SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 41965/18 BULAT împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 13 octombrie 2020 într-un comitet compus din Valeriu Gritco, președinte, Branko Lubarda, Pauliine Koskelo, judecători, și din Hasan Bak Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de către reclamant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl S Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 20 octombrie 2005, reclamantul a cumpărat părți (corespunzând la 37 ) dintr-un teren situat la Ankara. La momentul cumpărării, bunul în cauză a fost clasificat în planul de urbanism în La o dată nespecificată, reclamantul a prezentat o cerere de inițiere a unei proceduri de expropriere a bunurilor. La 23 mai 2012, administrația a respins această cerere. La 23 mai 2012, reclamantul sesizează instanța judecătorească în mare măsură din Ankara pentru ca acesta să pronunțe transferul proprietății către administrație și stabilește valoarea dreptului de proprietate care îi revine. Printr-o hotărâre care a devenit definitivă la 8 decembrie 2014, Tribunalul pentru Conflicte a declarat instanțele judiciare incompetente în beneficiul competenței instanțelor administrative de a se pronunța asupra fondului cauzei. La 10 februarie 2015, reclamantul sesizează instanța administrativă din Ankara. 10. La 30 noiembrie 2016, Tribunalul a respins această cerere fără a se pronunța asupra fondului cauzei. 11. Reclamantul a făcut apel la această decizie. 12. La 12 mai 2017, Curtea Administrativă Regională d În primul rând, Comisia a constatat că a avut nici o influență asupra municipalității pe teren și că, la 14 septembrie 2015, planul de amenajare a terenului la nivel de 1/1000 a fost modificat și că bunul în cauză a fost clasificat în prezent în planul de urbanism în zona de sănătate privată. Prin urmare, nu a fost posibil să se concluzioneze că dreptul de proprietate al reclamantului a fost limitat pentru o perioadă nedeterminată și că, prin urmare, cererea ar trebui respinsă. 14. La 5 martie 2018, Curtea Constituțională a declarat acțiunea individuală introdusă de recurentul inadmisibil pentru lipsa vădită de temei. Această decizie a fost notificată reclamantului la 9 martie 2018. 16. Curtea Constituțională a indicat mai întâi că, în principiu, o incertitudine de lungă durată cu privire la soarta unui bun lovit de neconstrucționalitate îl obliga pe proprietarul acestui bun să suporte o sarcină specială și exorbitantă și rupea echilibrul corect dintre, pe de o parte, cerințele de interes general și, pe de altă parte, protecția dreptului la respectarea bunurilor. În această privință, Comisia a citat Hotărârea Sporrong și Lönnroth c. Suedia (23 septembrie 1982, seria A n 52). Ea a observat apoi că Prin urmare, Comisia a considerat că terenul a devenit constructiv și că restricția inițială în cauză fusese eliminată. Curtea Constituțională a adăugat că faptul că construcția trebuie să fie obligatorie o instituție de sănătate privată ar putea fi considerată o restricție a dreptului de proprietate, dar că această situație nu ar fi putut trece pentru că l-a obligat pe reclamant să suporte o sarcină nelegitimă și excesivă de natură să rupă echilibrul corect între cerințele de interes general al comunității și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale acestuia. GRIFS 21. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 6 din Convenție, reclamantul declară că dreptul de proprietate asupra proprietății sale, fără o contraprestație, la edificarea unei instituții de sănătate privată, a redus potențialul de utilizare a acestui teren și a încălcat dreptul său la respectarea proprietăților sale. Reclamantul susține că circumstanțele cauzei au încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 6 din convenție. 23. Guvernul combate această teză și invită Curtea să declare cererea inadmisibilă pentru neatenție vădită de temei. În această privință, acesta susține în special că reclamantul nu a trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă care a încălcat echilibrul corect care trebuie să conducă între, pe de o parte, cerințele de interes general și, pe de altă parte, protecția dreptului la respectarea bunurilor. 24. Recurentul își reiterează obiecțiunile cu privire la hotărârea Ziya chévik c. Turcia, n 19145/08, 21 iunie 2011. 