SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 38218/04 Talat VURAL împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află la 12 septembrie 2017 într-o cameră compusă din Robert Spano, președinte, Ledi Bianku, Ișl Karakaș, Nebojša Vučinić, Paul Lémpres, Valeriu Gritco, Jon Fridrik Kjølbro, judecători, și Stanley Naismith, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 9 septembrie 2004, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, domnul Talat Vural, este un resortisant turc născut în 1972 și rezident în Samsun. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul Talat Vural. Çakaćrolu, avocat în Samsun. Guvernul turc (adică, l'avrigue) a fost reprezentat de agentul său. Circumstanțele din speță Reclamantul este coproprietar al parcelei nr. 601 sese pe malul mării în satul Demirli (Çarșamba, districtul Samsun). La 8 februarie 2002, reclamantul a introdus o acțiune în anulare împotriva Ministerului Lucrărilor Publice în fața Tribunalului Administrativ din Samsun, la care a constatat că terenul său se afla în interiorul noului traseu al litoralului maritim adoptat de administrație. Printr-o hotărâre din 22 noiembrie 2002, Tribunalul Administrativ, pe baza raportului experților funcției publice din oficiu a respins recursul reclamantului. Consiliul de Stat a confirmat hotărârea atacată la 14 iunie 2004. Procurorul general și judecătorul raportor din apropierea Consiliului de Stat își formulaseră opiniile în acest sens. Aceste avize nu au fost notificate reclamantului. Între timp, la 18 februarie 2002, Trezoreria publică a inițiat o procedură în fața Tribunalului de Mare Instanță din çarșamba, în anulare a titlului de proprietate al unei părți a terenului nr. 601 în beneficiul Trezoreriei Publice. Prin hotărârea din 16 septembrie 2005, Tribunalul de Mare Instanță a anulat titlul de proprietate al reclamantului pe această parte a parcelei în conformitate cu rapoartele experților și a dispus înscrierea acesteia în registrul funciar în numele Trezoreriei Publice. Prin hotărârea din 17 septembrie 2008, Curtea de Casație a confirmat hotărârea. Pentru mai multe informații cu privire la evoluția judiciară a Curții de Casație, a se vedea Decizia Altunay c. Turcia ((dec.), n 42936/07, § 20-28, 17 aprilie 2012) și Dinç și alții c. Turcia, (n 34098/05, § 12-13, 13 noiembrie 2014). Pentru funcționarea Consiliului de Stat, Curtea face trimitere la Decizia K Având în vedere că nu există nicio dispoziție a convenției, reclamantul susține că raportul de expertiză care ar fi întemeiat decizia instanței judecătorești nu a fost imparțial, în măsura în care acesta ar fi fost pregătit de experți care lucrează în funcția publică. Invocând art. 6 din convenție, reclamantul se plânge că nu comunicarea prealabilă a avizelor procurorului general și ale judecătorului raportor în apropierea Consiliului de Stat. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamantul se plânge că nu a fost despăgubit pentru pierderea proprietății sale. Recurentul se plânge că a fost privat de titlul său de proprietate în beneficiul Trezoreriei Publice fără a fi fost despăgubit în sensul că ar impune art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. El denunță, de asemenea, o lipsă de independență a experților implicați în cauză. 12. Curtea va examina aceste obiecții sub aspectul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum a fost formulat în partea sa relevantă în speță Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. (...) 13. Guvernul contestă această teză. 14. Curtea amintește că, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. În această privință, ea subliniază că orice reclamant trebuie să fi acordat instanțelor interne posibilitatea ca art. 35 alineatul (1) să aibă ca scop, în principiu, ca statele contractante să evite sau să corecteze presupusele încălcări ale acestora ( Vučković și alții c. Serbia [GC], nr. 17153/11, § 72, 25 martie 2014). Cu toate acestea, după cum Curtea a precizat de mai multe ori, această regulă nu merge fără excepții, care pot fi justificate de circumstanțele speciale ale fiecărui caz din speță (cc. Turcia (dec.), n 18888/02, CEDH 2006 I și Demopoulos și altele, precum și Turcia (dec.) [GC], nr 46113/99 și alte 7 CEDH 2010). În speță, este necesar să se deroge de la principiul general privind existența anumitor elemente, și anume numărul de cereri similare pendinte în fața acesteia care riscă să-și înăbușe rolul și, astfel, să slăbească funcționarea sistemului de protecție instituit prin convenție ( Altunay c. Turcia (dec.), 42936/07, § 35, 17 aprilie 2012) Astfel, Curtea își joacă rolul esențial care este reglementat de principiul subsidiarității, oferind statelor semnatare posibilitatea de a remedia încălcările drepturilor omului prin oferirea unor posibilități de eliminare a consecințelor negative în cadrul sistemului lor juridic și administrativ intern. 