SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 45336/18 Murat ÖZTEK împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 13 octombrie 2020 într-un comitet compus din Valeriu Gritco, președinte, Branko Lubarda, Pauliine Koskelo, judecători, și din Hasan Bak Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie: reclamantul, dl Murat Öztek, este un resortisant turc născut în 1961 și rezident în Ankara. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul Alsan, avocat la Ankara. Guvernul turc ( mai mult decât) a fost reprezentat de agentul său. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 17 mai 1996, reclamantul a cumpărat părți (corespunzând la 15 m) dintr-un teren situat la Ankara. La momentul cumpărării, bunul în cauză a fost clasificat în planul de La o dată nespecificată, reclamantul informează instanța administrativă din Ankara cu privire la o cerere de inițiere a unei proceduri de expropriere cu privire la proprietate. La 8 mai 2015, administrația a respins această cerere. La 8 mai 2015, reclamantul sesizează instanța administrativă din Ankara pentru ca acesta din urmă să emită transferul de proprietate către administrație și stabilește valoarea dreptului de proprietate care îi revine. La 27 ianuarie 2017, tribunalul administrativ a respins această cerere și a constatat mai întâi că nu a existat niciun control al municipalității pe teren. El a amintit apoi că, în principiu, o incertitudine de lungă durată cu privire la soarta unui bun lovit de irecuperabilitate a dus proprietarului acestui bun o sarcină specială și exorbitantă și rupea echilibrul corect care trebuia să domine, pe de o parte, cerințele de interes general, și, pe de altă parte, protejarea dreptului la respectarea bunurilor. El a citat în această privință hotărârea în cauză. De asemenea, a observat că planul de amenajare a terenului la scară de 1/1000 a fost modificat de către administrație la 3 aprilie 2013 și că zona în cauză a devenit în planul de dezvoltare a solului la scară de 1/1000 de unități de sănătate private 11. În cele din urmă, el a adăugat că terenul a devenit astfel zidibil și că restricia iniială în cauză a fost suprimată și că terenul a fost rezervat în prezent pentru uz privat și nu public, astfel încât nu mai era necesar să fie expropriat reclamantul de proprietatea sa. 12. Reclamantul a făcut apel la această decizie. 13. La 19 octombrie 2017, Curtea Administrativă Regională (Ankara), hotărând în apel, a confirmat în toate dispozițiile hotărârea atacată. 14. Reclamantul sesizează Curtea Constituțională cu privire la o acțiune individuală. 15. La 28 iunie 2018, Curtea Constituțională a declarat acțiunea individuală introdusă de recurentul inadmisibil pentru lipsa vădită de temei. Această decizie a fost notificată reclamantului la 4 iulie 2018. GRIEF 16. 1 și art. 6 din Convenție, reclamantul declară că dreptul său de a-și respecta proprietatea, fără a fi compensat, la edificarea unei instituții de sănătate privată a redus potențialul de utilizare a acestui teren și a încălcat dreptul său de a-și respecta bunurile. ÎN Â 17. Reclamantul susține că circumstanțele cauzei au dus la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 6 din Convenție. 18. Guvernul contestă această teză și invită Curtea să declare cererea inadmisibilă pentru neatenție vădită de temei. În această privință, acesta susține în special că reclamantul nu a trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă care a încălcat echilibrul corect care trebuie să conducă între, pe de o parte, cerințele de interes general și, pe de altă parte, protecția dreptului la respectarea bunurilor. 19. Recurentul își reiterează obiecțiunile cu privire la hotărârea Ziya chévik c. Turcia, nr 19145/08, 21 iunie 2011. 