25. Curtea amintește că, în temeiul principiului jura novit curia , nu este ținută prin mijloace de drept avansate de un reclamant în temeiul Convenției și al Protocoalelor acesteia și poate decide calificarea juridică care trebuie acordată faptelor de la un singur om prin examinarea acestuia pe teren de la articole sau a dispozițiilor convenției, altele decât cele invocate de reclamant (Guerra și alții c. Italia, 19 februarie 1998, § 44). Rec., 1998, Radomilja și alții, c. Croația [GC], n 37685/10 22768/12, § 126, 20 martie 2018). Prin urmare, Curtea, amantă a calificării faptelor, consideră că este necesar să se examineze obiecțiunile reclamantului numai din perspectiva articolului 1 din Protocolul nr. 26. În continuare, Curtea amintește că este în mod constant o jurisprudență că faptul că un teren este supus unei interdicții de a construi, ca urmare a atribuirii sale, în planul de urbanism, la edificarea unui echipament public în vederea exproprierii sale ulterioare constituie o interferență care intră sub incidența primei teze a articolului 1 din Protocolul nr 1 (Hakan Ar 13331/07, § 37, 11 ianuarie 2011 și Ziya quevik , citată anterior, § 46. 27. Curtea amintește, în sfârșit, că, într-un domeniu atât de complex și de dificil ca amenajarea teritoriului, statele contractante au o marjă largă de apreciere pentru a-și desfășura politica urbanistică (Sporrong și Lönnroth, citată anterior, § 69). Cu toate acestea, Curtea nu poate renunța la puterea sa de control. 28. În speță, Curtea constată că bunul în cauză a fost clasificat mai întâi în "zonele de sănătate publică" și că a fost lovit de inconstrucbilitate, apoi în "zonele de sănătate private" Cu toate acestea, a doua măsură a făcut ca bunul să fie construit, cu condiția ca construcția să fie în conformitate cu scopul vizat în planul local de urbanism. Cu alte cuvinte, restricția privind utilizarea terenului de sine este atenuată. 30. Curtea constată că reclamantul, susținând că aceste măsuri de ingerință nu au afectat un echilibru corect între imperativele de interes general și cele de protecție a drepturilor sale fundamentale, a sesizat instanțele interne. Cererea de despăgubire a reclamantului a fost examinată în mod corespunzător de instanțele naționale, care au considerat că, în lumina jurisprudenței relevante a Curții și după ce au ascultat în contradictoriu argumentele părților și au examinat toate elementele corespunzătoare, că prejudiciul suferit de reclamant nu ar deschide dreptul la despăgubiri. Curtea nu descoperă niciun element care să permită să se concluzioneze că deciziile lor ar fi compromise sau ar fi în mod evident nerațional. 31. Întradevăr, Curtea observă că, la momentul în care bunul în cauză a fost achiziționat de către reclamant, acest bun era deja clasificat în "zone de sănătate publică" Prin urmare, la data la care a fost cumpărată de către un terț (punctul 4 de mai sus), acesta a fost afectat de incapacitatea de a-și exercita activitatea la data la care a fost achiziționată de către acesta. Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul știa sau ar fi trebuit să știe în mod rezonabil că, în conformitate cu planul d Prin urmare, nu se putea aștepta să obțină un permis de instalare, în special pentru construirea acestuia, și, prin urmare, acesta trebuie să fie considerat ca acceptând un astfel de risc în momentul achiziționării terenului în cauză (Matczyński c. Polonia, n 32794/07, ê 109, 15 decembrie 2015). 33. În plus, Curtea arată că restricția în cauză se găsește atenuată prin modificarea planului de amenajare a solului la scară de 1/1000 . Bunul se află acum într-o zonă clasificată ca fiind construită, cu condiția ca construcția să se refere la o instituție de sănătate privată. Terenul poate fi vândut sau închiriat și celui care dorește să facă o astfel de investiție. 34. Pe de altă parte, în ceea ce privește hotărârea Ziya chévik menționată anterior la care se referă reclamantul, Curtea nu vede în ce mod această hotărâre ar consolida teza de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Prin urmare, având în vedere considerațiile de mai sus, Curtea consideră că echilibrul corect care trebuie să guverneze între interesele implicate a fost menținut. 36. Prin urmare, cererea este vădit greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § 3 litera (a) și 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Adoptată în limba franceză și comunicată în scris la 12 noiembrie 2020. Hasan Bak
Requête n
o
41965/18
Sıtkı BULAT
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 13 octobre 2020 en un comité composé de
:
Valeriu Grițco,
président,
Branko Lubarda,
Pauliine Koskelo,
juges,
et de Hasan Bakırcı,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 13 août 2018,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Sıtkı Bulat, est un ressortissant turc né en 1964 et résidant à Ankara. Il a été représenté devant la Cour par M
e
Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent.
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
3.
Le 20 octobre 2005, le requérant acheta des parts (correspondant à 37
m
2
) d’un terrain situé à Ankara.
4.
Au moment de l’achat, le bien en question était classé dans le plan d’urbanisme en «
zone d’établissements de santé publics
» et ce depuis le 9
mars 1988.
5.
