se protejeze interesele clienților (fost sau potențial clienți) ale reclamantului sau a firmei sale. 34. Partea II din lista 1 stabilește competențele de care are acces Societatea Legii la intervenție. În conformitate cu alineatul (6), Societatea Legii are competența de a prelua controlul conturilor practicii. 35. În sfârșit, art. 15 din Legea de 1974 prevede suspendarea certificatului de practică al avocatului în cazul unei intervenții. 36. Legea din 1974 permite ca un avocat intervenit să solicite Curtea Înaltă să solicite retragerea unei intervenții. În conformitate cu punctul 6 alineatul (4) din anexa 1, o decizie de a lua posesia fondurilor de practică poate fi contestată în termen de opt zile de la serviciul anunțului prin cerere către Înaltul Tribunal de Justiție de a ordona Societatea Legii de a retrage anunțul, cu cel puțin 48 de ore de notificare către Societatea Legii. Punctul 6 alineatul (5) prevede că, la o cerere în temeiul alineatului (6) alineatul (4), Curtea Înaltă poate pronunța o astfel de hotărâre ca ar putea fi potrivită. 37. Secțiunea 3 alin. (1) din ADR 1998 necesită, în măsura posibilului, ca legislația primară și legislația subordonată să fie citite și să aibă efect într-un mod care să fie compatibil cu drepturile convenției. 38. Secțiunea 7 alineatul (1) din HRA 1998 prevede, de asemenea, că o persoană care pretinde că este victimă de un act ilegal de către o autoritate publică poate fie să intervină împotriva autorității în temeiul respectivului act în instanța sau tribunalul corespunzător, fie să se bazeze pe drepturile convenției în cauză în orice acțiunea juridică. Sub rezerva oricărei norme care impun un termen mai strict în ceea ce privește procedura în cauză, procedurile introduse în cadrul AHR 1998 ar trebui să fie introduse în termen de un an începând cu data la care actul reclamat a avut loc, sau o perioadă mai lungă pe care instanța judecătorească consideră echitabilă având în vedere toate circumstanțele. 39. În conformitate cu art. 16 alineatul (3), un avocat poate, în orice moment înainte de expirarea certificatului său de practică, să se aplice Societatea Legii pentru suspendarea certificatului încheiat. În temeiul articolului 16 alineatul (4), la primirea unei cereri Societatea Legii poate pune capăt suspendării fie necondiționată, fie sub rezerva unor condiții pe care le consideră adecvate. 40. În cazul în care Societatea Legii refuză cererea sau încheie suspendarea sub rezerva condițiilor, avocatul poate face apel împotriva acestei decizii. 41. Societatea de drept [2003] 1 WLR 1059 ,[2003] EWCA Civ 39 Curtea de Apel a acceptat că o intervenție în temeiul Legii din 1974 a dat naștere la o ingerință în dreptul unui avocat la bucurarea pașnică a bunurilor sale în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Cu toate acestea, având în vedere aspectele de proporționalitate și marja de apreciere, a concluzionat că atât legislația în sine, cât și abordarea adoptată de Societatea Legii au ajuns la echilibrul echitabil prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 42, Sir Christopher Staughton, care a fost de acord cu hotărârea prealabilă a Lordului Justiție Carnwath, au remarcat: „38. În exercitarea competențelor sale de intervenție Societatea Legii trebuie, desigur, să respecte Convenția privind Drepturile Omului. Îmi imaginez circumstanțele în care societatea Legii ar putea fi găsite să nu fi respectat Convenția, sau cu Legea privind Drepturile Omului 1998. La urma urmei, un avocat al cărui practică este obiectul unei intervenții își pierde certificatul de practică și, cu toate probabilitatea, supraviețuirea lui. Dispozițiile pentru a pune capăt unei intervenții sunt foarte puțin probabile să-și restabilească bunăvoința și prosperitatea avocatului. În cazul în care intervenția a fost greșită sau nejustificată, există riscul ca avocatul să sufere o pierdere substanțială fără a recurge