20. Curtea amintește că, în temeiul principiului jura novit curia , nu este ținută prin mijloace de drept avansate de un reclamant în temeiul Convenției și al Protocoalelor acesteia și poate decide calificarea juridică care trebuie acordată faptelor de la un singur om prin examinarea acestuia pe teren de la articole sau a dispozițiilor convenției, altele decât cele invocate de reclamant (Guerra și alții c. Italia, 19 februarie 1998, § 44). Rec., 1998, Radomilja și alții, c. Croația [GC], n 37685/10 și 22768/12, § 126, 20 martie 2018). Prin urmare, Curtea, amanta calificării faptelor, consideră că este necesar să se examineze obiecțiunile reclamantului numai din perspectiva articolului 1 din Protocolul nr. 21. În continuare, Comisia amintește că este în mod constant o jurisprudență că faptul că un teren este supus unei interdicții de a construi, ca urmare a atribuirii sale, în planul de dezvoltare a urbanismului, la edificarea unui echipament public în vederea exproprierii sale ulterioare constituie o interferență care intră sub incidența primei teze a articolului 1 din Protocolul nr 1 (Hakan Ar În sfârșit, Curtea amintește că, într-un domeniu atât de complex și de dificil precum amenajarea teritoriului, statele contractante au o marjă largă de apreciere pentru a-și desfășura politica urbanistică (Sporrong și Lönnroth c. Suedia, 23 septembrie 1982, § 69, seria A n 52. Cu toate acestea, Curtea nu poate renunța la competența sa de control. 23. În speță, Curtea reieșea din a doua măsură a făcut ca bunul să fie construit, cu condiția ca construcția să fie în conformitate cu scopul vizat în planul local de urbanism. Cu alte cuvinte, restricția privind utilizarea terenului este redusă. 25. Curtea constată că reclamantul, susținând că aceste măsuri de ingerință nu au condus la un echilibru corect între imperativele de interes general și cele de protecție a drepturilor sale fundamentale, a sesizat instanțele interne. Cererea de despăgubire a reclamantului a fost examinată în mod corespunzător de instanțele naționale, care au considerat că, în lumina jurisprudenței relevante a Curții și după ce au ascultat în contradictoriu argumentele părților și au examinat toate elementele corespunzătoare, că prejudiciul suferit de reclamant nu ar deschide dreptul la despăgubiri. Curtea nu descoperă niciun element care să permită să se concluzioneze că deciziile lor ar fi afectate sau ar fi în mod evident nerațional. 26. Întradevăr, Curtea constată că, în momentul în care bunul în cauză a fost achiziționat de către reclamant, acest bun era deja clasificat în "zone de sănătate publică" Prin urmare, la data la care a fost cumpărată de către un terț (punctul 4 de mai sus), acesta a fost afectat de incapacitatea de a deține proprietatea. Cu alte cuvinte, restricția în cauză exista atunci când reclamantul a achiziționat proprietatea. 27. Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul știa sau ar fi trebuit să știe în mod rezonabil că, în conformitate cu planul de urbanism în vigoare în momentul dobândirii terenului în cauză, proprietatea era clasificată ca zonă de sănătate publică Prin urmare, nu se putea aștepta să obțină un permis de instalare, în special pentru construirea acestuia, și, prin urmare, acesta trebuie să fie considerat ca acceptând un astfel de risc în momentul achiziționării terenului în cauză (Matczyński c. Polonia, n 32794/07, ê 109, 15 decembrie 2015). 28. În plus, Curtea arată că restricția în cauză este găsită atenuată prin modificarea planului de amenajare a solului la scară de 1/1000 . Bunul se află acum într-o zonă clasificată ca construită, cu condiția ca construcția să se refere la o instituție de sănătate privată. Terenul poate fi vândut sau închiriat și celui care dorește să facă o astfel de investiție. 29. Pe de altă parte, în ceea ce privește hotărârea Ziya chévik menționată anterior la care se referă reclamantul, Curtea nu vede în ce mod această hotărâre ar consolida teza de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Prin urmare, având în vedere considerațiile de mai sus, Curtea consideră că echilibrul corect care trebuie să guverneze între interesele implicate a fost menținut. 31. Prin urmare, cererea este vădit greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § 3 litera (a) și 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Adoptată în limba franceză și comunicată în scris la 12 noiembrie 2020. Hasan Bak
Requête n
o
45336/18
Murat ÖZTEK
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 13
octobre
2020 en un comité composé de
:
Valeriu Grițco,
président,
Branko Lubarda,
Pauliine Koskelo,
juges,
et de Hasan Bakırcı,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 21 septembre 2018,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Murat Öztek, est un ressortissant turc né en 1961 et résidant à Ankara. Il a été représenté devant la Cour par M
e
Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent.
