SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere n 42935/18 Emin Genç împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 13 octombrie 2020 într-un comitet compus din Valeriu Grițco, președinte, Branko Lubarda, Pauliine Koskelo, judecători, și din Hasan Bak Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT recurentul, dl Emin Genç, este un resortisant turc născut în 1974 și rezident în Ankara. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul Alsan, avocat care exercită funcția în Ankara. Guvernul turc ( A fost reprezentat de agentul său. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 5 decembrie 1995, reclamantul a cumpărat părți (referitor la o suprafață de 68 , un teren situat în Ankara. La momentul cumpărării, bunul în cauză a fost clasificat pe planul de urbanism într-o zonă publică destinată unui complex sportiv în Ankara. La data de 2 februarie 1989, reclamantul a fost informat cu privire la faptul că nu a primit un răspuns din partea administrației. În lipsa unui răspuns, în valoare de respingere implicită a cererii, la 4 august 2015, reclamantul sesizează instanța administrativă din Ankara pentru ca acesta să prezinte transferul de proprietate către administrație și să stabilească suma de plată care îi revine. În noiembrie 2016, instanța a respins această cerere fără a se pronunța asupra fondului cauzei. Reclamantul a făcut apel la această decizie. La 12 mai 2017, Curtea Administrativă Regională din Ankara a decis să se pronunțe asupra fondului cauzei. octombrie 2015 planul de amenajare a terenului la scară 1/1000 a fost modificat și că bunul în cauză a fost clasificat în prezent pe planul de urbanism în zona privată destinată unui complex sportiv Prin urmare, pentru Curtea Administrativă, s-a ajuns la concluzia că dreptul de proprietate al reclamantului a fost limitat pentru o perioadă nedeterminată și, prin urmare, cererea ar trebui respinsă. 10. 11. La 30 martie 2018, Curtea Constituțională a declarat inadmisibilă, pentru lipsa vădită a temeiului, acțiunea individuală introdusă de solicitant. Această decizie a fost notificată acestuia la 5 aprilie 2018. 12. În primul rând, aceasta a indicat faptul că, în principiu, o incertitudine de lungă durată cu privire la soarta unui bun lovit de irecuperabilitate îi făcea proprietarului său o sarcină specială și exorbitantă și rupea echilibrul corect dintre, pe de o parte, cerințele de interes general și, pe de altă parte, protecția dreptului la respectarea bunurilor. Sporrong și Lönnroth c. Suedia (23 septembrie 1982, seria A n 52). Ea a observat apoi că planul de amenajare a solului la scară 1/1000 fusese modificat de administrație și că zona în cauză a devenit pe plan de urbanism o zonă privată destinată unui complex sportiv 15. Prin urmare, Comisia a considerat că terenul a devenit structurabil și că restricția inițială denunțată fusese ridicată. Curtea Constituțională a adăugat că obligația de a construi o instituție sportivă putea să analizeze într-adevăr într-o restricție a dreptului de proprietate, dar că această situație nu putea fi considerată ca având o sarcină nelegitimă și excesivă asupra reclamantului, de natură să rupă echilibrul corect între cerințele de interes general al comunității și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale GRIFS 17. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 6 din Convenție, reclamantul susține că dreptul de proprietate asupra proprietății sale, fără o contraprestație, la edificarea unei unități sportive, a redus potențialul de utilizare a terenului respectiv și i-a adus atingere dreptului său de a-și respecta bunurile. Guvernul combate această teză și invită Curtea să declare cererea inadmisibilă pentru neatenție vădită de temei. În această privință, acesta susține în special că reclamantul nu a trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă care ar fi încălcat echilibrul corect dintre, pe de o parte, cerințele de interes general și, pe de altă parte, protecția dreptului la respectarea bunurilor. 19. Reclamantul își reiterează obiecțiunile cu privire la hotărârea Ziya quevik c. Turcia, nr 19145/08, 21 iunie 2011. 