Comunicat la 13 septembrie 2017 A DOUA SECȚIUNE Cerere nr. 47232/17 Fazal Ahmad BASRA împotriva Belgiei introdusă la 30 iunie 2017 EXPOSAT DEFICIENȚĂ Reclamantul, domnul Fazal Ahmad Basra, este un resortisant pakistanez născut în 1979 și rezident în Sint-Truiden. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Wibault, avocat la Bruxelles. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este de cetățenie pakistaneză și de mărturisire musulmană ahmadie. La 29 septembrie 2012, el a luat azilul în Belgia. În sprijinul cererii sale, a declarat că a fugit din țara sa din cauza persecuției religioase din partea majorității sunnite. Familia sa a fost deosebit de activă în organizarea cultului și a activităților conexe, în special a tatălui său. Părinții săi au fugit și au solicitat azil în Belgia în 2002. 2008, președintele comunității locale a fost asasinat și, în 2012, reclamantul, care ocupa funcții importante în cadrul comunității, a făcut obiectul unor amenințări publice în timpul rugăciunilor. La 16 martie 2016, Comisarul General pentru Refugiați și Apatridi (□ CGRA) A se vedea, de asemenea, hotărârea de a refuza calitatea de refugiat, pe motiv că singurul motiv de a fi ahmadi nu a fost suficient pentru a obține protecție, că centrul comunității nu a putut confirma că un membru al comunității a făcut obiectul unor amenințări în 2012, că, din cauza unor contradicții importante, nu a fost credibil faptul că reclamantul a exercitat diferite funcții în cadrul comunității sale, această lipsă de credibilitate fiind consolidată prin respingerea cererii de azil a părinților săi în 2005. La 15 aprilie 2016, reclamantul a introdus o acțiune în fața Consiliului de soluționare a litigiilor cu privire la străini ( Acesta și-a completat recursul cu mai multe note suplimentare și a prezentat, printre altele, un certificat din 8 mai 2016 emis de Centrul comunitar de la Rabwah ahmadi din naștere, activ în comunitatea din Belgia și pe care l-a servit în satul său în diferite calități, tatăl său fiind președintele comunității. În special, s-a precizat că este foarte probabil ca reclamantul să fi fost persecutat în cazul în care s-a întors în Pakistan. Reclamantul susținea, în esență, că faptele relevante nu au fost luate în considerare în mod corespunzător pentru examinarea cererii sale de azil și că CGRA a fost în mod clar înșelat în ceea ce privește profilul său și al familiei sale, deoarece atestatul respectiv cuprindea toate funcțiile pe care le-a îndeplinit, rolul tatălui său și persecuțiile pe care acesta le-a asumat. El s-a plâns, de asemenea, că autenticitatea și fiabilitatea atestatului era ușor de verificat și că, într-un raport privind comunitatea ahmadie, biroul CGRA însuși a recunoscut că această comunitate dispunea de un mecanism de identificare și de fiabilitate. Reclamantul a susținut, de asemenea, existența unei legislații penale care sancționează simpla apartenență la comunitatea ahmadie și faptul că, având în vedere jurisprudența Curții a Uniunii Europene, singura participare activă la cult implică un risc de persecuție. CCE a respins recursul printr-o hotărâre din 10 octombrie 2016, considerând că atestatul nu dispunea de forță probatorie (mai ales în măsura în care a fost solicitată de solicitant) și nu putea veni în sprijinul decât unor declarații credibile, ceea ce nu era cazul. Reclamantul a introdus o acțiune în fața Consiliului de Stat. Acesta a emis o ordonanță de inadmisibilitate la 16 decembrie 2016, prin care a considerat că elementele invocate țin de o apreciere a faptelor pentru care nu era competent. La 26 octombrie 2016, reclamantul a depus o cerere de ședere pe baza unor circumstanțe excepționale în temeiul articolului 9a din Legea din 15 decembrie 1980 privind accesul pe teritoriu, șederea, stabilirea și la distanță a străinilor (adică legea privind străinii) și prelucrarea cererii sale de azil a durat mai mult de patru ani. La 19 ianuarie 2017, i s-a acordat un permis de ședere temporar valabil pentru un an, prelungitibil. Invocând art. 13 coroborat cu art. 3 din Convenție, reclamantul, care susține că are dreptul de a fi supus unui tratament interzis prin art. 3 din Convenție în cazul în care se întoarce în țara sa de origine, se plânge că nu a beneficiat de o acțiune efectivă în sensul articolului 13. El susține că, la fel ca situația care se află în Singh și alte c. Belgia 33210/11, 2 octombrie 2012) și care a fost condamnată de Curte, Consiliul pentru soluționarea litigiilor străinilor a respins un document din cauza lipsei de credibilitate a relatării reclamantului, fără a verifica autenticitatea documentului în litigiu a cărui forță probatorie era totuși ușor de verificat, și toate acestea la sfârșitul unei motivări deosebit de scurte și stereotipate. ÎNTREBARE CU PĂRȚILE A beneficiat reclamantul în fața Consiliului de soluționarea litigiilor cu străinii de o cale de atac eficientă în sensul articolului 13 din convenție pentru a-și justifica obiecțiunile întemeiate pe art. 3?
