KURUY c. TURQUIE

SECȚIUNEA A DOUA

DECIZIE PRIVIND ADMISIBILITATEA

a cererii nr. 11835/02

prezentată de Muammer KURUY

împotriva Turciei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), reunită la 26 februarie 2008 într-o cameră compusă din:

Françoise Tulkens, președintă,

Antonella Mularoni,

Ireneu Cabral Barreto,

Rıza Türmen,

Vladimiro Zagrebelsky,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović, judecători,

și Sally Dollé, grefieră de secțiune,

Având în vedere cererea sus-menționată introdusă la 25 decembrie 2001,

Având în vedere decizia Curții de a se prevala de art. 29 §3 din Convenție și de a examina împreună admisibilitatea și fondul cauzei,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de către reclamant,

După deliberare, pronunță următoarea decizie:

ÎN FAPT

Reclamantul, dl Muammer Kuruy, este cetățean turc, născut în 1934 și domiciliat în Istanbul. Guvernul turc („Guvernul") este reprezentat de agentul său.

A. Circumstanțele speței

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

La 5 iunie 1968, reclamantul a cumpărat de la primăria din Kağıthane (Istanbul) un teren cu o suprafață de 232,76 m2. Acest bun a fost desemnat prin parcela nr. 4587, cu o suprafață de 174 m2, la momentul înscrierii sale în cartea funciară. Titlul de proprietate a fost stabilit pe numele Trezoreriei.

La 22 ianuarie 1981, la cererea reclamantului și a municipalității, direcția cărții funciare a dispus înscrierea parcelei în cauză pe numele primăriei din Kağıthane.

La 26 februarie 1982, reclamantul a introdus o acțiune în fața tribunalului de mare instanță („TGI") din Istanbul pentru a obține anularea deciziei direcției cărții funciare și înscrierea parcelei respective pe numele său.

La 1 aprilie 1988, TGI din Istanbul a admis această cerere și a dispus înscrierea parcelei nr. 4587, cu o suprafață de 174 m2, în cartea funciară pe numele reclamantului. La 26 februarie 1990, Curtea de Casație a confirmat această sentință.

La 15 mai 1990, făcând referire la sentința din 1 aprilie 1988, reclamantul a solicitat un titlu de proprietate pentru terenul său cu o suprafață de 232,76 m2.

La o dată necunoscută, planul de amenajare a terenurilor a fost modificat. 43 m2 din parcela în cauză au fost atribuiți cu titlu de participare la amenajarea teritoriului (düzenleme ortaklık payı), astfel cum este prevăzut la art. 18 din Legea privind amenajarea teritoriului. Restul parcelei, și anume 131 m2, a fost încorporat într-o nouă parcelă cu o suprafață de 225 m2.

La 17 august 1990, cota-parte a reclamantului în noua parcelă a fost înscrisă în cartea funciară pe numele său. Pentru rest, 89 m2 au fost înscriși pe numele Trezoreriei la 8 septembrie 1989 și 5 m2 pe numele municipalității din Istanbul la 12 noiembrie 1993.

La 8 septembrie 1999, reclamantul a chemat în judecată Trezoreria și primăria din Kağıthane în fața TGI din Șișli pentru a obține anularea înscrierii pe numele acestora și înscrierea celor 232,76 m2 în cartea funciară pe numele său.

La 9 octombrie 2000, experții și-au depus raportul în fața TGI. Aceștia au constatat că terenul cumpărat de reclamant de la primăria din Kağıthane avea într-adevăr o suprafață de 232,76 m2. Cu toate acestea, doar 174 m2 din acest teren fuseseră parcelați sub nr. 4587. Restul terenului nu făcuse obiectul unei înscrieri în cartea funciară pe numele reclamantului și fusese afectat construcției unui drum. În plus, cererea prezentată de reclamant în fața TGI din Istanbul referindu-se doar la parcela în cauză, acesta nu a putut obține înscrierea în cartea funciară decât a 174 m2. În cadrul acestei proceduri, reclamantul nu prezentase nicio contestație referitoare la suprafața terenului.

La 30 ianuarie 2001, tribunalul de mare instanță din Șișli a respins cererea reclamantului. Acesta a remarcat, pe de o parte, că primăria din Kağıthane nu putea fi parte la litigiu, în măsura în care nu avea titlu de proprietate asupra terenului în cauză. Pe de altă parte, modificarea planului de amenajare a terenurilor fiind rezultatul unui act administrativ, reclamantul ar fi trebuit să sesizeze în prealabil tribunalul administrativ competent pentru a contesta legalitatea acestui act administrativ și să ceară anularea noului plan de amenajare a terenurilor.

