Beștaș împotriva Turciei

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Decesul lui M. Halil Beștaș

Următoarele elemente rezultă dintr-un proces-verbal de incident stabilit pe 5 martie 1994 de șapte jandarmerie. De la 28 februarie 1994, o operație era condusă împotriva organizației teroriste PKK într-o zonă delimitată de satele Çamlıalan, Aydoğdu, Yürekli și Beșpınarlar. Ca urmare a unei informații conform căreia membri PKK duceau activități în această zonă, pe 5 martie 1994, la 6 ore dimineața, o perchezițiune a fost efectuată în satul Aydoğdu. Ca rezultat al focului de armă tras de trei teroriști din estul satului, o confruntare armată intensă a avut loc. La sfârșitul acestei confruntări care durase aproximativ o oră și jumătate, trei teroriști au fost găsiți morți. Aceștia erau V.U., cu codul de nume Mahir, fiul Dursunului, născut în 1971 și originار din satul Susuz (prefectura Șenkaya), cetățean sirian cu codul de nume Cengo și individ originar din Siirt (Eruh) cu codul de nume Rençber. Armele de foc ale celor trei bărbați au fost confiscate.

Procesul-verbal de incident conținea de altfel următoarele informații. Unitățile mecanizate ale batalionului comandamentului jandarmeriei Erzurum și unitatea mecanizată 1 din Șenkaya participaseră la confruntarea armată. De altfel, în cursul acestei confruntări, jandarmeria Erzurum utilizase 2 300 gloanțe de puști de asalt G3, 2 500 gloanțe ale armelor MG-3, 200 gloanțe de pistol de calibru 9 mm, 6 muniție de lance-bombe, 12 grenade și 15 bombe ofensive, și jandarmeria Șenkaya utilizase 600 gloanțe standard, 1 500 gloanțe ale armelor MG-3, 950 cartuș de gloanțe de puști automate și 810 cartuș de gloanțe pentru perforation blindaje.

Conform aceluiași proces-verbal, mai mult elemente au fost confiscate la locul incidentului, la lângă corpurile celor trei persoane decedate : o armă de tip G3 și un încărcător, o coloană amovibilă și o coloană fixă pentru puști de asalt de tip Kalașnikov și patru încărcătoare, o bombă de autoapărare de fabricație rusă, doisprezece centuri muniție, trei rucsacuri și documente aparținând organizației teroriste PKK. Tot conform procesului-verbal, niciun membru al forțelor de ordine nu fusese rănit sau ucis în cursul confruntării armate.

De altfel, pe 5 martie 1994, un jandar a stabilit o schiță sumară a locului incidentului.

Tot pe 5 martie 1994, doi medici și un asistent au stabilit raport de examinare externă a corpurilor persoanelor ucise în prezența procurorului din Șenkaya și primarului din același oras. Raportul indica că nu existau documente de identitate sau documente putând atesta identitatea persoanelor decedate. Corpurile au fost numerotate. Numărul cinci a fost atribuit corpului individului cu codul de nume Rençber care a fost supus unui examen extern. Acest examen extern menționa următoarele constatări : o intrare și ieșire a glonțului pe frunte ; o fractură a cutiei craniene ; două intrări de gloanțe pe latura stângă a dosului și alta sub clavicula stângă ; patru ieșiri de gloanțe pe dos și alta în apropiere de mamelonul drept ; o zgârietura de 5 cm la înălțimea toracelui cauzată de glont ; două intrări de gloanțe la nivel brațul stâng, una sub încheietura mâinii și alta sub cot ; o zgârietura de 4 cm pe genunchiul stâng cauzată de glont. Medicul legist a concluzionat că interesatul era decedat dintr-o fractură a cutiei craniene ca urmare a rănilor de glont suferite. El a estimat că nu era necesar să efectueze o autopsie clasică a corpului. Fotografii ale acestuia au fost luate. Corpul a fost remis primarului Șenkaya cu permisul de înhumare stabilit în aceeași zi.

Pe 8 aprilie 1994, după exhumarea corpului purând numărul patru, procurorul din Șenkaya a remis rămășițele lui D.U., tatăl defunctului.

În aceeași zi, ascultat de procurorul din Șenkaya, D.U. a declarat că fiul nu dăduse semne de viață timp de doi ani și că învățase despre decesul acestuia recent.

Pe 13 mai 1994, după ce deschisese o anchetă împotriva douăzeci și opt de indivizi decedați la confruntarea armată survenit pe 5 martie 1994, pentru ajutor și apartenență la PKK și comiterea de acțiuni în numele acestei organizații, procurorul din Șenkaya s-a declarat incompetent ratione materiae în favoarea procurorului de lângă curtea de siguranță a statului Erzincan.

Pe 15 septembrie 1994, acesta din urmă a deschis o acțiune penală împotriva șase indivizi pentru ajutor și apartenență la PKK, comiterea de acțiuni în numele acestei organizații și încercare de răsturnare a ordinii constituționale stabilite.

Tot pe 15 septembrie 1994, același procuror a dat o decizie de neîncepere a urmăririi datorită decesului persoanei cu codul de nume Rençber, decedat la confruntarea armată din 5 martie 1994. 2. Identificarea unuia din corpuri retrouvé pe 5 martie 1994

Pe 12 noiembrie 2009, reclamantul a depus o plângere penală devant procurorul din Șenkaya cerând identificarea indivizilor decedați la confruntarea armată din 5 martie 1994 pentru a ști dacă unu din ei era fratele.

Pe 26 noiembrie 2010, referindu-se la decizia din 13 mai 1994, procurorul din Șenkaya a dat o decizie de neîncepere. El a indicat că ordonase pe 3 decembrie 2009 exhumarea corpurilor persoanelor decedate la confruntarea armată survenit pe 5 martie 1994. El preciza că direcția institutului medico-legal al Istanbulului stabilise că probe luate dintr-unu din corpuri îngropate – și anume corpul numărul cinci care fusese atribuit corpului individului cu codul de nume Rençber – aparțineau lui Mehmet Halil Beștaș, fratelui reclamantului. În aceeași zi, oasele lui Mehmet Halil Beștaș au fost remise reclamantului și mențiunea „ decedat " a fost înscrisă în registrul stării civile la numele defunctului.