À une date non précisée, le requérant saisit l’administration d’une demande visant à engager une procédure d’expropriation concernant le bien.
6.
L’administration rejeta cette demande.
7.
Le 23 mai 2012, le requérant saisit le tribunal de grande instance d’Ankara pour que celui-ci prononce le transfert de propriété à l’administration et fixe le montant de l’indemnité lui revenant.
8.
Par une décision de justice devenue définitive le 8 décembre 2014, le tribunal des conflits déclara les tribunaux judiciaires incompétents au profit de la compétence des tribunaux administratifs pour statuer sur le fond de l’affaire.
9.
Le 10 février 2015, le requérant saisit alors le tribunal administratif d’Ankara.
10.
Le 30 novembre 2016, le tribunal rejeta cette demande sans statuer sur le fond de l’affaire.
11.
Le requérant fit appel de cette décision.
12.
Le 12 mai 2017, la Cour administrative régionale d’Ankara décida de statuer sur le fond de l’affaire.
13.
Elle constata d’abord qu’il n’y avait pas eu de mainmise de la municipalité sur le terrain. Elle releva ensuite que le 14 septembre 2015 le plan d’aménagement des sols à l’échelle de 1/1000
e
avait été modifié et que le bien en question était désormais classé dans le plan d’urbanisme en «
zone d’établissements de santé privés
», permettant ainsi de construire un établissement de santé privé, de louer ou de vendre le bien à des tiers. Pour la Cour administrative, il n’était pas dès lors possible de conclure que le droit de propriété du requérant avait été restreint pour une durée indéterminée et que, par conséquent, il convenait de rejeter la demande.
14.
Le requérant saisit la Cour constitutionnelle d’un recours individuel.
15.
Le 5 mars 2018, la Cour constitutionnelle déclara le recours individuel introduit par le requérant irrecevable pour défaut manifeste de fondement. Cette décision fut notifiée au requérant le 9 mars 2018.
16.
Elle débouta l’intéressé de sa demande pour, notamment, les motifs suivants.
17.
La Cour constitutionnelle indiqua d’abord, qu’en principe une incertitude de longue durée sur le sort d’un bien frappé d’inconstructibilité faisait supporter au propriétaire de ce bien une charge spéciale et exorbitante et rompait le juste équilibre devant régner entre, d’une part, les exigences de l’intérêt général, et, d’autre part, la sauvegarde du droit au respect des biens. Elle cita à cet égard l’arrêt
Sporrong et Lönnroth c. Suède
(23 septembre 1982, série A n
o
52).
18.
Elle observa ensuite qu’il n’y avait pas eu de mainmise de l’administration sur le terrain et que le plan d’aménagement des sols à l’échelle de 1/1000
e
avait été modifié par celle-ci
: la zone concernée était ainsi devenue dans le plan d’urbanisme «
zone d’établissements de santé privés
».
19.
Elle considéra que le terrain était ainsi devenu constructible et que la restriction initiale en cause avait été supprimée.
20.
La Cour constitutionnelle ajouta que le fait que la construction doive obligatoirement être un établissement de santé privé pouvait certes être considéré comme une restriction au droit de propriété mais que cette situation ne pouvait pour autant passer pour avoir fait supporter au requérant une charge illégitime et excessive de nature à rompre le juste équilibre entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’intéressé.
21.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1 et l’article 6 de la Convention, le requérant allègue que l’affectation de son terrain, sans contrepartie, à l’édification d’un établissement de santé privé a restreint l’usage potentiel de ce terrain et a porté atteinte à son droit au respect de ses biens.
22.
Le requérant soutient que les circonstances de la cause ont emporté violation de l’article 1 du Protocole n
o
1 et de l’article 6 de la Convention.
23.
Le Gouvernement combat cette thèse et invite la Cour à déclarer la requête irrecevable pour défaut manifeste de fondement. À cet égard, il soutient notamment que le requérant n’a pas eu à supporter une charge spéciale et exorbitante qui a rompu le juste équilibre devant régner entre, d’une part, les exigences de l’intérêt général et, d’autre part, la sauvegarde du droit au respect des biens.
24.
Le requérant réitère ses griefs en se référant à l’arrêt
Ziya Çevik c.
Turquie
, n
o
19145/08, 21 juin 2011.
25.
