SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PARTE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 2674/05 prezentate de Mehmet Șafi AKSOY împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 23 septembrie 2008 într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, Presidente, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, András Sajó, Nona Tsotsoria, Ișul Karakaș, Judge; din Sally Dolle, graffière de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 9 noiembrie 2004, după ce a intenționat aceasta, pronunță următoarea decizie: reclamantul, Mehmet Șafi Aksoy, este un cetățean turc, născut în 1940 și rezident în Silvan. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Batmanl Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: la 5 august 1992, Hotărârea Generală a Apei (denumită în continuare "administrația") l-a informat pe reclamant cu privire la exproprierea unui teren deținut de acesta. În dezacord cu suma alocată de către administrație, reclamantul sesizează instanța de mare instanță din Silvan cu privire la o acțiune în creștere a dreptului de proprietate la 1 septembrie 1992. Întrucât Tribunalul a fost informat de administrația cadastrului că proprietatea terenului în cauză făcea obiectul unui litigiu, instanța a amânat în mod regulat audierile, cu consimțământul părților, până la pronunțarea contestației. La 20 iunie 2000, administrația cadastrului a informat instanța că contestația se încheiase în favoarea reclamantului. La 23 iulie 2002, instanța a luat cunoștință de raportul de competență pe care l-a comandat pentru a determina valoarea bunului expropriat. La 24 ianuarie 2003, instanța a stabilit valoarea la care se face referire în art. 273 de lire turcești (TRL) cu dobânzi restante la rata legală care urmează să fie calculată începând cu 4 septembrie 1992, data transferului către administrația de proprietate a terenului expropriat. Tribunalul a luat măsuri pentru a se pronunța împotriva acestei hotărâri și a contestat, printre altele, rezultatul laminării pe baza căreia instanța stabilise dreptul la despăgubiri suplimentare. Reclamantul nu a formulat nici un recurs în casație. La 16 iunie 2003, Curtea de Casație a respins recursul formulat de administrație împotriva hotărârii din 23 ianuarie 2003. Aceasta a considerat că instanța de primă instanță a efectuat o instrucțiune completă, inclusiv o expertiză calificată, și că a apreciat corect valoarea terenului prin adăugarea pierderii câștigurilor pentru terenurile agricole. La 26 iulie 2004, administrația i-a restituit reclamantului toate sumele datorate, adică 3 447 320 000 TRL. GRIEFS Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost ascultată într-un termen rezonabil, în măsura în care procedura judiciară care a început la 1 iulie 2004 Septembrie 1992 nu s-a încheiat decât la data la care s-a plătit taxa pe valoarea adăugată acordată, adică la 26 iulie 2004. Întotdeauna sub aspectul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de insuficiența motivării hotărârii Curții de Casație. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul susține că dobânda moratoriu care i-a fost plătită era insuficientă în raport cu rata inflației. ÎN DREPT Reclamantul se plânge în primul rând de durata procedurii judiciare în cauză în această cauză. În această privință, acesta invocă art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat în părțile sale relevante Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră că este necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. În ceea ce privește plângerile prezentate la unghiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 și potrivit căreia Tribunalul nu a fost rezonabil și data reținută pentru plecarea intereselor moratorii a fost greșită, Curtea arată că reclamantul nu este prevăzut în casare și nu a prezentat în niciun fel aceste obiecțiuni în fața Înaltei Instanțe, care fusese sesizat numai de partea pârâtă. Or, în conformitate cu jurisprudența constantă a Curții, obiecțiunile formulate în fața acesteia trebuie să fi fost ridicate, cel puțin în esență, în fața instanței naționale în cauză (a se vedea, printre altele, Ahmet Sad ak c. Grecia Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1996-V, pp. 1653-1654, § 30 și, mai recent, Hakan Onen c. Turcia (dec.), 32860/96, 10 februarie 2004). Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă pentru a nu epuiza căile de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. În ceea ce privește afirmația reclamantului referitoare la lipsa de echitate a procesului în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție, în măsura în care Curtea de Casație nu și-ar fi motivat suficient hotărârea, Curtea amintește jurisprudența potrivit căreia, prin respingerea unei căi de atac, o instanță de recurs poate, în principiu, să se limiteze la a-și face propriile motive ale deciziei în cauză (a se vedea, printre altele, García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 26, CEDH 1999 I. În prezenta cauză, se constată în mod clar că: prin respingerea recursului, Curtea de Casație a verificat conformitatea instanei de judecată și a instanței atacate cu dispoziiile procedurale și, în ceea ce privește substana, a adoptat motivele invocate de instana de primă instană. Presupunând că cauza nu se confruntă cu alte motive, aceasta trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. În ceea ce privește obiecțiunile întemeiate pe insuficiența dobânzilor moratorii plătite în raport cu rata inflației, Curtea arată că calculele efectuate pe baza jurisprudenței sale constante stabilite de la Hotărârea Akkus c. Turcia (din 9 iulie 1997, Rec. 1997 IV) arată că reclamantul nu a suferit nicio pierdere reală. examinarea acestui motiv nu permite identificarea niciunei aparente de încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Arabaci c. Turcia (dec.), nr. 65714/01, 7 martie 2002). Prin urmare, aceste obiecțiuni trebuie respinse și ele ca fiind în mod vădit nefondate, în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, examinarea cauzei reclamantului întemeiat pe durata procedurii civile în cauză Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Sally Dollé Françoise Tulkens Modulul Președinte
de la requête n
o
2674/05
présentée par Mehmet Șafi AKSOY
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 23 septembre 2008 en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
Presidente,
Ireneu Cabral Barreto,
Vladimiro Zagrebelsky,
Danutė Jočienė,
András Sajó,
Nona Tsotsoria,
Ișıl Karakaș,
judges,
et
de Sally Dollé,
greffière de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 9 novembre 2004,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Mehmet Șafi Aksoy, est un ressortissant turc, né en 1940 et résidant à Silvan. Il est représenté devant la Cour par M
e
C.