Conform informațiilor versate în dosar, decizia de neîncepere din 26 noiembrie 2010 a fost notificată reclamantului pe 20 decembrie 2010. Acesta nu a contestat această decizie devant curtea de asiste competentă. 3. Plângerea depusă de reclamant pe 23 februarie 2011

Pe 23 februarie 2011, reclamantul a deschis o acțiune penală devant procurorul din Erzurum, cerând dacă fratele, Mehmet Halil Beștaș, fusese arestat viu apoi executat la confruntarea armată survenit pe 5 martie 1994 în satul Aydoğdu între forțele de ordine și membrii PKK.

Pe 28 aprilie 2011, procurorul din Erzurum a dat o decizie de neîncepere. Referindu-se la diferite acte de investigație conduse de procurorul din Șenkaya în 1994 și procesele-verbale stabilite de jandarmerie după confruntarea litigioasă, procurorul din Erzurum indica următoarele : rezulta din ansamblul elementelor versate în dosar că Mehmet Halil Beștaș se ascundea cu doi alți membri PKK în sat pentru a întârzia perchezițiunea care trebuia condusă de forțele de ordine și a facilita fugia altor membri PKK prezenți în sat ; că Mehmet Halil Beștaș și cei doi alți indivizi fuseră găsiți morți ca urmare a confruntării survenit între ei și forțele de ordine ; că dosarul de anchetă nu conținea element de dovadă permițând a spune că Mehmet Halil Beștaș fusese ucis după ce fusese arestat viu ; că avocatul reclamantului formulase suspiciuni abstracte privind circumstanțele care înconjuraseră decesul apropiat de client, și că, în afara acestor suspiciuni, dosarul nu conținea niciun fapt sau element de dovadă permițând redeschiderea anchetei penale privind decesul lui Mehmet Halil Beștaș.

Pe 23 mai 2011, reclamantul a contestat această decizie de neîncepere devant curtea de asiste din Diyarbakır.

Pe 21 iunie 2011, după ce constatase că nu exista nicio neregulă în modul în care decizia contestată fusese dată, curtea de asiste a confirmat decizia de neîncepere din 28 aprilie 2011.

Decizia curții de asiste a fost notificată reclamantului pe 7 iulie 2011. PRETENȚII

Invocând art. 2 al Convenției, reclamantul susține că procurorul din Șenkaya nu a cercetat dacă într-adevăr fusese o confruntare armată în ziua incidentului litigios. El susține că procurorul nu conduisese o anchetă permițând a determina dacă utilizarea forței era absolut necesară în circumstanțele cauzei. În acest sens, el emite ipoteza că fratele a fost executat de forțele de ordine. El susține de altfel că procurorul din Șenkaya nu determinase responsabilitatea militarilor competenți.

Pe terenul articolului 6 al Convenției, reclamantul se plânge că ancheta penală condusă de parcher nu fusese promptă.

Sub aspectul articolului 3 al Convenției, reclamantul explică că nu primise informații privind decesul fratelui până pe 12 noiembrie 2009, adică timp de cincisprezece ani. El susține a fi rămas în timp această perioadă într-o stare de frică și anxietate care s-ar analiza ca tratament inuman.

În final, invocând art. 13 al Convenției, reclamantul se plânge de absență unei căi de atac în dreptul intern pentru a-și formula pretenții din art. 2 al Convenției. PE DREPT A. Cu privire la încălcarea articolului 2 al Convenției

Reclamantul susține că fratele a fost ucis de forțele de ordine. De altfel, se plânge de insuficiență a anchetei penale conduse de autoritățile interne competente. El invocă articolele 2, 6 și 13 al Convenției.

Curtea estimează că trebuie examinați grievurile reclamantului doar sub aspectul articolului 2 al Convenției, formulat după cum urmează în părțile relevante în speță : „ 1. Dreptul oricărei persoane la viață este protejat prin lege (...) 2. Moartea nu este considerată a fi infligée în încălcare acestui articol în cazuri în care ar rezulta dintr-un recurs la forță absolut necesar : a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale ; b) pentru a efectua o arestare regulară sau pentru a împiedica evadarea unei persoane regulat deținute ; c) pentru a represa, în conformitate cu legea, o revoltă sau insurecție. »

În speță, la lumina faptelor expuse și a documentelor prezentate de reclamant, Curtea constată că acesta susține că fratele a fost ucis de forțele de siguranță pe 5 martie 1994 și îngropat de municipalitate în teren comun al cimitirului Șenkaya. Ea observă că reclamantul a depus o plângere penală devant procurorul din Șenkaya, pe 12 noiembrie 2009, adică aproximativ cincisprezece ani și opt luni după data la care fratele a decedat. De atunci, în speță, Curtea estimează că trebuie să examineze titlu liminar chestiunea dacă reclamantul introduce cerere în termenul de șase luni în conformitate cu art. 35 § 1 al Convenției. În acest sens, ea reamintește că chestiune aplicării regulei șase-lunilor este o regulă de ordinul public și că ea are competență de a o aplica din oficiu ( Sabri Güneș c. Turcia [MC], nr. 27396/06, § 29, 29 iunie 2012).

Curtea constată că faptele cauzei diferă de cele supuse atrage în afaceri privind alegații de dispariție ai apropiaților reclamantelor după arestare de forțe de ordine. Prin urmare, în examinare prezentei cauze, ea nu saurait aplica regula șase-lunilor cum o aplicase în afaceri privind dispariții persoane într-un context de conflict internațional sau stare urgență instituită într-un țară ( Varnava și alții c. Turcia [MC], nr. 16064/90, 16065/90, 16066/90, 16068/90, 16069/90, 16070/90, 16071/90, 16072/90 și 16073/90, § 162, CEDO 2009, Yetișen și alții c. Turcia, nr. 21099/06, §§ 72-85, 10 iulie 2012, Er și alții c. Turcia , nr. 23016/04, § 52, 31 iulie 2012, și Mocanu și alții c. România [MC], nr. 10865/09, 45886/07 și 32431/08, § 267, CEDO 2014 (fragmente)).