La Cour rappelle qu’en vertu du principe
jura novit curia
, elle n’est pas tenue par les moyens de droit avancés par un requérant en vertu de la Convention et de ses Protocoles, et elle peut décider de la qualification juridique à donner aux faits d’un grief en examinant celui-ci sur le terrain d’articles ou de dispositions de la Convention autres que ceux invoqués par le requérant (
Guerra et autres c. Italie
, 19 février 1998, § 44,
Recueil des arrêts et décisions
1998
‑
I,
Radomilja et autres c. Croatie
[GC], n
os
37685/10
et
22768/12, § 126, 20 mars 2018). La Cour, maîtresse de la qualification des faits, estime donc, qu’il convient d’examiner les griefs du requérant sous le seul angle de l’article 1 du Protocole n
o
1.
26.
Elle rappelle ensuite qu’il est de jurisprudence constante que la circonstance qu’un terrain soit soumis à une interdiction de construire en raison de son affectation, dans le plan d’urbanisme, à l’édification d’un équipement public en vue de son expropriation ultérieure constitue une ingérence relevant de la première phrase de l’article 1 du Protocole n
o
1 (
Hakan Arı c. Turquie
, n
o
13331/07, § 37, 11
janvier 2011, et
Ziya Çevik
, précité, § 46).
27.
La Cour rappelle enfin que, dans un domaine aussi complexe et difficile que l’aménagement du territoire, les États contractants jouissent d’une large marge d’appréciation pour mener leur politique urbanistique (
Sporrong et Lönnroth
, précité, § 69). Néanmoins, la Cour ne saurait renoncer pour autant à son pouvoir de contrôle.
28.
En l’espèce, la Cour relève d’emblée qu’il n’y a jamais eu de mainmise de la municipalité sur le terrain du requérant.
29.
Elle constate que le bien en question a été classé d’abord en «
zone d’établissements de santé publics
» et qu’il a été frappé d’inconstructibilité, puis en «
zone d’établissements de santé privés
». La seconde mesure a rendu le bien constructible sous réserve cependant que la construction soit en conformité avec le but visé dans le plan local d’urbanisme. Autrement dit, la restriction visant l’usage du terrain s’est trouvée atténuée.
30.
La Cour note que le requérant, soutenant que ces mesures d’ingérences n’ont pas ménagé un «
juste équilibre
» entre les impératifs de l’intérêt général et ceux de la sauvegarde de ses droits fondamentaux, a saisi les tribunaux internes. La demande d’indemnisation du requérant a été dûment examinée par les juridictions nationales, lesquelles ont estimé à la lumière de la jurisprudence pertinente de la Cour et après avoir entendu contradictoirement les arguments des parties et examiné tous les éléments appropriés, que le préjudice subi par le requérant n’ouvrait pas droit à indemnisation. La Cour ne décèle aucun élément permettant de conclure que leurs décisions seraient entachées d’arbitraire ou seraient manifestement déraisonnables.
31.
En effet, elle observe qu’au moment de l’acquisition du bien litigieux par le requérant, ce bien était déjà classé en «
zone d’établissements de santé publics
» (paragraphe 4 ci-dessus). Il était donc frappé d’inconstructibilité à la date de l’achat par l’intéressé. Autrement dit, la restriction en cause existait lorsque le requérant a fait l’acquisition du bien.
32.
La Cour estime dès lors que le requérant savait ou aurait raisonnablement dû savoir que, selon le plan d’urbanisme en vigueur au moment de l’acquisition du terrain en question, la propriété était classée en «
zone d’établissements de santé publics
». Il ne pouvait donc raisonnablement s’attendre à obtenir un permis pour l’aménager, notamment pour y construire, et, par conséquent, il doit ainsi être considéré comme ayant accepté un tel risque lors de l’acquisition du terrain litigieux (
Matczyński c.
Pologne
, n
o
32794/07, § 109, 15 décembre 2015).
33.
De plus, la Cour relève que la restriction en question s’est trouvée atténuée par la modification du plan d’aménagement des sols à l’échelle de 1/1000
e
. Le bien se trouve désormais dans une zone classée constructible sous réserve que la construction concerne un établissement de santé privé. Le terrain peut également être vendu ou loué à celui qui souhaite faire un tel investissement.
34.
Par ailleurs, quant à l’arrêt
Ziya Çevik
précité auquel se réfère le requérant, la Cour ne voit pas en quoi cet arrêt conforterait la thèse de l’intéressé dans la mesure où la situation dénoncée est différente en l’espèce, dès lors que le terrain était déjà frappé d’inconstructibilité au moment de son acquisition par le requérant, ce qui n’était pas le cas dans l’affaire
Ziya Çevik
.
35.
Aussi, à la lumière des considérations qui précèdent, la Cour estime que le juste équilibre devant régner entre les intérêts en jeu a été maintenu.
36.
Dès lors, la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35
§§ 3 a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 12 novembre 2020.
Hasan Bakırcı
Valeriu Grițco
Greffier adjoint
Président