16. Curtea a constatat, în cadrul Deciziei Altunay (Decizia menționată anterior, §§ 33-38) și al hotărârii din Dinç și alții c. Turcia (n 34098/05, § 18, 13 noiembrie 2014) pe care Curtea de Casație a concluzionat că o persoană privată avea dreptul să solicite unei instanțe judiciare să fie despăgubită în temeiul articolului 1007 din Codul civil ( Altunay, citată anterior, punctul 26). Într-o decizie adoptată în aceeași zi în cauza Mustafa Koçer c. Turcia ((dec.), nr 47722/08, § 18), cu privire la faptele similare prezentei decizii, Comisia a constatat punerea în aplicare efectivă a acestei dispoziții pentru a acorda despăgubiri reclamantului. 18. În speță, Curtea nu descoperă nicio împrejurare excepțională de natură să scutească reclamantul de obligația de a epuiza această cale de atac internă și constată că a avut întotdeauna posibilitatea de a introduce o acțiune în despăgubire în termenul legal. 19. Prin urmare, acest aspect trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din Convenție. Cu privire la celelalte presupuse încălcări 20. Recurentul se plânge de necomunicarea prealabilă a avizelor procurorului general și ale judecătorului raportor aproape de Consiliul de Stat. În acest sens, se invocă art. 6 din convenție, astfel cum a fost formulat în partea sa relevantă în speță Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 21. Guvernul combate teza reclamantului. 22. Curtea a examinat și a declarat deja inadmisibil un astfel de litigiu, considerând că partea reclamantă nu a suferit în fapt un prejudiciu important. În exercitarea dreptului său de a participa în mod corespunzător la procedura în litigiu ca urmare a necomunicarii avizului procurorului general și al judecătorului raportor în apropierea Consiliului de Stat (K 52438/08, § 52, 7 martie 2017). În speță, în speță, în lipsa unui argument sau de fapt care poate conduce la o concluzie diferită, Curtea declară inadmisibilă în temeiul articolului 35 § 3 litera (b) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcută în franceză și comunicat în scris la 5 octombrie 2017. Stanley Naismith Robert Spano modulier Președintele
Requête n
o
38218/04
Talat VURAL
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 12 septembre 2017 en une chambre composée de
:
Robert Spano,
président,
Ledi Bianku,
Ișıl Karakaș,
Nebojša Vučinić,
Paul Lemmens,
Valeriu Grițco,
Jon Fridrik Kjølbro,
juges,
et de Stanley Naismith,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 9 septembre 2004,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Talat Vural, est un ressortissant turc né en 1972 et résidant à Samsun. Il a été représenté devant la Cour par M
e
H.
Çakıroğlu, avocat à Samsun. Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent.
A.
Les circonstances de l’espèce
2.
Le requérant est copropriétaire de la parcelle n
o
601 sise en bord de mer dans le village de Demirli (Çarșamba, district de la ville de Samsun).
3.
Le 8 février 2002, constatant que son terrain se trouvait à l’intérieur du nouveau tracé du littoral maritime adopté par l’administration, le requérant intenta un recours en annulation de ce tracé contre le ministère des Travaux publics devant le tribunal administratif de Samsun («
le tribunal administratif
»).
4.
Par un jugement du 22 novembre 2002, le tribunal administratif, se fondant sur le rapport des experts de la fonction publique commis d’office rejeta le recours du requérant. Le Conseil d’État confirma le jugement attaqué le 14 juin 2004. Le procureur général et le juge rapporteur près le Conseil d’État avaient formulé leur avis dans ce sens. Ces avis ne furent pas notifiés au requérant.
5.
Dans l’intervalle, le 18 février 2002, le Trésor public avait entamé une procédure devant le tribunal de grande instance de Çarșamba («
le tribunal de grande instance
») en annulation du titre de propriété d’une partie de la parcelle n
o
601 au profit du Trésor public.
6.
Par un jugement du 16 septembre 2005, le tribunal de grande instance annula le titre de propriété du requérant sur cette partie de la parcelle conformément aux rapports des experts et ordonna son inscription au registre foncier au nom du Trésor public.
7.
Par un arrêt du 17 septembre 2008, la Cour de cassation confirma le jugement.
B.
Le droit interne pertinent
8.
Pour de plus amples renseignements sur l’évolution jurisprudentielle de la Cour de cassation, voir la décision
Altunay c. Turquie
((déc.), n
o
42936/07, §§ 20-28, 17 avril 2012), et
Dinç et autres c.
Turquie
, (n
o
34098/05, §§ 12-13, 13 novembre 2014).
9.
Pour le fonctionnement du Conseil d’État, la Cour renvoie à sa décision
Kılıç et autres c. Turquie
((déc.), n
o
33162/10, §§
10
‑
13, 3
décembre 2013).
