SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 42797/18 Nebahat BOZTEPE împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 30 martie 2021 într-un comitet compus din Valeriu Gritco, președinte, Branko Lubarda, Pauliine Koskelo, judecători, și din Hasan Bak Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurenta, dl Nebahat Boztepe, este un resortisant turc născut în 1950 și rezident în Tokat. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către domnul Kocser, avocat în Ankara. Guvernul turc ( A fost reprezentat de agentul său. Faptele cauzei se pot rezuma după cum urmează. La 14 mai 1996, recurenta a cumpărat părți (corespunzător la 61 ) dintr-un teren situat în Ankara. Titlul de proprietate indică, la litera În momentul cumpărării, terenul în cauză era clasificat în planul de urbanism în zona de sănătate publică din 11 februarie 1994. La 14 noiembrie 2012, recurenta sesizează tribunalul în mare măsură din Ankara pentru ca acesta din urmă să anunțe transferul de proprietate către administrație și să stabilească cuantumul taxei care îi revenea. Printr-o hotărâre care a devenit definitivă la 7 octombrie 2013, tribunalul de conflicte a considerat că tribunalele competente să se pronunțe asupra fondului cauzei nu erau instanțele judiciare, ci instanțele administrative. În consecință, la 25 decembrie 2013, Tribunalul de Mare Instanță din Ankara s-a declarat incompetent în favoarea tribunalului administrativ din Ankara. 10. Înainte de a intenta o acțiune în fața instanțelor administrative, recurenta a introdus o cerere de deschidere a unei proceduri de expropriere a bunurilor. 11. Prin hotărârea din 29 aprilie 2016, Tribunalul Administrativ din Ankara stata pe fondul cauzei. 14. a fost modificat la 2 decembrie 2015 și că bunul în cauză era clasificat în prezent în planul de urbanism în Acesta a considerat că, întrucât terenul este destinat în prezent utilizării private și nu utilizării publice, nu era posibil să se concluzioneze că administrația era obligată să o expropriere pe reclamantă și, prin urmare, cererea ar trebui respinsă. Tribunalul a considerat, de asemenea, că, în lipsa unei subordonări a municipalității pe teren, cererea de despăgubire a recurentei nu putea fi primită. 18. Recurenta a formulat apoi o acțiune în soluionarea hotărârii. 19. Prin Hotărârea din 29 decembrie 2016, Curtea Administrativă Regională din Ankara a confirmat acest lucru în toate dispoziiile sale. 20. Recurenta a formulat apoi o aciune în soluionarea hotărârii. 21. La 18 mai 2017, Curtea Administrativă Regională a Uniunii Europene a respins această acțiune. 22. La 13 iulie 2017, recurenta sesizează Curtea Constituțională cu privire la o acțiune individuală. 23. printr-o decizie din 1 martie 2018, care a fost notificată la 8 iulie 2018, martie, Curtea Constituțională a declarat acțiunea individuală introdusă de recurenta inadmisibilă pentru lipsa evidentă a temeiului și a menționat următorul raționament: 24. În primul rând, ea a amintit că, în principiu, o incertitudine de lungă durată cu privire la soarta unui bun lovit de irecuperabilitate îl făcea pe proprietar să suporte o sarcină specială și exorbitantă și rupea echilibrul corect dintre, pe de o parte, cerințele de interes general și, pe de altă parte, protecția dreptului la respectarea bunurilor. În această privință, ea a citat hotărârea pronunțată în acest sens Sporrong și Lönnroth c. Suedia (23 septembrie 1982, seria A n 52). 25. Ea a examinat apoi faptul că Prin urmare, Comisia a considerat că terenul a devenit constructiv și că restricția inițială fusese eliminată. 27. În cele din urmă, Comisia a remarcat că faptul că construcția trebuia să fie obligatorie o instituție privată de sănătate putea fi considerată o restricție a dreptului de proprietate, însă că această situație nu putea să treacă pentru că a făcut recurenta să suporte o sarcină nelegitimă și excesivă de natură să rupă echilibrul corect între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale persoanei respective. GRIFS 28. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamanta a declarat că, în ceea ce privește terenul său, fără o contraprestație, la edificarea unei instituții de sănătate, autoritățile au redus utilizarea pe care o putea face și, astfel, i-au încălcat dreptul la respectarea proprietăților sale. Recurenta susține că circumstanțele cauzei au dus la încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 30. Guvernul contestă această teză și invită Curtea să declare cererea inadmisibilă. În acest sens, acesta susține în special că obiecțiunile recurentei sunt vădit nefondate. În opinia sa, recurenta nu a trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă care ar fi încălcat echilibrul corect dintre, pe de o parte, cerințele de interes general și, pe de altă parte, protecția dreptului la respectarea bunurilor. 