De atunci, Curtea va examina grievurile ridicate devant ea prin a distinge trei perioade, prima perioadă fiind cea cuprinsă între data decesului apropiat reclamantului și data la care acesta depuse o plângere devant procurorul din Șenkaya cu scopuri identificării corpului fratelui, și anume pe 12 noiembrie 2009, perioada secundă fiind cea care curgea după această dată și perioada a treia fiind cea care curgea după 23 februarie 2011. 1. Cu privire la perioada cuprinsă între 5 martie 1994 și 12 noiembrie 2009 a. Principii generale relevante

Curtea reamintește că termenul șase-lunilor prevăzut la art. 35 § 1 al Convenției urmărește mai multe scopuri. Acest termen are ca scop prim a asigura securitate juridică garantând ca afaceri ridicând întrebări la Convenție pot fi examinate în termen rezonabil, și urmărește de altfel protecția autorităților și altor persoane interesate privind incertitudinea unde durata prelungită a timpului le-ar lăsa ( Sabri Güneș , precitată, § 39, El Masri c. „ ex-Republica Iugoslavă Macedonia " [MC], nr. 39630/09, § 135, CEDO 2012, și Bayram și Yıldırım c. Turcia (dec.), nr. 38587/97, CEDO 2002-III). Regula șase-lunilor marchează limitele temporale control putând fi condus de Curgea și semnalează individurilor și autorităților statului termenul dincolo care nu mai e posibil control (a se vedea, printre alții, Dennis și alții c. Regatul Unit (dec.), nr. 76573/01, 2 iulie 2002, Sabri Güneș , precitată, § 54, El Masri, precitată, § 136, și Mocanu și alții , precitată, § 259).

Curtea reamintește că privind regula termenului șase-lunilor prevăzut la art. 35 § 1 al Convenției, incumb Curții cercetar dacă, la momentul introducerii cererei, reclamantul știa sau ar trebuit a ști de mai mult de șase luni că nicio anchetă penală efectivă era condusă. Curtea precizează că pasivitate care interesatul făcuse înainte depunerii plângeri penale devant autoritățile interne nu este în sine ‑ relevantă pentru chestiune observării regulei șase-lunilor. Totuși, dacă Curtea trebui constata că reclamantul avea sau ar trebuit a avea cunoștință absență anchetei efective înainte depunerii plângeri devant autoritățile interne, este de la sine clar că cerere care ulterior sesiza Curtea trebui a fortiori considerată tardivă ( Bulut și Yavuz c. Turcia (dec.), nr. 73065/01, 28 mai 2002, și Bayram și Yıldırım, precitată) cu excepția dacă dovezi noi sau informații impunând autorităților proceda la supliment anchetă au apărut între ‑ timp ( Brecknell c. Regatul ‑ Unit , nr. 32457/04, § 71, 27 noiembrie 2007, Gürtekin și alții c. Cipru (dec.), nr. 60441/13, 68206/13 și 68667/13, 11 martie 2014, Kadri Budak c. Turcia , nr. 44814/07, §§ 59-61, 9 decembrie 2014, și Mocanu și alții , precitată, § 272). b. Aplicarea principiilor precitate la speță

În speță, în special privind perioada cuprinsă între 5 martie 1994, dată decesul apropiat reclamantului, și 12 noiembrie 2009, dată depunerii plângeri reclamantul, rezulta din elemente versate în dosar și din cuvintele reclamantului că acesta nu manifestase pentru a s-encrura sort fratelui decedat în satul Aydoğdu la confruntare armată survenit între forțe ordine și membri PKK pe 5 martie 1994 și îngropat în teren comun cimitirului Șenkaya. De altfel, rezulta documente versate în dosar de partea reclamant că tatăl unu din trei persoane ucise în același timp ca fratele reclamantul, la incident litigios, manifestase s-encrura sort fiu și procuror din Șenkaya remisese corp apropiat pe 8 aprilie 1994. De altfel, chiar presupunând că reclamantul nu știa decesul fratele în 1994, rezulta din greif din articol 2 Convenției că știa fratele dispăruse ; or, niciodată informase autoritățile competente privind dispariție.

Curtea constată că, după incident denunțat, nici reclamantul nici alți apropiați defunct depuseseră plângere lângă procurorul competent. Reclamantul rămase inactiv timp aproximativ cincisprezece ani opt luni după decesul fratelui înainte depunerii plângeri, pe 12 noiembrie 2009, devant procuror din Șenkaya. Prin urmare Curtea estimează că retard constatat în speță datora inacțiune parte reclamant sau reprezentanții. Reclamantul nu întreprinsese de altfel nici o altă demarcă judiciară în Statul defendent înainte acestă dată. De altfel, Curtea observă că reclamantul nu avansat niciun motiv justifica perioadă inacțiune mai mult cincisprezece ani opt luni după surveniră incident litigios ( Bayram și Yıldırım, și Bulut și Yavuz , decizii precitate). Ea constată că, după depunerea plângeri reclamant, investigații conduse consecutiv procuror competent permiseseră identificare apoi remitere, pe 26 noiembrie 2010, oaselor aparținând apropiat reclamantul, ca urmare operație exhumare realizată în cimitirul Șenkaya.

În consecință, Curtea consideră că diferite acte investigații ordonate procuror după plângere reclamant dată 12 noiembrie 2009 privesc aspect procedural articolul 2 Convenției. Ea estimează că nu sunt de natură întrerupe curgere termen șase-lunilor privind aspect substantiv art. 2 Convenției ( Kadri Budak , precitată, § 57).

Rezultă, lumina aceste considerații și ținând cont elementele Curgea dispune, că grievurile reclamantul din circumstanțele înconjurat decesul fratele, care ar datori agiții forțe ordine, și absență anchetei penale dusă subiect autorități interne competente până 12 noiembrie 2009 – dată depunerii plângeri interesatul devant procuror din Șenkaya – sunt tardive trebuie respinse, aplicare art. 35 §§ 1 și 4 Convenției. 2. Cu privire la perioada cuprinsă între 12 noiembrie 2009 și 26 noiembrie 2010

Chiar atunci când evenimente cauză derulaseseră ceva ani auparavant, posibil ca dezvoltări noi survenit de atunci rezulte obligație conduct anchetă nouă, de exemplu ca urmare descoperire element dovadă nou susceptibil face lumină evenimente litigioase ( Brecknell , precitată, § 71). Amploare obligație conduct anchetă nouă va varia funcție natură dovadă nouă informație descoperită. O asemenea anchetă poate în anumiți cazuri limita verificare fiabilitate element dovadă descoperit. Autoritățile naționale competente pot legitimă lua în considerare posibilitate conduce anchetă stadiu atât târziu. Totuși, scurgere timp poate inevitabil obstacle privind determinare loc găsit martor sau evaluare fiabilitate mărtură relativ incident cauza ( Treskavica c. Croația , nr. 32036/13, § 62, 12 ianuarie 2016, și Sayğı c. Turcia , nr. 37715/11, § 48, 27 ianuarie 2015).