20. Curtea amintește că, în temeiul principiului jura novit curia , nu este ținută prin mijloace de drept avansate de un reclamant în temeiul Convenției și al Protocoalelor acesteia și poate decide cu privire la calificarea juridică care urmează să fie acordată faptelor la locul de origine al mai întâi prin examinarea acestuia pe teren de articole sau a altor dispoziții ale Convenției, altele decât cele invocate de către Õ (Guerra și alții c. Italia , 19 februarie 1998, § 44, Rec., 1998, Radomilja și alții, c. Croația [GC], n 37685/10 și 22768/12, § 126, 20 martie 2018). Prin urmare, Curtea, amantă a calificării faptelor, consideră că este necesar să se examineze obiecțiunile reclamantului numai din punctul de vedere al articolului 1 din Protocolul nr. 21. Comisia consideră că, având în vedere jurisprudența sa constantă, faptul că un teren este afectat de o interdicție de a construi (în acest caz, ca urmare a atribuirii sale, pe un plan de urbanism, la edificarea unui echipament public) în vederea exproprierii sale ulterioare constituie o interferență care intră sub incidența primei teze a articolului 1 din Protocolul nr 1 (Hakan Ar 13331/07, § 37, 11 ianuarie 2011 și Ziya quevik , citată anterior, § 46. 22. Curtea amintește, de asemenea, că, într-un domeniu atât de complex și de dificil ca amenajarea teritoriului, statele contractante au o marjă largă de apreciere pentru a-și desfășura politica urbanistică (Sporrong și Lönnroth, citată anterior, § 69). Cu toate acestea, Curtea nu poate renunța la puterea sa de control. 23. În cazul de față, aceasta se referă mai întâi la faptul că nu a avut niciodată un control asupra municipalității pe teritoriul reclamantului. 24. Ea constată apoi că bunul în cauză a fost mai întâi clasificat în Cu toate acestea, a doua măsură a făcut ca proprietatea să fie construită, cu condiția ca construcția să fie conformă cu scopul stabilit în planul local de urbanism. Cu alte cuvinte, domeniul de aplicare al restricției care a afectat terenul a fost redus. 25. Curtea ia notă de faptul că reclamantul, susținând că, atunci când au luat aceste măsuri de inerență, autoritățile nu au pus în aplicare un echilibru corect între imperativele de interes general și cele de salvgardare a drepturilor sale fundamentale, a sesizat instanțele interne. Cererea sa de despăgubire a fost examinată în mod corespunzător de instanțele naționale, care au considerat, în lumina jurisprudenței relevante a Curții și după ce au ascultat în contradictoriu argumentele părților și au examinat toate elementele corespunzătoare, că prejudiciul suferit de aceasta nu ar deschide dreptul la despăgubiri. Curtea nu descoperă niciun element care să permită să se concluzioneze că deciziile lor ar fi afectate în mod negativ sau în mod vădit nerațional. 26. Întradevăr, Curtea observă că, la data la care a fost achiziționată de către 4 de mai sus) și, prin urmare, lovit de neconstrucționalitate. Cu alte cuvinte, restricția denunțată exista deja atunci când reclamantul a dobândit terenul în cauză. 27. Curtea consideră, prin urmare, că Prin urmare, el nu se putea aștepta în mod rezonabil să obțină un permis de amenajare, în special pentru a construi pe acest teren, și, prin urmare, trebuie să fie considerat ca fiind de acord cu existența unui risc imediat după cumpărarea terenului respectiv (Matczyński c. Polonia, n 32794/07, ê 109, 15 decembrie 2015). 28. În plus, Curtea arată că modificarea planului de amenajare a solului la scară 1/1000 a redus domeniul de aplicare al restricției denunțate, bunul aflat acum într-o zonă clasificată ca fiind construită, cu condiția ca construcția să se refere la un complex sportiv. Terenul poate fi vândut sau închiriat ori închiriat ori oricui dorește să facă o astfel de investiție. 29. Pe de altă parte, în ceea ce privește hotărârea Ziya quevik invocată de reclamant, Curtea nu vede în ce mod ar consolida teza de la Õ , situația denunțată fiind diferită în speță, dat fiind că terenul era deja lovit de neconstrucționalitate la momentul achiziționării sale de către reclamant, ceea ce nu era cazul în cauza Ziya signevik 30. Prin urmare, având în vedere considerațiile de mai sus, Curtea consideră că echilibrul corect care trebuie să guverneze între interesele implicate a fost menținut. 31. Prin urmare, cererea este vădit greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § 3 litera (a) și 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Adoptată în limba franceză și comunicată în scris la 12 noiembrie 2020. Hasan Bak
Requête n
o
42935/18
Emin GENÇ
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 13 octobre 2020 en un comité composé de
:
Valeriu Grițco,
président,
Branko Lubarda,
Pauliine Koskelo,
juges,
et de Hasan Bakırcı,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée, introduite le 5
septembre 2018,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M.
Emin Genç, est un ressortissant turc né en 1974 et résidant à Ankara. Il a été représenté devant la Cour par M
e
M.
Alsan, avocat exerçant à Ankara.
Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent.
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
3.
Le 5
décembre 1995, le requérant acheta des parts (correspondant à une superficie de 68
m
2
) d’un terrain situé à Ankara.
4.
Au moment de l’achat, le bien en question était classé sur le plan d’urbanisme en «
zone publique destinée à un complexe sportif
», et ce depuis le 2
février 1989.
5.
À une date non précisée, le requérant demanda à l’administration d’exproprier le bien.
6.
En l’absence de réponse, valant rejet implicite de la demande, le 4
août 2015, le requérant saisit le tribunal administratif d’Ankara afin que celui-ci prononçât le transfert de propriété à l’administration et fixât le montant de l’indemnité lui revenant.
7.
Le 14
novembre 2016, le tribunal rejeta cette demande sans statuer sur le fond de l’affaire.
8.
Le requérant fit appel de cette décision.
9.
Le 12
mai 2017, la cour administrative régionale d’Ankara décida de statuer sur le fond de l’affaire. Elle constata d’abord qu’il n’y avait pas eu de mainmise de la municipalité sur le terrain. Elle releva ensuite que le 5
octobre 2015 le plan d’aménagement des sols à l’échelle 1/1
000
e
avait été modifié et que le bien en question était désormais classé sur le plan d’urbanisme en «
zone privée destinée à un complexe sportif
», ce qui permettait d’y construire un complexe sportif privé, de le louer ou de le vendre à des tiers. Pour la cour administrative, il n’était dès lors plus possible de conclure que le droit de propriété du requérant avait été restreint pour une durée indéterminée et, par conséquent, il y avait lieu de rejeter la demande.
10.
Le requérant saisit la Cour constitutionnelle d’un recours individuel.
11.
Le 30
mars 2018, la Cour constitutionnelle déclara irrecevable, pour défaut manifeste de fondement, le recours individuel introduit par le requérant. Cette décision fut notifiée à celui-ci le 5
avril 2018.
12.
La haute juridiction débouta l’intéressé de sa demande pour les motifs indiqués ci-après.
13.
Elle indiqua d’abord qu’en principe une incertitude de longue durée sur le sort d’un bien frappé d’inconstructibilité faisait supporter à son propriétaire une charge spéciale et exorbitante et rompait le juste équilibre devant régner entre, d’une part, les exigences de l’intérêt général et, d’autre part, la sauvegarde du droit au respect des biens. Elle se référa à cet égard à l’arrêt
Sporrong et Lönnroth c.
Suède
(23
septembre 1982, série
A n
o
52).
14.
Elle observa ensuite que le plan d’aménagement des sols à l’échelle 1/1
000
e
avait été modifié par l’administration et que la zone concernée était devenue sur le plan d’urbanisme une «
zone privée destinée à un complexe sportif
».
15.
Elle considéra que le terrain était ainsi devenu constructible et que la restriction initiale dénoncée avait été levée.
16.
La Cour constitutionnelle ajouta que l’obligation de construire un établissement sportif pouvait certes s’analyser en une restriction au droit de propriété, mais que cette situation ne pouvait pas pour autant être considérée comme faisant peser sur le requérant une charge illégitime et excessive de nature à rompre le juste équilibre entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’intéressé.
17.
Invoquant l’article
1 du Protocole n
o
1 et l’article
6 de la Convention, le requérant allègue que l’affectation de son terrain, sans contrepartie, à l’édification d’un établissement sportif a restreint l’usage potentiel de ce terrain et porté atteinte à son droit au respect de ses biens.
18.
Le Gouvernement combat cette thèse et invite la Cour à déclarer la requête irrecevable pour défaut manifeste de fondement. À cet égard, il soutient notamment que le requérant n’a pas eu à supporter une charge spéciale et exorbitante qui aurait rompu le juste équilibre devant régner entre, d’une part, les exigences de l’intérêt général et, d’autre part, la sauvegarde du droit au respect des biens.
19.
Le requérant réitère ses griefs en se référant à l’arrêt
Ziya Çevik c.
Turquie
, n
o
19145/08, 21
juin 2011.
20.
La Cour rappelle qu’en vertu du principe
jura novit curia
, elle n’est pas tenue par les moyens de droit avancés par un requérant sur le fondement de la Convention et de ses Protocoles et qu’elle peut décider de la qualification juridique à donner aux faits à l’origine d’un grief en examinant celui-ci sur le terrain d’articles ou de dispositions de la Convention autres que ceux invoqués par l’intéressé (
Guerra et autres c.