31. Recurenta își reiterează obiecțiunile făcând trimitere la Hotărârile Ziya Cacevik c. Turcia 19145/08, 21 iunie 2011) și Piaopoulos și alții c. Grecia (n. 40758/09, 7 septembrie 2017). Aceasta susține că dreptul său de proprietate a fost golit de substanță și consideră că valoarea terenului său a scăzut și că a pierdut posibilitatea de a-și vinde proprietatea în condiții normale de piață. 32. În primul rând, Curtea reamintește că este o jurisprudență constantă că împrejurarea că un teren este supus unei interdicții de a construi ca urmare a atribuirii sale, în planul de dezvoltare a urbanismului, la edificarea unui echipament public în vederea exproprierii sale ulterioare constituie o interferență care intră sub incidența primei propoziții a art. 1 din Protocolul nr 1 (Hakan Ar 13331/07, § 37, 11 ianuarie 2011 și Ziya chévik, citată anterior, § 46. 33. Ea reamintește că, într-un domeniu atât de complex și de dificil ca amenajarea teritoriului, statele contractante au o marjă largă de apreciere pentru a-și desfășura politica urbanistică (Sporrong și Lönnroth) , citată anterior, § 69. În speță, Comisia consideră că ingerința efectuată în dreptul recurentei cu privire la respectarea bunurilor sale a îndeplinit cerințele de interes general. Cu toate acestea, aceasta nu poate renunța la puterea sa de control. 34. În acest caz, aceasta se încadrează în domeniul de aplicare a dreptului de a respecta bunurile sale. Aceasta constată că, după ce terenul a fost clasificat în zone de sănătate publice din statul membru în cauză și a fost afectat de insolvență, terenul a fost reclasificat în zone de sănătate private. Cu toate acestea, în măsura în care construcția este în conformitate cu scopul stabilit în planul local de urbanism, restricția privind utilizarea terenului este atenuată. 36. Recurenta a sesizat instanțele interne, susținând că aceste măsuri de ingerință nu au adus un echilibru corect. Între imperativele de interes general și cele de protecție a drepturilor sale fundamentale, cererea sa de despăgubire a fost examinată în mod corespunzător de instanțele naționale. În lumina jurisprudenței relevante a Curții și după ce a auzit în contradicție argumentele părților și a examinat toate elementele relevante, acestea au considerat că ........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................ 37. Într-adevăr, Comisia observă că, atunci când recurenta a dobândit bunul în cauză, acesta era deja clasificat în "zonele de sănătate publică" (punctul 5 de mai sus) și, prin urmare, indestructibil. Cu alte cuvinte, restricția în litigiu exista deja atunci când recurenta a făcut achiziția bunului. 38. Prin urmare, Comisia știa sau ar fi trebuit să știe în mod rezonabil că, în conformitate cu planul de urbanism care a fost în vigoare atunci când a dobândit terenul, acesta a fost clasificat ca zonă de sănătate publică Prin urmare, nu putea să se aștepte să obțină un permis pentru a se amenaja, în special pentru a construi o construcție. Prin urmare, forța este de a concluziona că a acceptat această situație atunci când a dobândit proprietatea (Matczyńskski c. Polonia, n 32794/07, § 109, 15 decembrie 2015). 39. În plus, Curtea observă că, atunci când recurenta a dobândit terenul, articolul Natura binelui mai exact a registrului de teren a fost faptul că a fost vorba nu despre un teren de construit, ci despre câmpuri și garduri de vie, adică despre un teren agricol (punctul 4 de mai sus). 40. În plus, restricția de care se plânge reclamanta este cu siguranță atenuată prin modificarea planului de amenajare a terenului la scara 1/1000. Bunul se află acum într-o zonă clasificată a fi construită, cu condiția ca construcția să fie o instituție privată de sănătate. Terenul poate fi vândut sau închiriat ori închiriat oricui dorește să facă o astfel de investiție. 