Communiquée le 13 septembre 2017
Requête n
o
47232/17
Fazal Ahmad BASRA
contre la Belgique
introduite le 30 juin 2017
Le requérant, M. Fazal Ahmad Basra, est un ressortissant pakistanais né en 1979 et résidant à Sint-Truiden. Il est représenté devant la Cour par M.
T.
Wibault, avocat à Bruxelles.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant est de nationalité pakistanaise et de confession musulmane ahmadie. Le 29 septembre 2012, il demanda l’asile en Belgique. A l’appui de sa demande, il expliqua avoir fui son pays en raison de persécutions religieuses de la part de la majorité sunnite. Sa famille était particulièrement active dans l’organisation du culte et de ses activités annexes, en particulier son père. Ses parents ont déjà fui et demandé l’asile en Belgique en 2002. En 2008, le président de la communauté locale fut assassiné et en 2012, le requérant, qui occupait des fonctions importantes au sein de la communauté, fit l’objet de menaces publiques lors de prières.
Le 16 mars 2016, le Commissaire général aux réfugiés et aux apatrides («
CGRA
») prit une décision de refus de la qualité de réfugié au motif que le seul fait d’être ahmadi ne suffisait pas pour obtenir une protection, que le centre de la communauté ne pouvait pas confirmer qu’un membre de la communauté avait fait l’objet de menaces en 2012, qu’en raison de contradictions importantes, il n’était pas crédible que le requérant avait exercé différentes fonctions au sein de sa communauté, ce manque de crédibilité étant renforcé par le rejet de la demande d’asile de ses parents en 2005.
Le 15 avril 2016, le requérant introduisit un recours devant le Conseil du contentieux des étrangers («
CCE
»). Il compléta son recours par plusieurs notes complémentaires et déposa notamment une attestation du 8 mai 2016 émanant du centre communautaire de Rabwah certifiant qu’il est ahmadi de naissance, actif dans la communauté en Belgique et qu’il avait servi dans son village en différentes qualités, son père ayant été le président de la communauté. Il y était notamment précisé qu’il était fort probable que le requérant risquait d’être persécuté en cas de retour au Pakistan.
Le requérant faisait en substance valoir que les faits pertinents n’avaient pas été bien pris en compte pour l’examen de sa demande d’asile et que le CGRA s’était manifestement trompé quant à son profil et celui de sa famille car l’attestation susmentionnée confirmait l’ensemble des fonctions qu’il avait remplies, le rôle de son père et les persécutions que ce dernier avait subies. Il se plaignait également que l’authenticité et la fiabilité de l’attestation était facilement vérifiable et que, dans un rapport sur la communauté ahmadie, le bureau du CGRA lui-même avait reconnu que cette communauté disposait d’un mécanisme de recensement et d’archivage fiable. Le requérant tirait également argument de l’existence d’une législation pénale sanctionnant la simple appartenance à la communauté ahmadie et de ce que, au regard de la jurisprudence de la Cour de Justice de l’Union européenne («
CJUE
»), la seule participation active au culte impliquait un risque de persécution.
Le CCE rejeta le recours par un arrêt du 10 octobre 2016, estimant que l’attestation manquait de force probante (d’autant qu’elle avait été sollicitée par le requérant) et ne pouvait venir en appui que de déclarations crédibles, ce qui n’était pas le cas. Le CCE réfuta par ailleurs la lecture de la jurisprudence de la CJUE présentée par le requérant.
Le requérant introduisit un recours devant le Conseil d’Etat. Celui-ci rendit une ordonnance d’inadmissibilité le 16 décembre 2016, par laquelle il jugea que les éléments soulevés relevaient d’une appréciation des faits pour lesquels il était sans compétence.
Le 26 octobre 2016, le requérant introduisit une demande de séjour fondée sur des circonstances exceptionnelles sur pied de l’article 9
bis
de la loi du 15 décembre 1980 sur l’accès au territoire, le séjour, l’établissement et l’éloignement des étrangers (« loi sur les étrangers »), le traitement de sa demande d’asile ayant duré plus de quatre ans.
Le 19 janvier 2017, un titre de séjour temporaire valable un an, prolongeable, lui fut accordé.
Invoquant l’article 13 combiné à l’article 3 de la Convention, le requérant, qui soutient avoir un grief défendable de subir un traitement prohibé par l’article 3 de la Convention en cas de retour dans son pays d’origine, se plaint de ne pas avoir bénéficié d’un recours effectif au sens de l’article 13. Il soutient qu’à l’instar de la situation qui s’est présentée dans
Singh et autres c. Belgique
(n
o
33210/11, 2 octobre 2012) et qui a été condamnée par la Cour, le Conseil du contentieux des étrangers a écarté un document en raison du défaut de crédibilité du récit du requérant sans vérifier l’authenticité du document litigieux dont la force probante était pourtant facilement vérifiable, et tout cela au terme d’une motivation particulièrement succincte et stéréotypée.
Le requérant a-t-il bénéficié devant le Conseil du contentieux des étrangers d’un recours effectif au sens de l’article 13 de la Convention pour faire valoir ses griefs tirés de l’article 3 ?