A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 1272/04 prezentate de Zekeriya KÖSE împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor LUI și Sally Dolle graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 21 noiembrie 2003, după ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Zekeriya Köse, este un resortisant turc, născut în 1947 și rezident în Izmit. El este reprezentat în fața Curții de către domnul quélémlekçioulu, avocat la Izmit. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este unul dintre descendenții A.K. și S.K. care dețineau o parte din teren, situat în locul menționat Karasu în Sakarya. În 1964, A.K. și S.K. au decedat și acest teren a fost transferat moștenitorilor lor, inclusiv reclamantului. În timp ce o acțiune în înregistrare a terenului în cauză, declanșată de reclamant și coproprietarii săi în 1965, a fost pendinte în fața instanței de mari instanțe, la 25 octombrie 1966, în urma unor studii cadastrale, terenul, devenit parcelă nr. 1, a unei suprafețe de 8 402 375 , neputând fi înscris în registrul funciar din cauza diferitelor titluri de proprietate, serviciul cadastru sesizează Tribunalul Cadastral din Karasu cu privire la o acțiune în constatarea faptului că proprietarii terenului în cauză sunt determinați pe cale judiciară. În termenul prevăzut de Legea privind registrul funciar, reclamantul și ceilalți coproprietari au intervenit în procedură în calitate de solicitanți de incidente cu constituirea de intervenienți. Prin prezentarea titlului lor de proprietate, ei au solicitat instanței să șteargă terenul în litigiu cu numele lor pe registrul funciar, deoarece au susținut utilizarea acestuia pe parcursul a 60 de ani. La 28 aprilie 1972, tribunalul cadastral a decis să ia în considerare o parte a parcelei nr. 1 care corespundea la 3 657 000 m în numele reclamantului și al coproprietarilor săi. terenul trebuia să fie înscris în numele Trezoreriei, deoarece părțile solicitante nu au avut orgasm timp de 20 de ani, termenul prevăzut de lege pentru rețetă. Restul terenului a fost transferat celeilalte părți solicitante. La 12 aprilie 1973, Curtea de Casație a Trezoreriei Publice a infirmat hotărârea atacată pe motiv că a existat o altă procedură pendinte cu privire la terenul în litigiu în fața Tribunalului de Mare Instanță, ceea ce obliga serviciul cadastru să înscrie pe registrul funciar numele proprietarului, oricare ar fi acesta. În plus, aceasta a subliniat faptul că, după studiul cadastral, părțile puteau solicita instanței să soluționeze litigiul. După ce a urmat procedura indicată în hotărârea Curții de Casație, serviciul cadastru recunoscut reclamantului și coproprietarilor săi proprietatea parcelei nr. 1/4 care corespundea cu 2 447 000 La 16 august 1977, Trezoreria publică și la 25 august 1977, reclamantul și coproprietarii săi au sesizat Tribunalul Cadastral cu o acțiune în anulare a acestei constatări a serviciului cadastru. La 28 octombrie 1986, Tribunalul Cadastral a acordat parțial câștig de cauză reclamantului și coproprietarilor săi, acordându-le o suprafață totală de 1 250 de decaare vechi (atik-dönüm : 918,672 m . El s-a bazat pe un set de elemente colectate și, în special, pe titlul de proprietate prezentat de reclamant și coproprietarii săi stabilit în 1873. El a decis, de asemenea, înscrierea pe numele lor a unei suprafețe de 50 de decade vechi, în măsura în care au folosit această parte a terenului pentru mai mult de 20 ani, circumstanță care le-a acordat în mod automat proprietatea asupra terenului prin prescripție dobândite. Părțile au formulat un recurs împotriva acestei decizii. La 12 iunie 1988, Curtea de Casație a infirmat hotărârea de primă instanță pe motiv că, atunci când a fost constituit în 1873 sub n 248, titlul de proprietate al ascensorului reclamantului și al coproprietarilor acestuia, menționat în procesul-verbal al serviciului funciar, era de o suprafață totală de 250 de decarii vechi, adică 229 750 m. Ea a constatat că suprafața terenului în litigiu a fost mărită pe registrul în cauză până la 1 250 de decarii vechi, fără niciun motiv legal. De la data constituirii titlului de proprietate, se consideră că toate modificările numărului și ale frontierei terenului al căror motiv nu era justificat au nicio valoare juridică. Prin urmare, instanța de primă instanță trebuia să ia în considerare suprafața menționată în titlul de proprietate în momentul