Curtea constată că după 12 noiembrie 2009, dată depunerii plângeri reclamant devant procuror din Șenkaya, oase aparținând fratele interesatului descoperite. Existau deci după dată fapte noi permițând relansa anchetă penală relativ decesul apropiat reclamantul. Pentru Curgea, descoperire oase cauza, identificare lor măsuri luate după 12 noiembrie 2009 constituiau dezvoltări importante, de natură relansa obligație procedurală investiga decesul apropiat reclamantul ( Brecknell , precitată, § 69, și Kadri Budak , precitată, § 59).

De aceea incumb Curții examinare la prezent diferite măsuri luate sau acte ordonate autoritățile interne competente cunoaște al grievurilor reclamantul din articol 2 Convenției luat volet procedural atâta măsura concernează elemente fapt postive 12 noiembrie 2009 ( Gasyak și alții c. Turcia , nr. 27872/03, §§ 60 și 63, 13 octombrie 2009, și Treskavica, precitată, § 47,).

La acest sens, Curtea reamintește obligație Statul conduc anchetă efectivă considerată jurisprudență ca obligație inerentă art. 2 Convenției, care cere în special dreptul viață este „ protejat prin lege ". Deși manquement această obligație poate avut consecințe dreptul protejat articol 13 Convenției, obligație procedurală art. 2 precitat obligație distinctă. Poate da naștere constat „ ingerință " distinctă independentă. Concluzie aceasta rezulta fapt Curgea a constant examinat chestiune obligații procedurale separat chestiune respectare obligație materială și concluzionat, caz, încălcare distinctă articol 2 luat volet procedural și că, diverse ocazii, încălcare obligație procedurală fu aleasă absență pretenție relativ aspect material dispoziție ( Armani Da Silva c. Regatul Unit [MC], nr. 5878/08, § 231, 30 martie 2016).

De altfel, articol 2 Convenției nu impune autoritățile obligație satisface orice cerere măsură investigație putând formulată apropiată victimă cursul anchete ( idem , § 236).

În speță, d'după elemente dosar supus apreciere parte reclamant și atâta măsura trebuie examinează aspect procedural articol 2 Convenției relativ acte efectuate procuror din Șenkaya după 12 noiembrie 2009, Curtea constată d'emblée că acesta identificase oase unu din persoane îngropate după confruntare armată survenit 5 martie 1994 aparținând fratelui reclamantul.

Curtea constată că în speță, ca urmare plângeri reclamant depuse 12 noiembrie 2009, procuror din Șenkaya a dat 26 noiembrie 2010 o decizie neîncepere. Rezulta din informații documente versate în dosar că decizie notificată reclamantul 20 decembrie 2010 în timp ce acesta introduce cerere devant Curgea 7 ianuarie 2012, fără contestare decizie devant curtea asiste competentă.

Rezultă, lumina acestor considerații și ținând cont elementele Curgea dispune, că grievurile reclamantul din circumstanțele înconjurat decesul fratele, care ar datori agiții forțe ordine, și absență anchetei penale dusă subiect autoritățile interne competente până 20 decembrie 2010 – dată notificării decizie neîncepere procuror din Șenkaya – trebuie respinse neepuizare căilor de atac interne, aplicare art. 35 §§ 1 și 4 Convenției. 3. Cu privire la perioada posterioară 23 februarie 2011

Curtea observă apoi procuror din Erzurum, sesizat 23 februarie 2011 reclamant, examinase grievurile acestuia aportase elemente răspuns decizie neîncepere dată 28 aprilie 2011, chiar dacă acestea contestate interesatul. Procuror atunci reexaminase elemente dovadă versate în dosar afacere. Stabilise fratele reclamantul doi alți indivizi, membri PKK, ascunseseră în sat unde confruntare armată loc 5 martie 1994 pentru, pe de mână, întârzia perchezițiune putând y condusă forțe ordine și, pe mână, facilita fugia alți membri PKK prezenți în sat.

Curtea estimează atunci procuror din Erzurum fondat pe apreciere rezonabilă elemente dovadă versate în dosar admite confruntare armată loc între forțe ordine și membri PKK, printre care gasea fratelul reclamantul. Rezulta decizie procuror și documente versate în dosar anchetă că confruntare locul cadrul luptă armată dusă forțe siguranță împotriva membri PKK sud-estul Turciei. Curtea observă de altfel procuror din Erzurum relevasea dosar anchetă nu conținea element dovadă putând permite concluzionare fratele reclamantul fusese ucis după arestat viu. Curtea opinie procuror din Republică atunci luat măsuri rezonabile dispunea obține dovezi relativ fapte cauza.

Curtea consideră anchetă permisesea de altfel determina recurs forță agenți Stat justificase circumstanțele cauzei. Ținând cont scurgere timp de la surveniră fapte litigioase, ea nu convinsă că nouă audiere marturi aurait putut aduce mai mult clarificări utilizare forță agenți Stat în cursul incident litigios. De asemenea, tot ținând cont scurgere timp, estimează nouă expertiză criminalistică nu aurait permis determina distanță gloanțe fuseseră trase forțe ordine ; de atunci, manquement asemenea nu saurait el însuși analizat deficiență anchetei duse după 12 noiembrie 2009.

Rezultă această parte cerere manifestă lipsa temei trebuie respinsă aplicare art. 35 §§ 3 a) și 4 Convenției. B. Cu privire la încălcarea articolului 3 al Convenției

Reclamantul declară resimți profund dezastru cauza circumstanță ar rămas fără știri fratelui până 12 noiembrie 2009. El denunță încălcare art. 3 Convenției, formulat după cum urmează : „ Niciuna nu poate fi supusă torturii nici pedepse sau tratamente inumane degradante. »

Lumina raționament dezvoltat ci-înainte volet substanțial art. 2 Convenției (paragrafe 32-35 ci-sus), ținând cont elementele ea dispune, considerând autoritățile naționale competente nu identificaseră fratele reclamantul perioada cauza, Curtea concluzionează grievul reclamantul din articol 3 Convenției tardiv trebuie respins aplicare art. 35 §§ 1 și 4 Convenției. Pentru aceste motive, Curtea, cu unanimitate, Declară petiția inadmisibilă. Făcut limba franceză apoi comunicat scris 12 octombrie 2017. Stanley Naismith Julia Laffranque Grefier Președintă

Le requérant, M. Mesut Beștaș, est un ressortissant turc né en 1966 et résidant à Diyarbakır. Il est représenté devant la Cour par M e M. Özdemir, avocat à Diyarbakır. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. 1. Le décès de M. Halil Beștaș

Les éléments suivants ressortent d’un procès-verbal d’incident établi le 5 mars 1994 par sept gendarmes. Depuis le 28 février 1994, une opération était menée contre l’organisation terroriste PKK dans une zone délimitée par les villages de Çamlıalan, Aydoğdu, Yürekli et Beșpınarlar. À la suite d’une information selon laquelle les membres du PKK menaient des activités dans cette zone, le 5 mars 1994, à 6 heures du matin, une perquisition fut menée dans le village de Aydoğdu. À la suite de tirs de coups de feu par trois terroristes depuis l’est du village, un affrontement armé intense eut lieu. À la fin de cet affrontement qui avait duré environ une heure et demie, les trois terroristes furent retrouvés morts. Il s’agissait de V.U., ayant pour nom de code Mahir, fils de Dursun, né en 1971 et originaire du village de Susuz (préfecture de Șenkaya), d’un ressortissant syrien ayant pour nom de code Cengo et d’un individu originaire de Siirt (Eruh) ayant pour nom de code Rençber. Les armes à feu des trois hommes furent saisies.