La 9 aprilie 2001, Curtea de Casație a confirmat această sentință. La 21 iunie 2001, a respins cererea de revizuire a hotărârii.

Între timp, la 21 martie 2000, Trezoreria i-a notificat reclamantului o somație de plată pentru ocuparea de facto a cotei sale pentru perioada de la 1 ianuarie 1989 la 31 decembrie 1999, în măsura în care reclamantul ridicase o construcție parțial pe terenul său.

Reclamantul a cerut anularea acestei somații de plată.

La 30 aprilie 2001, tribunalul administrativ din Istanbul a respins cererea reclamantului. A constatat totuși că Trezoreria nu putea pretinde o despăgubire pentru ocupare de facto decât pentru o perioadă de zece ani.

La 26 martie 2004, Consiliul de Stat a confirmat sentința din 30 aprilie 2001. La 7 iulie 2006, a respins cererea de revizuire a hotărârii.

B. Dreptul și practica internă relevante

Conform art. 18 din Legea privind amenajarea teritoriului, suprafața unui teren care beneficiază de o amenajare de interes public poate fi redusă în schimbul plusvalorii rezultate din amenajarea respectivă și aceasta fără nicio despăgubire.

PLÂNGERE

Reclamantul invocă o atingere adusă dreptului său de proprietate, în măsura în care a rămas cu un teren de 131 m2, în timp ce cumpărase de la primăria din Kağıthane un teren cu o suprafață de 232,76 m2. El se plânge că a fost obligat să plătească despăgubiri pentru ocupare de facto. Nu invocă niciun articol din Convenție.

ÎN DREPT

Guvernul invită Curtea să declare cererea inadmisibilă pentru nerespectarea termenului de șase luni și pentru neepuizarea căilor de recurs interne. Acesta observă mai întâi că problema referitoare la pierderea inițială a suprafeței terenului a fost tranșată în cadrul procedurii în fața TGI din Istanbul, care s-a încheiat prin hotărârea Curții de Casație din 26 februarie 1990. Or, cererea fiind introdusă la 25 decembrie 2001, este tardivă. În ceea ce privește modificarea planului de amenajare a terenurilor, Guvernul susține că reclamantul nu a cerut anularea actului administrativ în cauză.

În speță, Curtea constată că reclamantul a cumpărat în 1968 un teren cu o suprafață de 232,76 m2 de la primăria din Kağıthane. La înscrierea în cartea funciară, terenul a fost desemnat prin parcela nr. 4587, cu o suprafață de 174 m2. Restul suprafeței inițiale nu a făcut obiectul unei înscrieri în cartea funciară. Ulterior, procedura în fața tribunalului de mare instanță din Istanbul s-a referit la înscrierea acestei parcele pe numele reclamantului. La capătul procedurii, reclamantului i s-a eliberat un titlu de proprietate pentru parcela nr. 4587, cu o suprafață de 174 m2. Procedura în fața acestei jurisdicții s-a încheiat prin hotărârea Curții de Casație din 26 februarie 1990. În opinia Curții, în măsura în care reclamantul se plânge de pierderea inițială de suprafață la înscrierea bunului sub parcela nr. 4587, hotărârea din 26 februarie 1990 constituie decizia internă definitivă. În consecință, această parte a cererii este tardivă și trebuie respinsă în temeiul art. 35 §§1 și 4 din Convenție.

În ceea ce privește modificarea planului de amenajare a terenurilor, Curtea constată că 43 m2 din terenul aparținând reclamantului au fost afectați participării la amenajarea teritoriului. Restul suprafeței a fost încorporat într-o nouă parcelă, partajată între reclamant, Trezorerie și municipalitate. Acțiunea introdusă de reclamant în fața tribunalului de mare instanță din Șișli viza obținerea înscrierii totalității noii parcele pe numele său în cartea funciară. Tribunalul de mare instanță a respins cererea reclamantului pe motiv că jurisdicțiile administrative trebuiau să se pronunțe în prealabil asupra anulării actului administrativ aflat la originea modificării planului de amenajare a terenurilor. Or, reclamantul nu a încercat niciodată să obțină anularea actului administrativ în cauză. În consecință, Curtea consideră că reclamantul nu a îndeplinit condiția referitoare la epuizarea căilor de recurs interne. În consecință, această parte a cererii trebuie, de asemenea, respinsă în temeiul art. 35 §§1 și 4 din Convenție.