reconstituirii sale în 1873, și anume 250 de decarii vechi. În ceea ce privește prescrierea dobândite pentru cele 50 de decade anterioare, Curtea de Casație a precizat că, pentru achiziționarea unui bun imobil prin prescripție dobândite, cele două condiții, și anume plata taxelor de proprietate și deținerea neîntreruptă timp de 20 de ani, nu au fost îndeplinite pentru restul cererii reclamanților. La 8 august 2000, Tribunalul a dispus o expertiză la fața locului, însoțită de un expert forestier și de un expert tehnic. La 10 octombrie 2000, în conformitate cu hotărârea Curții de Casație și în lumina documentelor de declarație, a titlului de proprietate inițial, a rapoartelor de competență și a avizelor experților locali, instanța a acordat parțial câștig de cauză reclamantului și coproprietarilor săi și le-a acordat o suprafață de 229 750 m (partea reclamantului fiind 144/9600). În ceea ce privește prescrierea dobândite pentru cele 50 de deraii vechi, el a urmat, de asemenea, avizul Curții de Casație pentru a le refuza cererea. În ceea ce privește restul, el a înscris terenul în litigiu în numele Trezoreriei Publice. La 20 martie 2001, Curtea de Casație a confirmat hotărârea de primă instanță. La 12 mai 2003, Curtea de Casație a respins acțiunea în litigiu. GRIEFS Invocând art. 6 din Convenție, coroborat cu art. 13, reclamantul a susținut că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil. În opinia sa, procedura a început în 1951 și a durat 52 de ani. în acest sens, susține că nu are dreptul la nicio acțiune efectivă în dreptul intern pentru a contesta durata excesivă a procedurii. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge, de asemenea, că a fost privat de dreptul său de a respecta bunurile sale, în măsura în care instanțele naționale nu au luat în considerare în mod corespunzător titlul de proprietate asupra terenului care i-a fost transmis ca urmare a decesului ascendenților săi. Invocând art. 6 din Convenție, coroborat cu art. 13, reclamantul se plânge de durata excesivă a procedurii care ar fi durat 52 de ani. Curtea consideră că este oportun să se examineze acest aspect din unghiul articolului 1 din Convenție. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său de a-și respecta bunurile, în măsura în care instanțele naționale nu au luat în considerare în mod corespunzător titlul de proprietate asupra terenului care i-a fost transmis în urma decesului ascendenților săi. Curtea observă că, în urma acțiunii introduse de reclamant și de coproprietarii săi, Tribunalul cadastral a încheiat litigiul privind titlul de proprietate al terenului în litigiu și le-a primit parțial cererea. Pentru a refuza restul, acesta se întemeiază pe elementele obiective pe care le-a colectat ca urmare a hotărârii Curții de Casație. El a decis că suprafața terenului în litigiu a fost mărită în registru: până la 1 250 Decade vechi fără niciun motiv legal, în timp ce în actul inițial de proprietate acesta a fost de 250 de deraii vechi. În ceea ce privește prescrierea dobândite pentru cele 50 de decare vechi, el a constatat că părțile interesate nu îndeplinesc toate condițiile necesare pentru a dobândi această parte a terenului. Pe de altă parte, Curtea constată că procedura în cauză nu este pătată de arbitrară. În plus, aceasta constată că, potrivit jurisprudenței sale, art. 1 din Protocolul nr 1 nu garantează dreptul de a dobândi bunuri ( Van der Mussele c. Belgia, Hotărârea din 23 noiembrie 1983, seria A n 70, p. 23 § 48 Slivenko c. Letonia (dec.) [GC], n 48321/99, § 121, CEDH 2002 II). Prin urmare, trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea de către reclamant a celui întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din Convenție (jurisdicția civilă) Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Sally Dolle Françoise Tulkens greve președinte
de la requête n
o
1272/04
présentée par Zekeriya KÖSE
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 8 janvier 2008 en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Ireneu Cabral Barreto,
Riza Türmen,
Mindia Ugrekhelidze,
Vladimiro Zagrebelsky,
Antonella Mularoni,
Dragoljub Popović,
juges,
et de Sally Dollé
,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 21 novembre 2003,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Zekeriya Köse, est un ressortissants turc, né en 1947 et résidant à Izmit. Il est représenté devant la Cour par M
e
İ.