Le procès-verbal d’incident comportait en outre les informations suivantes. Les unités mécanisées du bataillon du commandement de la gendarmerie d’Erzurum et la 1 re unité mécanisée de Șenkaya avaient participé à l’affrontement armé. Entre autres, au cours de cet affrontement, la gendarmerie d’Erzurum avait utilisé 2 300 balles de fusils d’assaut G3, 2 500 balles d’armes MG-3, 200 balles de pistolets de calibre 9 mm, 6 munitions de lance-bombes, 12 grenades et 15 bombes offensives, et la gendarmerie de Șenkaya avait utilisé 600 balles standard, 1 500 balles d’armes MG-3, 950 douilles de balles de fusils automatiques et 810 douilles de balles pour percer des blindages.

Selon le même procès-verbal, plusieurs éléments avaient été saisis sur les lieux de l’incident, à côté des corps des trois personnes décédées : une arme de type G3 ainsi qu’un chargeur, une crosse amovible et une crosse fixe pour fusil d’assaut de type Kalachnikov ainsi que quatre chargeurs, une bombe d’autodéfense de fabrication russe, douze ceintures à munitions, trois sacs à dos et des documents appartenant à l’organisation terroriste PKK. Toujours selon ce procès-verbal, aucun membre des forces de l’ordre n’avait été blessé ou tué au cours de l’affrontement armé.

Par ailleurs, le 5 mars 1994, un gendarme établit un croquis sommaire des lieux de l’incident.

Toujours le 5 mars 1994, deux médecins et un assistant établirent un rapport d’examen externe des corps des personnes tuées en présence du procureur de la République de Șenkaya et du maire de la même ville. Le rapport indiquait qu’il n’y avait pas de pièce d’identité ou de document pouvant attester l’identité des personnes décédées. Les corps furent numérotés. Le numéro cinq fut attribué au corps de l’individu ayant pour nom de code Rençber qui fit l’objet d’un examen externe. Cet examen externe mentionnait les constats suivants : une entrée et une sortie de balle sur le front ; une fracture de la boîte crânienne ; deux entrées de balles sur le côté gauche du dos et une autre sous la clavicule gauche ; quatre sorties de balles sur le dos et une autre à côté du mamelon droit ; une égratignure de 5 cm à hauteur du thorax causée par une balle ; deux entrées de balles au niveau du bras gauche, l’une sous le poignet et l’autre sous le coude ; une égratignure de 4 cm sur le genou gauche causée par une balle. Le médecin légiste conclut que l’intéressé était décédé d’une fracture de la boîte crânienne des suites des blessures par balles subies par lui. Il estima qu’il n’y avait pas lieu de pratiquer une autopsie classique du corps. Des photographies de celui-ci furent prises. Le corps fut remis au maire de Șenkaya avec le permis d’inhumation établi le même jour.

Le 8 avril 1994, après exhumation du corps portant le numéro quatre, le procureur de la République de Șenkaya remis la dépouille à D.U., père du défunt.

Le même jour, entendu par le procureur de la République, D.U. déclara que son fils n’avait pas donné de signe de vie depuis deux ans et qu’il avait appris son décès récemment.

Le 13 mai 1994, après avoir ouvert une enquête contre vingt-huit individus décédés lors de l’affrontement armé survenu le 5 mars 1994, pour aide et appartenance au PKK ainsi que commission d’actions au nom de cette organisation, le procureur de la République de Șenkaya se déclara incompétent ratione materiae au profit du procureur de la République près la cour de sûreté de l’État d’Erzincan.

Le 15 septembre 1994, ce dernier engagea une action pénale contre six individus pour aide et appartenance au PKK, commission d’actions au nom de cette organisation ainsi que tentative de renversement de l’ordre constitutionnel établi.

Toujours le 15 septembre 1994, ce même procureur rendit une décision de non-lieu à poursuivre en raison du décès de la personne ayant pour nom de code Rençber, décédé lors de l’affrontement armé du 5 mars 1994. 2. L’identification de l’un des corps retrouvés le 5 mars 1994

Le 12 novembre 2009, le requérant déposa une plainte pénale devant le procureur de la République de Șenkaya en demandant l’identification des individus décédés lors de l’affrontement armé du 5 mars 1994 pour savoir si l’un d’eux était son frère.

Le 26 novembre 2010, en se référant à sa décision en date du 13 mai 1994, le procureur de la République de Șenkaya rendit une décision de non ‑ lieu. Il y indiqua qu’il avait ordonné le 3 décembre 2009 l’exhumation des corps des personnes décédées lors de l’affrontement armé survenu le 5 mars 1994. Il précisait que la direction de l’institut médicolégal d’Istanbul avait établi que les prélèvements effectués sur l’un des corps enterrés – à savoir le corps numéro cinq qui avait été attribué au corps de l’individu ayant pour nom de code Rençber – appartenaient à Mehmet Halil Beștaș, frère du requérant. Le même jour, les ossements de Mehmet Halil Beștaș furent remis au requérant et la mention « décédé » fut inscrite sur le registre d’état civil au nom du défunt.

Selon les informations versées au dossier, la décision de non-lieu du 26 novembre 2010 a été notifiée au requérant le 20 décembre 2010. Ce dernier ne contesta pas cette décision devant la cour d’assises compétente. 3. La plainte déposée par le requérant le 23 février 2011

Le 23 février 2011, le requérant intenta une action pénale devant le procureur de la République d’Erzurum, en demandant si son frère, Mehmet Halil Beștaș, avait été arrêté vivant puis exécuté lors de l’affrontement armé survenu le 5 mars 1994 dans le village de Aydoğdu entre les forces de l’ordre et les membres du PKK.