În ceea ce privește, în final, despăgubirea pentru ocupare de facto, Curtea constată că reclamantul contestă proprietatea Trezoreriei asupra noii parcele. În opinia sa, proprietatea totalității noii parcele îi aparține. În lumina celor explicate la paragraful de mai sus, Curtea consideră că această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul art. 35 §§3 și 4 din Convenție.

Prin urmare, este necesar să se pună capăt aplicării art. 29 §3 din Convenție și să se declare cererea inadmisibilă.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă.

Sally Dollé

Françoise Tulkens

Grefieră

Președintă

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

11835/02

présentée par Muammer KURUY

contre la Turquie

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 26 février 2008 en une chambre composée de

:

Françoise Tulkens,

présidente

,

Antonella Mularoni,

Ireneu Cabral Barreto,

Rıza Türmen,

Vladimiro Zagrebelsky,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović,

juges

,

et de Sally Dollé

,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 25

décembre 2001,

Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Muammer Kuruy, est un ressortissant turc, né en 1934 et résidant à Istanbul. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») est représenté par son agent.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 5 juin 1968, le requérant acheta à la mairie de Kağıthane (Istanbul) un terrain d’une superficie de 232,76 m

2

. Ce bien fut désigné par la parcelle n

o

4587 d’une superficie de 174 m

2

lors de son inscription au registre foncier. Le titre de propriété fut établi au nom du Trésor.

Le 22 janvier 1981, sur requête du requérant et de la municipalité, la direction du registre foncier ordonna l’inscription de la parcelle en question au nom de la mairie de Kağıthane.

Le 26 février 1982, le requérant introduisit une action devant le tribunal de grande instance («

TGI

») d’Istanbul en vue d’obtenir l’annulation de la décision de la direction du registre foncier et l’inscription de ladite parcelle à son nom.

Le 1

er

avril 1988, le TGI d’Istanbul accéda à cette demande et ordonna l’inscription de la parcelle n

o

4587 d’une superficie de 174 m

2

au registre foncier au nom du requérant. Le 26 février 1990, la Cour de cassation confirma ce jugement.

Le 15 mai 1990, se référant au jugement du 1

er

avril 1988, le requérant demanda un titre de propriété pour son terrain d’une superficie de 232,76

m

2

.

À une date non connue, le plan d’aménagement des sols fut modifié. 43

m

2

de la parcelle en question furent attribués au titre de la participation à l’aménagement du territoire (

düzenleme ortaklık payı

) telle que prévue à l’article

18 de la loi sur l’aménagement du territoire. Le reste de la parcelle, à savoir 131 m

2

, fut incorporé dans une nouvelle parcelle d’une superficie de 225

m

2

.

Le 17 août 1990, la quotepart du requérant dans la nouvelle parcelle fut inscrite au registre foncier à son nom. Pour le reste, 89 m

2

furent inscrit au nom du Trésor le 8 septembre 1989 et 5 m

2

au nom de la municipalité d’Istanbul le 12

novembre 1993.

Le 8 septembre 1999, le requérant assigna le Trésor et la mairie de Kağıthane devant le TGI de Șișli en vue d’obtenir l’annulation de l’inscription à leur nom et l’inscription de 232,76 m

2

au registre foncier à son nom.

Le 9 octobre 2000, les experts déposèrent leur rapport devant le TGI. Ils constatèrent que le terrain acheté par le requérant à la mairie de Kağıthane était bien d’une superficie de 232,76

m

2

. Toutefois, seuls 174 m

2

de ce terrain avaient été parcellisés sous le n

o

m

2

. Lors de cette procédure, le requérant n’avait présenté aucune contestation concernant la superficie du terrain.

Le 30 janvier 2001, le tribunal de grande instance de Șișli rejeta la demande du requérant. Il releva d’une part que la mairie de Kağıthane ne pouvait pas être partie au litige dans la mesure où elle n’avait pas de titre de propriété sur le terrain en question. D’autre part, la modification du plan d’aménagement des sols étant le résultat d’un acte administratif, le requérant aurait dû préalablement saisir le tribunal administratif compétent pour contester la légalité de cet acte administratif et demander l’annulation du nouveau plan d’aménagement des sols.

Les 9 avril 2001, la Cour de cassation confirma ce jugement. Le 21

juin 2001, elle rejeta la demande en révision de l’arrêt.