Çömlekçioğlu, avocat à Izmit.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant est l’un des descendants de A.K. et S.K. qui étaient propriétaires d’une partie d’un terrain, sis au lieu-dit Karasu à Sakarya.
En 1964, A.K. et S.K décédèrent et ce terrain fut transféré à leurs héritiers, dont le requérant.
Alors qu’une action en enregistrement du terrain litigieux, déclenchée par le requérant et ses copropriétaires en 1965, était pendante devant le tribunal de grande instance, le 25 octobre 1966, à la suite d’études cadastrales, le terrain, devenu parcelle n
o
1, d’une superficie de 8
402
375
m
2
, ne pouvant être inscrit sur le registre foncier en raison des différents titres de propriété, le service du cadastre saisit le tribunal cadastral de Karasu d’une action en constatation afin de faire déterminer les propriétaires du terrain en cause par voie judiciaire. Dans le délai prévu par la loi sur le registre foncier, le requérant et les autres copropriétaires intervinrent dans la procédure en qualité de demandeurs incidents avec la constitution de partie intervenante. En présentant leur titre de propriété, ils demandèrent au tribunal d’inscrire le terrain litigieux à leur nom sur le registre foncier car ils soutenaient l’avoir utilisé durant 60
ans sans interruption, ni contestation.
Le 28 avril 1972, le tribunal cadastral décida d’inscrire une partie de la parcelle n
o
1 correspondant à 3
657
000 m
2
au nom du requérant et ses copropriétaires. Il précisa de surcroît qu’une superficie de 4
645
175
m
2
du terrain devait être inscrite au nom du Trésor public puisque les parties demanderesses n’avaient pas joui du terrain pendant 20 ans, délai exigé par la loi pour prescription acquisitive. Le reste du terrain fut transféré à l’autre partie demanderesse.
Le 12 avril 1973, sur le pourvoi en cassation du Trésor public, la Cour de cassation infirma le jugement attaqué au motif qu’il y avait une autre procédure pendante concernant le terrain litigieux devant le tribunal de grande instance, ce qui obligeait le service du cadastre à inscrire sur le registre foncier le nom, quel qu’il soit, du propriétaire. Elle souligna de surcroît qu’après l’étude cadastrale, les parties pouvaient demander au tribunal de trancher le litige.
Après avoir suivi la procédure indiquée dans l’arrêt de la Cour de cassation, le service du cadastre reconnut au requérant et à ses copropriétaires la propriété de la parcelle n
o
1/4 qui correspondait à 2
447
000
m
2
.
Le 16 août 1977, le Trésor public, et le 25 août 1977, le requérant et ses copropriétaires saisirent le tribunal cadastral d’une action en annulation de cette constatation du service du cadastre.
Le 28 octobre 1986, le tribunal cadastral donna partiellement gain de cause au requérant et à ses copropriétaires en leur accordant une superficie totale de 1
250 décares anciennes (
atik-dönüm
: 918,672 m
2
). Il se fonda sur un ensemble d’éléments recueillis et notamment sur le titre de propriété présenté par le requérant et ses copropriétaires établi en 1873. Il décida également l’inscription à leur nom d’une superficie de 50 décares anciennes dans la mesure où ils avaient utilisé cette partie du terrain pendant plus de 20
ans, circonstance qui leur conférait automatiquement la propriété du terrain par prescription acquisitive.
Les parties formèrent un pourvoi contre cette décision.