la orice remediu. În practică acest lucru nu se poate întâmpla niciodată; dar este o cauză de îngrijorare. Cu toate acestea, nu în acest caz.” 43, în Sheikh v. Societatea Legii [2007] 3 Toate ER 183, [2006] EWCA Civ 1577 Chadwick LJ, la sfârșitul hotărârii sale inițiale, a formulat observații suplimentare cu privire la procesul de rezumat pentru a aduce o provocare legală la o intervenție și respectarea drepturilor reclamantilor de la Convenția cu privire la decizia din Deținătorul: „110... În Societatea Holder/Law [2003] EWCA Civ 39, [2003] 1 WLR 1059, această Curte a considerat – și a respins – un argument că procedura pentru care Parlamentul a luat dispoziții este incompatibilă cu drepturile avocatului în Convenția. Acesta a respins acest argument (în special) pe baza faptului că competența instanței de a examina dacă un echilibru echitabil a fost atins între cerințele interesului general al comunității și protecția drepturilor fundamentale ale persoanei îndeplinesc cerințele de la art. 1 din primul protocol. Însă este clar că, cu excepția cazului în care această chestiune poate fi stabilită de către instanță într-un termen scurt de intervenție, avocatul este probabil să fie negat un remediu eficace. Aceasta se datorează consecințelor intervenției – dacă intervenția continuă timp mai scurt – sunt probabil ireversibile. Clientii avocatului vor trebui să își ia afacerile în altă parte; personalul va găsi alte locuri de muncă; și practica va fi distrusă în orice caz. 111. Există o tensiune evidentă între necesitatea de a avea o cerere la instanță determinată rapid și necesitatea ca instanța să ia în considerare pe deplin și corect sarcina pe care a fost stabilită în temeiul Legii 1974 și, acum, a Legii privind drepturile omului 1998. Acest caz ilustrează necesitatea ca Societatea să se gândească la modul în care această tensiune poate fi rezolvată... 112...Societatea ar trebui, cred, să se gândească la necesitatea de a identifica, cu mult mai specificitate decât în acest caz, motivele care (în opinia Comitetului) fac necesară intervenția. În cazul în care aceste motive nu sunt identificate într-o etapă timpurie, există un pericol că avocatul va fi negat protecția efectivă pe care Parlamentul a intenționat clar să le furnizeze un proces rezumativ. 113. Desigur, vor fi multe cazuri în care avocatul care a suferit intervenție va fi fără îndoială în ceea ce privește preocupările Societății. Și, după cum am spus, vor exista cazuri în care avocatul dorește să pună în pericol validitatea rezoluției din motive de drept public. Dar, în cazurile în care, deși avocatul știe ce material a fost dinaintea Comitetului, există îndoieli reale în ceea ce privește chestiunile pe care Societate le consideră suficient de serioase pentru a justifica intervenția, mi se pare că instanța ar trebui să fie pregătită să sprijine – la o cerere timpurie de direcții care urmează emiterea unei cereri în conformitate cu procedura din schema 1 – prin solicitarea Societății de a indica motivele pe care (pe materialul de atunci cunoscut) cererea va fi respinsă. O astfel de declarație ar permite avocatului să abordeze preocupările Societății într-un răspuns concentrat. Și, având în vedere acest răspuns, Societatea poate explica instanței de ce ia opinia (dacă o face) că preocupațiile nu au fost îndeplinite. 114. Apreciez că procesul sugerat în paragraful anterior poate solicita instanței să adopte un rol mai proactiv în ceea ce privește cererile din cadrul programului 1 la Legea din 1974 decât până în prezent; și că nevoia unei hotărâri anticipate a acestor cereri va pune cereri asupra resurselor instanței pe care ar putea fi dificil să le îndeplinească. Dar, după cum mi se pare, Curtea va fi pregătită să răspundă acestor cereri pentru a se asigura că avocatul obține protecția efectivă pe care o cere Convenția și pe care Legea din 1974 a fost întenționată clar să o ofere.”