Entre-temps, le 21 mars 2000, le Trésor notifia au requérant une injonction de payer pour occupation

de facto

de sa quote-part pour la période du 1

er

janvier 1989 au 31 décembre 1999 dans la mesure où le requérant avait érigé une construction en partie sur son terrain.

Le requérant demanda l’annulation de cette injonction de payer.

Le 30 avril 2001, le tribunal administratif d’Istanbul écarta la demande du requérant. Il releva toutefois que le Trésor ne pouvait réclamer un dédommagement pour occupation

de facto

que pour une période de dix ans.

Le 26 mars 2004, le Conseil d’État confirma le jugement du 30

avril 2001. Le 7 juillet 2006, il écarta la demande de révision de l’arrêt.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

Selon l’article 18 de loi sur l’aménagement du territoire, la superficie d’un terrain qui bénéficie d’un aménagement d’intérêt public peut être réduite en contrepartie de la plus-value tirée de l’aménagement en question et ce, sans aucune indemnisation.

GRIEF

Le requérant allègue une atteinte à son droit de propriété dans la mesure où il s’est retrouvé avec un terrain de 131 m

2

alors qu’il avait acheté à la mairie de Kağıthane un terrain d’une superficie de 232,76 m

2

. Il se plaint d’avoir été condamné à payer des indemnités pour occupation

de facto

. Il n’invoque aucun article de la Convention.

EN DROIT

Le Gouvernement invite la Cour à déclarer la requête irrecevable pour non-respect du délai de six mois et non-épuisement des voies de recours internes. Il fait observer d’abord que la question relative à la perte initiale de la superficie du terrain a été tranchée lors de la procédure devant le TGI d’Istanbul, laquelle s’est terminée par l’arrêt de la Cour de cassation du 26

février 1990. Or la requête ayant été introduite le 25 décembre 2001, elle est tardive. Quant à la modification de plan d’aménagement des sols, le Gouvernement fait valoir que le requérant n’a pas demandé l’annulation de l’acte administratif concerné.

En l’espèce, la Cour relève que le requérant a acheté en 1968 un terrain d’une superficie de 232,76 m

2

à la mairie de Kağıthane. Lors de l’inscription au registre foncier, le terrain a été désigné par la parcelle n

o

4587 d’une superficie de 174 m

2

. Le reste de la surface initiale n’a pas fait l’objet d’une inscription au registre foncier. Par la suite, la procédure devant le tribunal de grande instance d’Istanbul a porté sur l’inscription de cette parcelle au nom du requérant. Au terme de la procédure, le requérant s’est vu délivrer un titre de propriété pour la parcelle n

o

4587, d’une superficie de 174 m

2

. La procédure devant cette juridiction s’est terminée par l’arrêt de la Cour de cassation du 26 février 1990. De l’avis de la Cour, pour autant que le requérant se plaint de la perte initiale de surface lors de l’inscription du bien sous la parcelle n

o

4587, l’arrêt du 26

février 1990 constitue la décision interne définitive. Il s’ensuit que cette partie de la requête est tardive et doit être rejetée en application de l’article

35 §§

1 et

4 de la Convention.

Quant à la modification du plan d’aménagement des sols, la Cour note que 43 m

2

du terrain appartenant au requérant ont été affectés à la participation à l’aménagement du territoire. Le reste de la superficie a été incorporé dans une nouvelle parcelle, partagée entre le requérant, le Trésor et la municipalité. L’action introduite par le requérant devant le tribunal de grande instance de Șișli visait à obtenir l’inscription de la totalité de la nouvelle parcelle à son nom sur le registre foncier. Le tribunal de grande instance débouta le requérant au motif que les juridictions administratives devaient au préalable se prononcer sur l’annulation de l’acte administratif à l’origine de la modification du plan d’aménagement des sols. Or, le requérant n’a jamais cherché à obtenir l’annulation de l’acte administratif en question. En conséquence, la Cour estime que le requérant n’a pas satisfait à la condition relative à l’épuisement des voies de recours internes. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit aussi être rejetée en application de l’article

35

§§

1 et

4 de la Convention.

S’agissant enfin de l’indemnité pour occupation

de facto

, la Cour note que le requérant conteste la propriété du Trésor sur la nouvelle parcelle. D’après lui, la propriété de la totalité de la nouvelle parcelle lui appartient. À la lumière de ce qui est expliqué au paragraphe ci-dessus, la Cour estime que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Il convient donc de mettre fin à l’application de l’article

29

§

3 de la Convention et de déclarer la requête irrecevable.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Sally Dollé

Françoise Tulkens

Greffière

Président