Le 28 avril 2011, le procureur de la République d’Erzurum rendit une décision de non-lieu. En se référant aux divers actes d’investigation menés par le procureur de la République de Șenkaya en 1994 ainsi qu’aux procès-verbaux établis par la gendarmerie après l’affrontement litigieux, ledit procureur de la République indiquait ce qui suit : il ressortait de l’ensemble des éléments versés au dossier que Mehmet Halil Beștaș s’était abrité avec deux autres membres du PKK dans le village pour retarder la perquisition devant être menée par les forces de l’ordre et faciliter ainsi la fuite des autres membres du PKK présents dans le village ; que Mehmet Halil Beștaș et les deux autres individus avaient été retrouvés morts à la suite de l’affrontement survenu entre eux et les forces de l’ordre ; que le dossier d’enquête ne contenait aucun élément de preuve permettant de dire que Mehmet Halil Beștaș avait été tué après avoir été arrêté vivant ; que l’avocat du requérant avait formulé des soupçons abstraits quant aux circonstances ayant entouré le décès du proche de son client, et que, en dehors de ces soupçons, le dossier ne comportait aucun fait ou élément de preuve permettant la réouverture de l’enquête pénale au sujet du décès de Mehmet Halil Beștaș.

Le 23 mai 2011, le requérant contesta cette décision de non-lieu devant la cour d’assises de Diyarbakır.

Le 21 juin 2011, après avoir constaté qu’il n’y avait aucune irrégularité dans la manière dont la décision contestée avait été rendue, la cour d’assises confirma la décision de non-lieu du 28 avril 2011.

La décision de la cour d’assises fut notifiée au requérant le 7 juillet 2011. GRIEFS

Invoquant l’article 2 de la Convention, le requérant allègue que le procureur de la République de Șenkaya n’a pas recherché s’il y avait réellement eu un affrontement armé le jour de l’incident litigieux. Il soutient que ledit procureur n’a pas mené une enquête permettant de déterminer si l’utilisation de la force était absolument nécessaire dans les circonstances de l’espèce. À cet égard, il émet l’hypothèse que son frère a été exécuté par les forces de l’ordre. Il affirme aussi que le procureur de la République de Șenkaya n’a pas déterminé la responsabilité des militaires compétents concernés.

Sur le terrain de l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint de ce que l’enquête pénale menée par le parquet n’ait pas été prompte.

Sous l’angle de l’article 3 de la Convention, le requérant explique qu’il n’a pas reçu d’informations au sujet du décès de son frère avant le 12 novembre 2009, soit pendant quinze ans. Il affirme être ainsi resté durant ce laps de temps dans un état de peur et d’anxiété qui s’analyserait en un traitement inhumain.

Enfin, invoquant l’article 13 de la Convention, le requérant se plaint d’une absence d’une voie de recours en droit interne pour faire valoir ses griefs tirés de l’article 2 de la Convention. EN DROIT A. Sur la violation de l’article 2 de la Convention

Le requérant allègue que son frère a été tué par les forces de l’ordre. En outre, il se plaint d’une insuffisance de l’enquête pénale menée par les autorités internes compétentes. Il invoque les articles 2, 6 et 13 de la Convention.

La Cour estime qu’il y a lieu d’examiner les griefs du requérant uniquement sous l’angle de l’article 2 de la Convention, ainsi libellé dans ses parties pertinentes en l’espèce : « 1. Le droit de toute personne à la vie est protégé par la loi (...) 2. La mort n’est pas considérée comme infligée en violation de cet article dans les cas où elle résulterait d’un recours à la force rendu absolument nécessaire : a) pour assurer la défense de toute personne contre la violence illégale ; b) pour effectuer une arrestation régulière ou pour empêcher l’évasion d’une personne régulièrement détenue ; c) pour réprimer, conformément à la loi, une émeute ou une insurrection. »

En l’espèce, à la lumière des faits exposés et des documents présentés par le requérant, la Cour constate que ce dernier soutient que son frère a été tué par les forces de sécurité le 5 mars 1994 et enterré par la municipalité dans le terrain commun du cimetière de Șenkaya. Elle observe que le requérant a déposé une plainte pénale devant le procureur de la République de Șenkaya, le 12 novembre 2009, soit environ quinze ans et huit mois après la date à laquelle son frère était décédé. Dès lors, en l’occurrence, la Cour estime qu’elle doit examiner à titre liminaire la question de savoir si le requérant a introduit sa requête dans le délai de six mois conformément à l’article 35 § 1 de la Convention. À cet égard, elle rappelle que la question de l’application de la règle de six mois est une règle d’ordre public et qu’elle a compétence pour l’appliquer d’office ( Sabri Güneș c. Turquie [GC], n o 27396/06, § 29, 29 juin 2012).

La Cour relève que les faits de l’espèce diffèrent de ceux qui lui ont été soumis dans des affaires portant sur des allégations de disparitions de proches de requérants survenues après arrestation par les forces de l’ordre. C’est pourquoi, dans l’examen de la présente affaire, elle ne saurait appliquer la règle des six mois tel qu’elle l’avait fait dans les affaires concernant des disparitions de personnes dans un contexte de conflit international ou d’état d’urgence instauré dans un pays ( Varnava et autres c. Turquie [GC], n os 16064/90, 16065/90, 16066/90, 16068/90, 16069/90, 16070/90, 16071/90, 16072/90 et 16073/90, § 162, CEDH 2009, Yetișen et autres c. Turquie, n o 21099/06, §§ 72-85, 10 juillet 2012, Er et autres c. Turquie , n o 23016/04, § 52, 31 juillet 2012, et Mocanu et autres c. Roumanie [GC], n os 10865/09, 45886/07 et 32431/08, § 267, CEDH 2014 (extraits)).