Italie
, 19
février 1998, §
44,
Recueil des arrêts et décisions
1998
‑
I,
Radomilja et autres c.
Croatie
[GC], n
os
37685/10 et 22768/12, §
126, 20
mars 2018). La Cour, maîtresse de la qualification des faits, estime donc qu’il convient d’examiner les griefs du requérant sous le seul angle de l’article
1 du Protocole n
o
1.
21.
Elle considère que, au regard de sa jurisprudence constante, la circonstance qu’un terrain soit frappé d’une interdiction de construire (en l’occurrence en raison de son affectation, sur un plan d’urbanisme, à l’édification d’un équipement public) en vue de son expropriation ultérieure constitue une ingérence relevant de la première phrase de l’article
1 du Protocole n
o
1 (
Hakan Arı c.
Turquie
, n
o
13331/07, §
37, 11
janvier 2011, et
Ziya Çevik
, précité, §
46).
22.
La Cour rappelle également que dans un domaine aussi complexe et difficile que l’aménagement du territoire, les États contractants jouissent d’une large marge d’appréciation pour mener leur politique urbanistique (
Sporrong et Lönnroth
, précité, §
69). Néanmoins, la Cour ne saurait pour autant renoncer à son pouvoir de contrôle.
23.
En l’espèce, elle relève d’emblée qu’il n’y a jamais eu de mainmise de la municipalité sur le terrain du requérant.
24.
Elle constate ensuite que le bien en question a d’abord été classé en «
zone publique destinée à un complexe sportif
» et de ce fait frappé d’inconstructibilité, puis en «
zone privée destinée à un complexe sportif
». La seconde mesure a rendu le bien constructible sous réserve cependant que la construction fût conforme au but visé dans le plan local d’urbanisme. Autrement dit, la portée de la restriction qui frappait le terrain a été réduite.
25.
La Cour note que le requérant, soutenant que lorsqu’elles ont pris ces mesures d’ingérence les autorités n’ont pas ménagé un « juste équilibre » entre les impératifs de l’intérêt général et ceux de la sauvegarde de ses droits fondamentaux, a saisi les tribunaux internes. Sa demande d’indemnisation a été dûment examinée par les juridictions nationales, qui ont estimé, à la lumière de la jurisprudence pertinente de la Cour et après avoir entendu contradictoirement les arguments des parties et examiné tous les éléments appropriés, que le préjudice subi par lui n’ouvrait pas droit à indemnisation. La Cour ne décèle aucun élément permettant de conclure que leurs décisions seraient entachées d’arbitraire ou manifestement déraisonnables.
26.
En effet, elle observe qu’à la date de l’achat par l’intéressé, le bien litigieux était déjà classé en «
zone publique destinée à un complexe sportif
» (paragraphe
4 ci-dessus) et donc frappé d’inconstructibilité. Autrement dit, la restriction dénoncée existait déjà lorsque le requérant a acquis le terrain en cause.
27.
La Cour estime dès lors que l’intéressé savait ou aurait dû savoir que, selon le plan d’urbanisme en vigueur au moment où il a acheté le terrain en question, la propriété était classée en «
zone publique destinée à un complexe sportif
». Il ne pouvait donc raisonnablement s’attendre à obtenir un permis d’aménagement, notamment pour construire sur ce terrain, et par conséquent il doit être considéré comme ayant accepté l’existence d’un risque dès l’achat du terrain litigieux (
Matczyński c.
Pologne
, n
o
32794/07, §
109, 15
décembre 2015).
28.
De plus, la Cour relève que la modification du plan d’aménagement des sols à l’échelle 1/1
000
e
a réduit la portée de la restriction dénoncée, le bien se trouvant désormais dans une zone classée constructible sous réserve que la construction concerne un complexe sportif. Le terrain peut également être vendu ou loué à quiconque souhaite faire un tel investissement.
29.
Concernant par ailleurs l’arrêt
Ziya Çevik
invoqué par le requérant, la Cour ne voit pas en quoi il conforterait la thèse de l’intéressé, la situation dénoncée étant différente en l’espèce puisque le terrain était déjà frappé d’inconstructibilité au moment de son acquisition par le requérant, ce qui n’était pas le cas dans l’affaire
Ziya Çevik
.
30.
Aussi, à la lumière des considérations qui précèdent, la Cour estime que le juste équilibre devant régner entre les intérêts en jeu a été maintenu.
31.
Dès lors, la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article
35 §§
3 a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 12 novembre 2020.
Hasan Bakırcı
Valeriu Grițco
Greffier adjoint
Président