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
3.
Le 17 mai 1996, le requérant acheta des parts (correspondant à 15 m
2
) d’un terrain situé à Ankara.
4.
Au moment de l’achat, le bien en question était classé dans le plan d’urbanisme en «
zone d’établissements de santé publics
» et ce depuis le 11
février 1994.
5.
À une date non précisée, le requérant saisit l’administration d’une demande visant à engager une procédure d’expropriation concernant le bien.
6.
L’administration rejeta cette demande.
7.
Le 8 mai 2015, le requérant saisit le tribunal administratif d’Ankara pour que celui-ci prononce le transfert de propriété à l’administration et fixe le montant de l’indemnité lui revenant.
8.
Le 27 janvier 2017, le tribunal administratif rejeta cette demande.
9.
Il constata d’abord qu’il n’y avait pas eu de mainmise de la municipalité sur le terrain. Il rappela ensuite qu’en principe, une incertitude de longue durée sur le sort d’un bien frappé d’inconstructibilité faisait porter au propriétaire de ce bien une charge spéciale et exorbitante et rompait le juste équilibre devant régner entre, d’une part, les exigences de l’intérêt général, et, d’autre part, la sauvegarde du droit au respect des biens. Il cita à cet égard l’arrêt
Hakan Arı c. Turquie
(n
o
13331/07, 11 janvier 2011).
10.
Il observa également que le plan d’aménagement des sols à l’échelle de 1/1000
e
avait été modifié par l’administration le 3 avril 2013 et que la zone concernée était devenue dans le plan d’urbanisme «
zone d’établissement de santé privé
».
11.
Il releva que le terrain était ainsi devenu constructible et que la restriction initiale en cause avait été supprimée. Il ajouta enfin que le terrain étant désormais réservé à un usage privé et non public, il n’était plus nécessaire d’exproprier le requérant de son bien.
12.
Le requérant fit appel de cette décision.
13.
Le 19 octobre 2017, la Cour administrative régionale d’Ankara, statuant en appel, confirma en toutes ses dispositions le jugement attaqué.
14.
Le requérant saisit la Cour constitutionnelle d’un recours individuel.
15.
Le 28 juin 2018, la Cour constitutionnelle déclara le recours individuel introduit par le requérant irrecevable pour défaut manifeste de fondement. Cette décision fut notifiée au requérant le 4 juillet 2018.
16.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1 et l’article 6 de la Convention, le requérant allègue que l’affectation de son terrain, sans contrepartie, à l’édification d’un établissement de santé privé a restreint l’usage potentiel de ce terrain et a porté atteinte à son droit au respect de ses biens.
17.
Le requérant soutient que les circonstances de la cause ont emporté violation de l’article 1 du Protocole n
o
1 et de l’article 6 de la Convention.
18.
Le Gouvernement conteste cette thèse et invite la Cour à déclarer la requête irrecevable pour défaut manifeste de fondement. À cet égard, il soutient notamment que le requérant n’a pas eu à supporter une charge spéciale et exorbitante qui a rompu le juste équilibre devant régner entre, d’une part, les exigences de l’intérêt général et, d’autre part, la sauvegarde du droit au respect des biens.
19.
Le requérant réitère ses griefs en se référant à l’arrêt
Ziya Çevik c.
Turquie
, n
o
19145/08, 21 juin 2011.
20.
La Cour rappelle qu’en vertu du principe
jura novit curia
, elle n’est pas tenue par les moyens de droit avancés par un requérant en vertu de la Convention et de ses Protocoles, et elle peut décider de la qualification juridique à donner aux faits d’un grief en examinant celui-ci sur le terrain d’articles ou de dispositions de la Convention autres que ceux invoqués par le requérant (
Guerra et autres c. Italie
, 19 février 1998, § 44,
Recueil des arrêts et décisions
1998
‑
I,
Radomilja et autres c. Croatie
[GC], n
os
37685/10 et 22768/12, § 126, 20 mars 2018). La Cour, maîtresse de la qualification des faits, estime donc, qu’il convient d’examiner les griefs du requérant sous le seul angle de l’article 1 du Protocole n
o
1.
21.