41. În această privință, Curtea constată că recurenta nu a formulat niciodată o hotărâre în privința unei construcții pe teren, de exemplu prin solicitarea unei modificări a planului de amenajare a terenului sau prin solicitarea în fața instanțelor administrative a anulării planului de urbanism. De asemenea, Comisia constată că nu a explicat în ce mod dreptul său de proprietate ar fi fost golit de substanța sa. 42. Cu privire la acest aspect, Curtea consideră că declarația recurentei, care constă în a susține că valoarea terenului a scăzut și că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Curtea pedepsește să vadă relevanța acestei referințe. Întradevăr, situația de la ui este diferită de cea a cauzei Ziya queevik , deoarece terenul era deja inconstrucbil în momentul în care a făcut achiziția, ceea ce nu era cazul în cauza Ziya chasevik 44. L În această cauză, obiectul litigiului era în mod semnificativ diferit de cel al prezentei specii și, în plus, terenul în litigiu era zidibil în momentul în care reclamanții îl cumpăraseră. În plus, părțile interesate au depus o cerere de acordare a unui permis de construcție pe lângă administrația elenă, care le-a impus trei exproprieri succesive a căror legalitate era supusă cauțiunii. Prin urmare, având în vedere considerațiile de mai sus, Curtea consideră, la fel ca instanțele naționale, că echilibrul corect dintre interesele implicate a fost menținut (a se vedea, de asemenea, în același sens, Reale c. Italia (dec.), nr 16430/13, §§ 39-41, 15 septembrie 2020). 46. Prin urmare, cererea este vădit nefondată și trebuie respinsă, în temeiul articolului 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, pronunță cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 29 aprilie 2021. {semnătură_p_2} Hasan Bak
Requête n
o
42797/18
Nebahat BOZTEPE
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 30 mars 2021 en un comité composé de
:
Valeriu Grițco,
président,
Branko Lubarda,
Pauliine Koskelo,
juges,
et de Hasan Bakırcı,
greffier adjoint de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 31 août 2018,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
La requérante, M
me
Nebahat Boztepe, est une ressortissante turque née en 1950 et résidant à Tokat. Elle a été représentée devant la Cour par M
e
N.
Koçer, avocate à Ankara.
Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent.
2.
Les faits de la cause peuvent se résumer comme suit.
3.
Le 14 mai 1996, la requérante acheta des parts (correspondant à 61
m
2
) d’un terrain situé à Ankara.
4.
Le titre de propriété indiquait, à la rubrique «
caractéristiques du bien
», que celui-ci était constitué de champs (
tarla
) et de vignes (
bağ
).
5.
Au moment de l’achat, le terrain en question était classé dans le plan d’urbanisme en «
zone d’établissements de santé publics
», et ce depuis le 11
février 1994.
6.
Le 14 novembre 2012, la requérante saisit le tribunal de grande instance d’Ankara pour que celui-ci prononçât le transfert de propriété à l’administration et fixât le montant de l’indemnité lui revenant.
7.
L’affaire fut renvoyée au tribunal des conflits.
8.
Par une décision qui devint définitive le 7 octobre 2013, le tribunal des conflits jugea que les tribunaux compétents
pour statuer sur le fond de l’affaire n’étaient pas les tribunaux judiciaires mais les tribunaux administratifs.
9.
En conséquence, le 25 décembre 2013, le tribunal de grande instance d’Ankara se déclara incompétent au profit du tribunal administratif d’Ankara.
10.
Avant d’intenter une action devant les juridictions administratives, la requérante saisit l’administration d’une demande d’ouverture d’une procédure d’expropriation du bien.
11.
L’administration rejeta cette demande.
12.
L’intéressée saisit alors le tribunal administratif d’Ankara.
13.
Par un jugement du 29 avril 2016, le tribunal administratif d’Ankara statua sur le fond de l’affaire.
14.
Il constata d’abord qu’il n’y avait pas eu de mainmise de la municipalité sur le terrain.
15.
Il releva ensuite que le plan d’aménagement des sols à l’échelle de 1/1000
e
avait été modifié le 2 décembre 2015 et que le bien en cause était désormais classé dans le plan d’urbanisme en «
zone d’établissements de santé privés
», ce qui permettait d’y construire un établissement de santé privé, de le louer ou de le vendre.
16.
Il considéra dès lors que la restriction litigieuse avait été levée.
17.
Il jugea que, le terrain étant désormais affecté à un usage privé et non à un usage public, il n’était pas possible de conclure que l’administration était tenue d’en exproprier la requérante et, par conséquent, il convenait de rejeter la demande. Il considéra également qu’en l’absence de mainmise de la municipalité sur le terrain, la demande d’indemnisation de la requérante ne pouvait être accueillie.
18.
La requérante interjeta appel de ce jugement.
19.
Par un arrêt du 29 décembre 2016, la Cour administrative régionale d’Ankara le confirma en toutes ses dispositions.