Le 12 juin 1988, la Cour de cassation infirma le jugement de première instance au motif que, lorsqu’il avait été constitué en 1873 sous le n
o
248, le titre de propriété des ascendants du requérant et de ses copropriétaires, mentionné sur le procès-verbal du service foncier, était d’une surface totale de 250
décares anciennes, soit 229
750 m
2
. Elle constata que la superficie du terrain litigieux avait été augmentée sur le registre foncier jusqu’à 1
250
décares anciennes sans aucun motif légal. Elle estima qu’à partir de la date de la constitution du titre de propriété, tous les changements de nombre et de frontière du terrain dont le motif n’était pas justifié n’avaient aucune valeur juridique. Le tribunal de première instance devait donc prendre en considération la superficie dont le titre de propriété faisait mention lors de sa reconstitution en 1873, à savoir 250 décares anciennes. En ce qui concerne la prescription acquisitive pour les 50 décares anciennes, la Cour de cassation précisa que, pour l’acquisition d’un bien immobilier par la prescription acquisitive, les deux conditions, à savoir le paiement des taxes foncières et la possession ininterrompue pendant 20 ans, n’étaient pas réunies pour le restant de la demande des requérants. Elle demanda au tribunal de fond d’effectuer de nouvelles expertises pour définir la superficie et les bordures du terrain du requérant et de ses copropriétaires.
Le 8 août 2000, le tribunal ordonna une expertise sur les lieux, accompagnée d’un expert forestier et d’un expert technique. Il entendit également des experts locaux.
Le 10 octobre 2000, se conformant à l’arrêt de la Cour de cassation et à la lumière des documents d’archives, du titre de propriété originel, des rapports d’expertise et des avis des experts locaux, le tribunal donna partiellement gain de cause au requérant et à ses copropriétaires et leur accorda une superficie de 229
750 m
2
(la part du requérant étant 144/9600). En ce qui concerne la prescription acquisitive pour les 50 décares anciennes, il suivit également l’avis de la Cour de cassation pour refuser leur demande. Pour le reste, il ordonna l’inscription du terrain litigieux au nom du Trésor public.
Le 20 mars 2001, la Cour de cassation confirma le jugement de première instance.
Le 12 mai 2003, la Cour de cassation rejeta le recours en rectification d’arrêt.
Invoquant l’article 6 de la Convention, combiné avec l’article 13, le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
». Selon lui, la procédure a commencé en 1951 et duré 52
ans. A cet égard, il soutient n’avoir disposé d’aucun recours effectif en droit interne afin de contester la durée excessive de la procédure.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, le requérant se plaint également d’avoir été privé de son droit au respect de ses biens dans la mesure où les juridictions nationales n’ont pas dûment tenu compte du titre de propriété relatif au terrain qui lui avait été transmis à la suite du décès de ses ascendants.
1.
Invoquant l’article 6 de la Convention, combiné avec l’article 13, le requérant se plaint de la durée excessive de la procédure qui aurait duré 52
ans.
La Cour estime opportun d’examiner ce grief sous l’angle de l’article
6
§
1 de la Convention.
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article
54 § 2 b) de son règlement.
2.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, le requérant se plaint d’une atteinte à son droit au respect de ses biens dans la mesure où les juridictions nationales n’ont pas dûment tenu compte du titre de propriété relatif au terrain qui lui avait été transmis à la suite du décès de ses ascendants.
La Cour observe qu’à la suite de l’action introduite par le requérant et ses copropriétaires, le tribunal cadastral a tranché le litige concernant le titre de propriété du terrain litigieux et accueilli partiellement leur demande. Pour en refuser le restant, il s’est fondé sur les éléments objectifs qu’il a recueillis à la suite de l’arrêt de la Cour de cassation. Il a décidé que la superficie du terrain litigieux avait été augmentée sur le registre foncier jusqu’à 1
250
décares anciennes sans aucun motif légal, alors que dans l’acte de propriété originel celle-ci était de 250 décares anciennes. En ce qui concerne la prescription acquisitive pour les 50 décares anciennes, il a constaté que les intéressés ne remplissaient pas toutes les conditions nécessaires pour acquérir cette partie du terrain.
Par ailleurs, la Cour constate que la procédure en question n’est pas entachée d’arbitraire. En outre, elle observe que, selon sa jurisprudence, l’article
1 du Protocole n
o
1 ne garantit pas un droit à acquérir des biens (
Van der Mussele c. Belgique
, arrêt du 23 novembre 1983, série A n
o
70, p.
23, § 48
;
Slivenko c. Lettonie
(déc.) [GC], n
o
‑
II).
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen du grief du requérant tiré de l’article 6 § 1 de la Convention (durée de la procédure civile)
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Sally Dollé
Françoise Tulkens
Greffière
Présidente