AFFAIRE MAVRAKIS c. GRÈCE

STRASBURG 7 septembrie 2017 Această hotărâre este definitivă. Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Mavrakis c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-un comitet compus din Kristina Pardalos, președinte, Pauliine Koskelo, Tim Eicke, judecători, și de Renata Degener, adjunctă din secțiune După ce s-a pronunțat în camera Consiliului la 11 iulie 2017, se pronunță pronunțarea hotărârii, adoptată la această dată, La originea cauzei se află o cerere (n 21591/13) îndreptată împotriva Republicii Elene, printre care și un resortisant al acestui stat, dl Ioannis Mavrakis ( La 21 martie 2013, Tribunalul a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 12 octombrie 2016, instanța administrativă de primă instanță a fost comunicată guvernului, iar cererea a fost declarată inadmisibilă pentru surplus.

Reclamantul s-a născut în 1946 și își are reședința în Atena. La 23 iulie 2002, reclamantul sesizează Tribunalul Administrativ de Primă Instanță cu privire la o acțiune în despăgubire împotriva ), o persoană juridică de drept public, care solicita diverse sume ca remunerație pentru redactarea și distribuirea notelor educative studenților. La 23 septembrie 2005. La 28 martie 2006, instanța administrativă de primă instanță a respins acțiunea reclamantului (judecată nr 3214/2006). La data de 14 noiembrie 2006, reclamantul a răspuns la această hotărâre. La data de 10 noiembrie 2011. La data de 23 aprilie 2012, tribunalul administrativ al Uniunii Europene în formațiune de trei judecători și hotărând în apel a respins cererea formulată de reclamant (hotărârea nr. 56657/2012).

Această hotărâre a fost notificată reclamantului la 24 septembrie 2012. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum este formulat în părțile relevante ale acesteia din urmă. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 10. Curtea ia notă de faptul că perioada care trebuie luată în considerare a început la 23 iulie 2002, data sesizării Tribunalului Administrativ de Primă Instanță de către reclamant, și că aceaceasta a fost încheiată la 28 martie 2006, data publicării hotărârii Tribunalului Administrativ de Primă Instanță; prin urmare, a durat trei ani și opt luni pentru o instanță.

11. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se soluționează o cauză apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de obiectul litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII). 12. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare cu cele ale cazului în speță și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție (a se vedea Vassilios Atanasiou și alții, Grecia, n 50973/08, 21 decembrie 2010). După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea nu identifică niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față cu privire la admisibilitate și la temeinicia în prezenta cauză.

Având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde la cerina 6 alin. (1) din Convenție în ceea ce privește partea din procedură în fața instanței administrative de primă instanță. II. PRIVIND LEGAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 15. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de faptul că: imprejmuiește pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vizate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 16. Reclamantul nu a prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă.

Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să i se acorde o sumă în acest sens. PRIN aceste motive, CURȚIA, LA Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 7 septembrie 2017, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură al Curții. Renata Degener Kristina Pardalos Grefier Adjunct Președinte

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE MAVRAKIS c. GRÈCE ( Requête n o 21591/13) ARRÊT STRASBOURG 7 septembre 2017 Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Mavrakis c. Grèce, La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant en un Comité composé de : Kristina Pardalos, présidente, Pauliine Koskelo, Tim Eicke, juges, et de Renata Degener, greffière adjointe de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 11 juillet 2017, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE 1. À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 21591/13) dirigée contre la République hellénique et dont un ressortissant de cet État, M. Ioannis Mavrakis (« le requérant »), a saisi la Cour le 21 mars 2013 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4. Le requérant est né en 1946 et réside à Athènes.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

9. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé en ses parties pertinentes en l’espèce : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

15. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. »