10.
N’invoquant aucune disposition de la Convention, le requérant soutient que le rapport d’expertise qui aurait fondé la décision des tribunaux n’était pas impartial dans la mesure où il aurait été préparé par des experts travaillant dans la fonction publique.
Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint de la non
‑
communication préalable des avis du procureur général et du juge rapporteur près le Conseil d’État.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, le requérant se plaint de ne pas avoir été indemnisé pour la perte de son bien.
A.
Sur la violation alléguée de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention
11.
Le requérant se plaint d’avoir été privé de son titre de propriété au profit du Trésor public sans avoir été indemnisé comme l’exigerait l’article
1
du Protocole n
o
1 à la Convention. Il dénonce également un manque d’indépendance des experts intervenus dans l’affaire.
12.
La Cour examinera ces griefs sous l’angle de l’article 1 du Protocole n
o
1, ainsi libellé dans sa partie pertinente en l’espèce
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. (...)
»
13.
Le Gouvernement conteste cette thèse.
14.
La Cour rappelle que, aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes. À cet égard, elle souligne que tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l’occasion que l’article 35 § 1 a pour finalité de ménager en principe aux États contractants
: éviter ou redresser les violations alléguées contre eux (
Vučković et autres c. Serbie
[GC], n
o
17153/11, § 72, 25 mars 2014).
15.
Dans l’examen des requêtes devant elle, la Cour observe, en principe l’épuisement des voies de recours internes à la date d’introduction de la requête devant elle. Cependant, comme la Cour l’a indiqué maintes fois, cette règle ne va pas sans exceptions, qui peuvent être justifiées par les circonstances particulières de chaque cas d’espèce (
İçyer c. Turquie
(déc.), n
o
‑
I, et
Demopoulos et autres c. Turquie
(déc.) [GC], n
os
46113/99 et 7 autres, CEDH 2010).
En l’espèce, il convient de déroger au principe général eu égard à l’existence de certains éléments, à savoir le nombre de requêtes similaires pendantes devant elle qui risquent d’engorger son rôle et ainsi d’affaiblir le fonctionnement du système de protection établi par la Convention (
Altunay c.
Turquie
(déc.), n
o
42936/07, § 35, 17 avril 2012)
.
Ce faisant, la Cour joue ainsi son rôle essentiel qui est régi par le principe de subsidiarité en donnant la possibilité aux États signataires de remédier aux atteintes des droits de l’homme en offrant des possibilités d’effacer les conséquences néfastes au sein de leur système juridique et administratif interne.
16.
La Cour a pu constater, dans le cadre de la décision
Altunay,
(décision précitée, §§ 33-38), et de l’arrêt
Dinç et autres c.
Turquie
, (n
o
34098/05, §
18, 13 novembre 2014) que la Cour de cassation avait conclu qu’en cas d’annulation d’un titre de propriété parce que le terrain relevait du domaine forestier ou de la bande littorale, une personne privée avait le droit de demander à un tribunal judiciaire à être indemnisée sur le fondement de l’article 1007 du Code Civil (
Altunay,
précité, § 26).
17.
Dans une décision adoptée ce même jour dans l’affaire
Mustafa Koçer c. Turquie
((déc.), n
o
47722/08, § 18), relative aux faits similaires à la présente, elle a constaté la mise en œuvre effective de cette disposition pour octroyer des indemnités au requérant.
18.
En l’espèce, la Cour ne décèle aucune circonstance exceptionnelle de nature à dispenser le requérant de l’obligation d’épuiser cette voie de recours interne et constate qu’il a toujours la possibilité d’introduire un recours en indemnisation dans le délai légal.
19.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
B.
Sur les autres violations alléguées
20.
Le requérant se plaint de la non-communication préalable des avis du procureur général et du juge rapporteur près le Conseil d’État. Il invoque à cet égard l’article 6 de la Convention, ainsi libellé en sa partie pertinente en l’espèce
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
21.
Le Gouvernement combat la thèse du requérant.
22.
La Cour a déjà examiné et déclaré irrecevable un tel grief en estimant que la partie requérante n’avait pas subi en l’occurrence un «
préjudice important
» dans l’exercice de son droit de participer de manière adéquate à la procédure litigieuse du fait de la non-communication de l’avis du procureur général et du juge rapporteur près le Conseil d’État (
Kılıç et autres c. Turquie
(déc.), n
o
33162/10, §§ 19-34, 3 décembre 2013, et
Karakuș c. Turquie
(déc.), n
o
52438/08, § 52, 7 mars 2017). En l’espèce, en l’absence d’argument ou de fait pouvant mener à une conclusion différente, la Cour déclare ce grief irrecevable en application de l’article 35 §§ 3 b) et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 5 octobre 2017.
Stanley Naismith
Robert Spano
Greffier
Président