Elle rappelle ensuite qu’il est de jurisprudence constante que la circonstance qu’un terrain soit soumis à une interdiction de construire en raison de son affectation, dans le plan d’urbanisme, à l’édification d’un équipement public en vue de son expropriation ultérieure constitue une ingérence relevant de la première phrase de l’article 1 du Protocole n
o
1 (
Hakan Arı c. Turquie
, précité, § 37, et
Ziya Çevik
, précité, § 46).
22.
La Cour rappelle enfin que, dans un domaine aussi complexe et difficile que l’aménagement du territoire, les États contractants jouissent d’une large marge d’appréciation pour mener leur politique urbanistique (
Sporrong et Lönnroth c. Suède
, 23 septembre 1982, § 69, série A n
o
52). Néanmoins, la Cour ne saurait renoncer pour autant à son pouvoir de contrôle.
23.
En l’espèce, la Cour relève d’emblée qu’il n’y a jamais eu de mainmise de la municipalité sur le terrain du requérant.
24.
Elle constate ensuite que le bien en question a été classé d’abord en «
zone d’établissements de santé publics
» et qu’il a été frappé d’inconstructibilité, puis en «
zone d’établissements de santé privés
». La seconde mesure a rendu le bien constructible sous réserve cependant que la construction soit en conformité avec le but visé dans le plan local d’urbanisme. Autrement dit, la restriction visant l’usage du terrain s’est trouvée atténuée.
25.
La Cour note que le requérant, soutenant que ces mesures d’ingérences n’ont pas ménagé un «
juste équilibre
» entre les impératifs de l’intérêt général et ceux de la sauvegarde de ses droits fondamentaux, a saisi les tribunaux internes. La demande d’indemnisation du requérant a été dûment examinée par les juridictions nationales, lesquelles ont estimé à la lumière de la jurisprudence pertinente de la Cour et après avoir entendu contradictoirement les arguments des parties et examiné tous les éléments appropriés, que le préjudice subi par le requérant n’ouvrait pas droit à indemnisation. La Cour ne décèle aucun élément permettant de conclure que leurs décisions seraient entachées d’arbitraire ou seraient manifestement déraisonnables.
26.
En effet, elle observe qu’au moment de l’acquisition du bien litigieux par le requérant, ce bien était déjà classé en «
zone d’établissements de santé publics
» (paragraphe 4 ci-dessus). Il était donc frappé d’inconstructibilité à la date de l’achat par l’intéressé. Autrement dit, la restriction en cause existait lorsque le requérant a fait l’acquisition du bien.
27.
La Cour estime dès lors que le requérant savait ou aurait raisonnablement dû savoir que, selon le plan d’urbanisme en vigueur au moment de l’acquisition du terrain en question, la propriété était classée «
zone d’établissements de santé publics
». Il ne pouvait donc raisonnablement s’attendre à obtenir un permis pour l’aménager, notamment pour y construire, et par, conséquent, il doit ainsi être considéré comme ayant accepté un tel risque lors de l’acquisition du terrain litigieux (
Matczyński c.
Pologne
, n
o
32794/07, § 109, 15 décembre 2015).
28.
De plus, la Cour relève que la restriction en question s’est trouvée atténuée par la modification du plan d’aménagement des sols à l’échelle de 1/1000
e
. Le bien se trouve désormais dans une zone classée constructible sous réserve que la construction concerne un établissement de santé privé. Le terrain peut également être vendu ou loué à celui qui souhaite faire un tel investissement.
29.
Par ailleurs, quant à l’arrêt
Ziya Çevik
précité auquel se réfère le requérant, la Cour ne voit pas en quoi cet arrêt conforterait la thèse de l’intéressé dans la mesure où la situation dénoncée est différente en l’espèce, dès lors que le terrain était déjà frappé d’inconstructibilité au moment de son acquisition par le requérant, ce qui n’était pas le cas dans l’affaire
Ziya Çevik
.
30.
Aussi, à la lumière des considérations qui précèdent, la Cour estime que le juste équilibre devant régner entre les intérêts en jeu a été maintenu.
31.
Dès lors, la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35
§§ 3 a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 12 novembre 2020.
Hasan Bakırcı
Valeriu Grițco
Greffier adjoint
Président