20.
La requérante forma alors un recours en rectification de l’arrêt.
21.
Le 18 mai 2017, la Cour administrative régionale d’Ankara rejeta ce recours.
22.
Le 13 juillet 2017, la requérante saisit la Cour constitutionnelle d’un recours individuel.
23.
Par une décision du 1
er
mars 2018, qui fut notifiée à l’intéressée le 8
mars, la Cour constitutionnelle déclara le recours individuel introduit par la requérante irrecevable pour défaut manifeste de fondement. Elle tint le raisonnement suivant.
24.
Elle rappela d’abord qu’en principe, une incertitude de longue durée sur le sort d’un bien frappé d’inconstructibilité faisait supporter au propriétaire de ce bien une charge spéciale et exorbitante et rompait le juste équilibre devant régner entre, d’une part, les exigences de l’intérêt général et, d’autre part, la sauvegarde du droit au respect des biens. Elle cita à cet égard l’arrêt
Sporrong et Lönnroth c. Suède
(23 septembre 1982, série A n
o
52).
25.
Elle observa ensuite qu’il n’y avait pas eu de mainmise de l’administration sur le terrain et que le plan d’aménagement des sols à l’échelle de 1/1000
e
avait été modifié, de sorte que la zone concernée était devenue dans le plan d’urbanisme «
zone d’établissements de santé privés
».
26.
Elle considéra que le terrain était ainsi devenu constructible et que la restriction initiale avait été supprimée.
27.
Enfin, elle nota que le fait que la construction dût obligatoirement être un établissement de santé privé pouvait certes être considéré comme une restriction du droit de propriété, mais que cette situation ne pouvait pour autant passer pour avoir fait supporter à la requérante une charge illégitime et excessive de nature à rompre le juste équilibre entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’intéressée.
28.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, la requérante allègue qu’en affectant son terrain, sans contrepartie, à l’édification d’un établissement de santé, les autorités ont restreint l’usage qu’elle pouvait en faire et ont ainsi porté atteinte à son droit au respect de ses biens.
29.
La requérante soutient que les circonstances de la cause ont emporté violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.
30.
Le Gouvernement conteste cette thèse et invite la Cour à déclarer la requête irrecevable. À cet égard, il soutient notamment que les griefs de la requérante sont manifestement mal fondés. Selon lui, la requérante n’a pas eu à supporter une charge spéciale et exorbitante qui aurait rompu le juste équilibre devant régner entre, d’une part, les exigences de l’intérêt général et, d’autre part, la sauvegarde du droit au respect des biens.
31.
La requérante répète ses griefs en renvoyant aux arrêts
Ziya Çevik c.
Turquie
(n
o
19145/08, 21 juin 2011) et
Pialopoulos et autres c. Grèce (n
o
2)
(n
o
40758/09, 7 septembre 2017). Elle soutient que son droit de propriété a été vidé de sa substance. Elle estime que la valeur de son terrain a diminué et qu’elle a perdu la possibilité de vendre son bien aux conditions normales du marché.
32.
La Cour rappelle d’abord qu’il est de jurisprudence constante que la circonstance qu’un terrain soit soumis à une interdiction de construire en raison de son affectation, dans le plan d’urbanisme, à l’édification d’un équipement public en vue de son expropriation ultérieure constitue une ingérence relevant de la première phrase de l’article 1 du Protocole n
o
1 (
Hakan Arı c. Turquie
, n
o
13331/07, § 37, 11
janvier 2011, et
Ziya Çevik
, précité, § 46).
33.
Elle rappelle ensuite que, dans un domaine aussi complexe et difficile que l’aménagement du territoire, les États contractants jouissent d’une large marge d’appréciation pour mener leur politique urbanistique (
Sporrong et Lönnroth
, précité, § 69). En l’espèce, elle tient pour établi que l’ingérence faite dans le droit de la requérante au respect de ses biens répondait aux exigences de l’intérêt général. Pour autant, elle ne saurait renoncer à son pouvoir de contrôle.
34.
En l’occurrence, elle relève d’emblée qu’il n’y a jamais eu de mainmise de la municipalité sur le terrain de la requérante.
35.
Elle constate qu’après avoir été classé en «
zone d’établissements de santé publics
» et frappé d’inconstructibilité, le terrain a été reclassé en «
zone d’établissements de santé privés
». Ce reclassement a rendu le bien constructible, sous réserve cependant que la construction soit en conformité avec le but visé dans le plan local d’urbanisme. Autrement dit, la restriction visant l’usage du terrain s’est trouvée atténuée.