Batmanlı, avocat à Diyarbakır.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 5 août 1992, la direction générale de l’eau (ci-après «
l’administration
») informa le requérant de l’expropriation d’un terrain lui appartenant.
En désaccord avec le montant allouée par l’administration, le requérant saisit le tribunal de grande instance de Silvan d’une action en augmentation de l’indemnité d’expropriation, le 1
er
septembre 1992.
Ayant été informé par l’administration du cadastre que la propriété du terrain en cause faisait l’objet d’une contestation, le tribunal reporta régulièrement les audiences, avec le consentement des parties, jusqu’à ce que la contestation soit tranchée.
Le 20 juin 2000, l’administration du cadastre informa le tribunal que la contestation avait pris fin en faveur du requérant.
Le 23 juillet 2002, le tribunal prit connaissance du rapport d’expertise qu’il avait commandé en vue de déterminer la valeur du bien exproprié.
Le 24 janvier 2003, le tribunal fixa le montant de l’indemnité d’expropriation en se fondant sur le résultat de l’expertise et lui octroya une indemnité complémentaire de 591
145
273 livres turques (TRL) assortie d’intérêts moratoires au taux légal à calculer à partir du 4 septembre 1992, date du transfert à l’administration de la propriété du terrain exproprié.
L’administration se pourvut en cassation contre ce jugement. Elle contesta entre autres le résultat de l’expertise sur la base de laquelle le tribunal avait fixé l’indemnité complémentaire. Le requérant ne forma pour sa part aucun pourvoi en cassation.
Le 16 juin 2003, la Cour de cassation rejeta le pourvoi formé par l’administration contre le jugement du 23 janvier 2003. Elle considéra que la juridiction de première instance avait procédé à une instruction complète, incluant une expertise qualifiée, et qu’elle avait correctement appréciée la valeur du terrain en y ajoutant la perte de gains pour les terrains agricoles.
Le 26 juillet 2004, l’administration versa au requérant l’ensemble des sommes dues, soit 3
447
320
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint que sa cause n’a pas été entendue dans un délai raisonnable dans la mesure où la procédure judiciaire qui a commencé le 1
er
septembre 1992 ne s’est achevée qu’à la date du paiement de l’indemnité accordée, soit le 26 juillet 2004.
Toujours sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de l’insuffisance de motivation de l’arrêt de la Cour de cassation.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, le requérant se plaint que le montant de l’indemnité complémentaire fixée par les tribunaux n’était pas raisonnable. Il conteste aussi sur ce point la date que le tribunal a retenue pour le départ des intérêts moratoires.
Se référant toujours à l’article 1 du Protocole n
o
1, le requérant soutient que les intérêts moratoires qui lui ont été versés étaient insuffisants par rapport au taux d’inflation.
1.
Le requérant se plaint en premier lieu de la durée de la procédure judiciaire en cause dans cette affaire. Il invoque à cet égard l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé dans ses parties pertinentes
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.
2.
Quant aux plaintes présentées sous l’angle de l’article 1 du Protocole n
o
1 et selon lesquelles l’indemnité complémentaire fixée par le tribunal n’était pas raisonnable et la date retenue pour le départ des intérêts moratoires était erronée, la Cour relève que le requérant ne s’est pas pourvu en cassation et n’a aucunement présenté ces griefs devant la haute juridiction, qui avait été saisie seulement par la partie adverse. Or, selon la jurisprudence constante de la Cour, il faut que les griefs formulés devant celle-ci aient été soulevés, au moins en substance, devant l’instance de recours nationale en question (voir, entre autres,
Ahmet Sadık c. Grèce
,
Recueil des arrêts et décisions
1996-V, pp. 1653-1654, §
30, et, plus récemment,
Hakan Onen c.
Turquie
(déc.), 32860/96, 10
février 2004).
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour non
‑
épuisement des voies de recours internes, en application de l’article
35 §§
1 et 4 de la Convention.
3.
En ce qui concerne l’allégation du requérant portant sur le manque d’équité du procès au sens de l’article 6 § 1 de la Convention, dans la mesure où la Cour de cassation n’aurait pas suffisamment motivé son arrêt, la Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle en rejetant un recours, une juridiction de recours peut, en principe, se borner à faire siens les motifs de la décision entreprise (voir, entre autres,
García Ruiz c. Espagne
[GC], n
o
30544/96, §
‑
I). Dans la présente affaire, il apparaît clairement qu’en rejetant le pourvoi, la Cour de cassation a vérifié la conformité de l’expertise et du jugement attaqué avec les dispositions procédurales et, quant à la substance, a adopté les motifs invoqués par la juridiction de première instance. A supposer que le grief ne se heurte pas à d’autres motifs d’irrecevabilité, il doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
En ce qui concerne les griefs tirés de l’insuffisance des intérêts moratoires versés par rapport au taux d’inflation,), la Cour relève que les calculs effectués sur la base de sa jurisprudence constante établie depuis l’arrêt
Akkus c. Turquie
(du 9 juillet 1997,
Recueil
1997
‑
IV) montrent que le requérant n’a subi aucune perte réelle. Par conséquent
, l’
examen de ce grief ne permet de déceler aucune apparence de violation de l’article 1 du Protocole n
o
1 (
Arabaci c. Turquie
(déc.), n
o
65714/01, 7 mars 2002).
Il s’ensuit que ces griefs aussi doivent être rejetés comme étant manifestement mal fondés, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen du grief du requérant tiré de la durée de la procédure civile en cause
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Sally Dollé
Françoise Tulkens
Greffière
Présidente