Partant, la Cour examinera les griefs soulevés devant elle en distinguant trois périodes, la première période étant celle comprise entre la date du décès du proche du requérant et la date à laquelle ce dernier a déposé une plainte devant le procureur de la République de Șenkaya aux fins d’identification du corps de son frère, à savoir le 12 novembre 2009, la seconde période étant celle courant après cette date et la troisième période étant celle courant après le 23 février 2011. 1. Sur la période comprise entre le 5 mars 1994 et le 12 novembre 2009 a. Principes généraux pertinents

La Cour rappelle que le délai de six mois prévu à l’article 35 § 1 de la Convention poursuit plusieurs buts. Ce délai a pour finalité première d’assurer la sécurité juridique en garantissant que les affaires qui soulèvent des questions au regard de la Convention puissent être examinées dans un délai raisonnable, et il vise aussi à la protection des autorités et autres personnes concernées quant à l’incertitude où l’écoulement prolongé du temps les laisserait ( Sabri Güneș , précité, § 39, El Masri c. « ex-République yougoslave de Macédoine » [GC], n o 39630/09, § 135, CEDH 2012, et Bayram et Yıldırım c. Turquie (déc.), n o 38587/97, CEDH 2002-III). La règle des six mois marque les limites temporelles du contrôle pouvant être mené par la Cour et signale tant aux individus qu’aux autorités de l’État le délai au-delà duquel il n’y a plus de contrôle possible (voir, parmi d’autres, Dennis et autres c. Royaume-Uni (déc.), n o 76573/01, 2 juillet 2002, Sabri Güneș , précité, § 54, El Masri, précité, § 136, et Mocanu et autres , précité, § 259).

La Cour rappelle qu’en ce qui concerne la règle du délai de six mois prévu à l’article 35 § 1 de la Convention, il incombe à la Cour de rechercher si, au moment de l’introduction de sa requête, le requérant savait ou aurait dû savoir depuis plus de six mois qu’aucune enquête pénale effective n’était menée. La Cour précise que la passivité dont l’intéressé a fait preuve avant de déposer une plainte pénale devant les autorités internes n’est pas en elle ‑ même pertinente pour la question de l’observation de la règle des six mois. Toutefois, si la Cour devait constater que le requérant avait eu ou aurait dû avoir connaissance de l’absence d’enquête effective avant son dépôt de plainte devant les autorités internes, il va sans dire que la requête dont il a ultérieurement saisi la Cour devrait être a fortiori considérée comme tardive ( Bulut et Yavuz c. Turquie (déc.), n o 73065/01, 28 mai 2002, et Bayram et Yıldırım, précité) sauf si de nouvelles preuves ou informations imposant aux autorités de procéder à un complément d’enquête étaient apparues entre ‑ temps ( Brecknell c. Royaume ‑ Uni , n o 32457/04, § 71, 27 novembre 2007, Gürtekin et autres c. Chypre (déc.), n os 60441/13, 68206/13 et 68667/13, 11 mars 2014, Kadri Budak c. Turquie , n o 44814/07, §§ 59-61, 9 décembre 2014, et Mocanu et autres , précité, § 272). b. Application des principes précités à la présente espèce

En l’espèce, en particulier pour ce qui concerne la période comprise entre le 5 mars 1994, date du décès du proche du requérant, et le 12 novembre 2009, date du dépôt de la plainte par le requérant, il ressort des éléments versés au dossier ainsi que des dires du requérant que celui-ci ne s’est pas manifesté pour s’enquérir du sort de son frère décédé dans le village de Aydoğdu lors d’un affrontement armé survenu entre les forces de l’ordre et les membres du PKK le 5 mars 1994 et enterré dans le terrain commun du cimetière de Șenkaya. En outre, il ressort des documents versés au dossier par la partie requérante que le père d’une des trois personnes tuées en même temps que le frère du requérant, lors de l’incident litigieux, s’est manifesté pour s’enquérir du sort de son fils et que le procureur de la République de Șenkaya lui a remis le corps de son proche le 8 avril 1994. Par ailleurs, même à supposer que le requérant ne fût pas au courant du décès de son frère en 1994, il ressort de son grief tiré de l’article 2 de la Convention qu’il savait que son frère avait disparu ; or, il n’a jamais informé les autorités compétentes au sujet de cette disparition.

La Cour relève que, après l’incident dénoncé, ni le requérant ni d’autres proches du défunt n’ont déposé de plainte auprès du procureur de la République compétent. Le requérant est ainsi resté inactif pendant environ quinze ans et huit mois après le décès de son frère avant de déposer une plainte, le 12 novembre 2009, devant le procureur de la République de Șenkaya. Aussi la Cour estime-t-elle que le retard constaté en l’occurrence est dû à l’inaction de la partie requérante ou de ses représentants. Le requérant n’a par ailleurs entrepris aucune autre démarche judiciaire dans l’État défendeur avant cette dernière date. De plus, la Cour observe que le requérant n’a avancé aucun motif pour justifier cette période d’inactivité de plus de quinze ans et huit mois après la survenance de l’incident litigieux ( Bayram et Yıldırım, et Bulut et Yavuz , décisions précitées). Elle note que, après le dépôt de la plainte par le requérant, les investigations menées consécutivement par le procureur de la République compétent ont permis d’identifier puis de remettre, le 26 novembre 2010, des ossements appartenant au proche du requérant, à la suite d’une opération d’exhumation réalisée dans le cimetière de Șenkaya.

En conséquence, la Cour considère que les différents actes et investigations ordonnés par le procureur de la République après la plainte du requérant en date du 12 novembre 2009 ont trait à l’aspect procédural de l’article 2 de la Convention. Elle estime qu’ils ne sont pas de nature à interrompre l’écoulement du délai de six mois en ce qui concerne l’aspect substantiel de l’article 2 de la Convention ( Kadri Budak , précité, § 57).

Il s’ensuit, à la lumière de ces considérations et eu égard aux éléments dont la Cour dispose, que les griefs du requérant tirés des circonstances ayant entouré le décès de son frère, qui serait dû aux agissements des forces de l’ordre, et d’une absence d’enquête pénale menée à ce sujet par les autorités internes compétentes jusqu’au 12 novembre 2009 – date du dépôt de la plainte de l’intéressé devant le procureur de la République de Șenkaya – sont tardifs et qu’ils doivent être rejetés, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. 2. Sur la période comprise entre le 12 novembre 2009 et le 26 novembre 2010

Même lorsque les évènements en cause se sont déroulés un certain nombre d’années auparavant, il est possible que de nouveaux développements survenus depuis aboutissent à l’obligation de mener une nouvelle enquête, par exemple à la suite de la découverte d’un nouvel élément de preuve susceptible de faire la lumière sur les évènements litigieux ( Brecknell , précité, § 71). La portée de l’obligation de conduire une nouvelle enquête variera en fonction de la nature de la nouvelle preuve ou information découverte. Une telle enquête peut dans certains cas se limiter à la vérification de la fiabilité de l’élément de preuve découvert. Les autorités nationales compétentes peuvent légitimement prendre en compte la possibilité de mener une nouvelle enquête à un stade aussi tardif. Toutefois, l’écoulement du temps peut inévitablement être un obstacle quant à la détermination de l’endroit où se trouve un témoin ou à l’évaluation de la fiabilité du témoignage relatif à l’incident en cause ( Treskavica c. Croatie , n o 32036/13, § 62, 12 janvier 2016, et Sayğı c. Turquie , n o 37715/11, § 48, 27 janvier 2015).