36.
La requérante a saisi les tribunaux internes, soutenant que ces mesures d’ingérence n’avaient pas ménagé un «
juste équilibre
» entre les impératifs de l’intérêt général et ceux de la sauvegarde de ses droits fondamentaux. Sa demande d’indemnisation a été dûment examinée par les juridictions nationales. À la lumière de la jurisprudence pertinente de la Cour et après avoir entendu contradictoirement les arguments des parties et examiné tous les éléments pertinents, celles-ci ont estimé que l’intéressée n’avait pas subi un préjudice ouvrant droit à indemnisation. La Cour ne décèle aucun élément permettant de conclure que leurs décisions soient entachées d’arbitraire ou manifestement déraisonnables.
37.
En effet, elle observe que lorsque la requérante a acquis le bien en cause, celui-ci était déjà classé en «
zone d’établissements de santé publics
» (paragraphe 5 ci-dessus) et, dès lors, inconstructible. Autrement dit, la restriction litigieuse existait déjà lorsque la requérante a fait l’acquisition du bien.
38.
Dès lors, l’intéressée savait ou aurait raisonnablement dû savoir que, selon le plan d’urbanisme qui était en vigueur lorsqu’elle a acquis le terrain, celui-ci était classé en «
zone d’établissements de santé publics
». Elle ne pouvait donc raisonnablement pas s’attendre à obtenir un permis pour l’aménager, et notamment pour y ériger une construction. Dès lors, force est de conclure qu’elle a accepté cette situation lorsqu’elle a acquis le bien (
Matczyński c.
Pologne
, n
o
32794/07, §
109, 15 décembre 2015).
39.
Au demeurant, la Cour observe également que lorsque la requérante a acquis le terrain, la rubrique «
nature du bien
» du registre foncier précisait qu’il s’agissait non pas d’un terrain à bâtir, mais de champs et de vignes, c’est-à-dire d’un terrain agricole (paragraphe 4 ci-dessus).
40.
De plus, la restriction dont se plaint la requérante s’est indéniablement trouvée atténuée par la modification du plan d’aménagement des sols à l’échelle de 1/1000
e
. Le bien se trouve désormais en zone classée constructible, sous réserve que la construction soit un établissement de santé privé. Le terrain peut également être vendu ou loué à quiconque souhaiterait faire un tel investissement.
41.
À cet égard, la Cour observe que la requérante n’a jamais manifesté l’intention d’ériger une construction sur le terrain – par exemple en demandant à l’administration une modification du plan d’aménagement des sols ou en réclamant devant les juridictions administratives l’annulation du plan d’urbanisme litigieux. Elle constate également que l’intéressée n’a pas expliqué en quoi son droit de propriété aurait été vidé de sa substance.
42.
Sur ce point, la Cour estime que l’affirmation de la requérante qui consiste à soutenir que la valeur du terrain a diminué et qu’il n’est plus possible de le vendre ou de le louer aux conditions normales du marché reste spéculative, l’intéressée n’ayant fourni à ce sujet aucune explication convaincante étayée par des éléments concrets.
43.
La requérante s’appuie par ailleurs sur l’arrêt
Ziya Çevik
. La Cour peine à voir la pertinence de cette référence. En effet, la situation de l’intéressée est différente de celle de l’affaire
Ziya Çevik
, puisque le terrain était déjà inconstructible au moment où elle en a fait l’acquisition, ce qui n’était pas le cas dans l’affaire
Ziya Çevik
.
44.
L’arrêt
Pialopoulos et autres
, également cité par la requérante, n’est pas non plus pertinent. Dans cette affaire, l’objet du litige était sensiblement différent de celui de la présente espèce et, en outre, le terrain litigieux était constructible au moment où les requérants en avaient fait l’acquisition. De surcroît, les intéressés avaient déposé une demande de permis de construire auprès de l’administration grecque, qui leur avait imposé trois expropriations successives dont la légalité était sujette à caution. Rien de tel ne s’est produit en l’espèce.
45.
Aussi, à la lumière des considérations qui précèdent, la Cour estime, comme les juridictions nationales, que le juste équilibre devant régner entre les intérêts en jeu a été maintenu (voir également dans le même sens,
Reale c. Italie
(déc.), n
o
16430/13, §§ 39-41, 15 septembre 2020).
46.
Dès lors, la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée, en application de l’article 35
§§ 3 a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 29 avril 2021.
{signature_p_2}
Hasan Bakırcı
Valeriu Grițco
Greffier adjoint
Président