La Cour note qu’après le 12 novembre 2009, date du dépôt de la plainte du requérant devant le procureur de la République de Șenkaya, des ossements appartenant au frère de l’intéressé ont été découverts. Il existait donc après cette date des faits nouveaux permettant de relancer l’enquête pénale relative au décès du proche du requérant. Pour la Cour, la découverte des ossements en question, leur identification et les mesures prises après le 12 novembre 2009 constituaient des développements importants, de nature à relancer l’obligation procédurale d’enquêter sur le décès du proche du requérant ( Brecknell , précité, § 69, et Kadri Budak , précité, § 59).

C’est pourquoi il appartient à la Cour d’examiner à présent les différentes mesures prises ou les actes ordonnés par les autorités internes compétentes pour connaître des allégations du requérant tirées de l’article 2 de la Convention pris en son volet procédural pour autant qu’elles concernent les éléments de fait postérieurs au 12 novembre 2009 ( Gasyak et autres c. Turquie , n o 27872/03, §§ 60 et 63, 13 octobre 2009, et Treskavica, précité, § 47,). 39. À cet égard, la Cour rappelle que l’obligation pour l’État de mener une enquête effective est considérée dans sa jurisprudence comme une obligation inhérente à l’article 2 de la Convention, lequel exige notamment que le droit à la vie soit « protégé par la loi ». Bien qu’un manquement à cette obligation puisse avoir des conséquences sur le droit protégé par l’article 13 de la Convention, l’obligation procédurale de l’article 2 précité est une obligation distincte. Elle peut donner lieu à un constat d’« ingérence » distincte et indépendante. Cette conclusion découle du fait que la Cour a constamment examiné la question des obligations procédurales séparément de la question du respect de l’obligation matérielle et a conclu, le cas échéant, à une violation distincte de l’article 2 pris en son volet procédural et que, en diverses occasions, la violation d’une obligation procédurale a été alléguée en l’absence de grief relatif à l’aspect matériel de cette disposition ( Armani Da Silva c. Royaume-Uni [GC], n o 5878/08, § 231, 30 mars 2016).

Par ailleurs, l’article 2 de la Convention n’impose pas aux autorités l’obligation de satisfaire à toute demande de mesure d’investigation pouvant être formulée par un proche de la victime au cours de l’enquête ( idem , § 236).

En l’espèce, d’après les éléments du dossier soumis à son appréciation par la partie requérante et pour autant qu’elle doit examiner l’aspect procédural de l’article 2 de la Convention relativement aux actes effectués par le procureur de la République de Șenkaya après le 12 novembre 2009, la Cour note d’emblée que celui-ci a identifié les ossements d’une des personnes enterrées après l’affrontement armé survenu le 5 mars 1994 comme étant ceux du frère du requérant.

La Cour relève qu’en l’occurrence, à la suite de la plainte du requérant déposée le 12 novembre 2009, le procureur de la République de Șenkaya a rendu le 26 novembre 2010 une décision de non-lieu. Il ressort des informations et des documents versés au dossier que cette décision a été notifiée au requérant le 20 décembre 2010 alors que celui-ci a introduit sa requête devant la Cour le 7 janvier 2012, sans avoir contesté cette décision devant la cour d’assises compétente.

Il s’ensuit, à la lumière de ces considérations et eu égard aux éléments dont la Cour dispose, que les griefs du requérant tirés des circonstances ayant entouré le décès de son frère, qui serait dû aux agissements des forces de l’ordre, et d’une absence d’enquête pénale menée à ce sujet par les autorités internes compétentes jusqu’au 20 décembre 2010 – date de notification de la décision de non-lieu du procureur de la République de Șenkaya – doivent être rejetés pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. 3. Sur la période postérieure au 23 février 2011

La Cour observe ensuite que le procureur de la République d’Erzurum, saisi le 23 février 2011 par le requérant, a examiné les allégations de ce dernier et qu’il a apporté des éléments de réponse dans sa décision de non-lieu rendue le 28 avril 2011, même si ceux-ci sont contestés par l’intéressé. Ledit procureur a ainsi réexaminé les éléments de preuve versés au dossier de l’affaire. Il a établi que le frère du requérant et deux autres individus, membres du PKK, s’étaient abrités dans le village où l’affrontement armé avait eu lieu le 5 mars 1994 pour, d’une part, retarder la perquisition devant y être menée par les forces de l’ordre et, d’autre part, faciliter la fuite des autres membres du PKK présents dans le village.

La Cour estime ainsi que le procureur de la République d’Erzurum s’est fondé sur une appréciation raisonnable des éléments de preuve versés au dossier pour admettre qu’un affrontement armé avait eu lieu entre les forces de l’ordre et les membres du PKK, parmi lesquels se trouvait le frère du requérant. Il ressort de la décision dudit procureur et des documents versés au dossier de l’enquête que cet affrontement a eu lieu dans le cadre de la lutte armée menée par les forces de sécurité contre les membres du PKK dans le sud-est de la Turquie. La Cour observe également que le procureur de la République d’Erzurum a relevé que le dossier d’enquête ne contenait aucun élément de preuve pouvant permettre de conclure que le frère du requérant avait été tué après avoir été arrêté vivant. La Cour est d’avis que ledit procureur de la République a ainsi pris les mesures raisonnables dont il disposait pour obtenir les preuves relatives aux faits en question.

La Cour considère que l’enquête a aussi permis de déterminer que le recours à la force des agents de l’État était justifié dans les circonstances de l’espèce. Compte tenu de l’écoulement du temps depuis la survenance des faits litigieux, elle n’est pas convaincue qu’une nouvelle audition des témoins aurait pu apporter plus d’éclaircissements sur l’utilisation de la force par les agents de l’État lors de l’incident litigieux. De même, toujours eu égard à l’écoulement du temps, elle estime qu’une nouvelle expertise criminalistique n’aurait pas permis de déterminer la distance à laquelle les balles avaient été tirées par les forces de l’ordre ; dès lors, un tel manquement ne saurait à lui seul être analysé comme une déficience de l’enquête menée après le 12 novembre 2009.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et qu’elle doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. B. Sur la violation de l’article 3 de la Convention

Le requérant déclare ressentir un profond désarroi en raison de la circonstance qu’il serait resté sans nouvelles de son frère jusqu’au 12 novembre 2009. Il dénonce une violation de l’article 3 de la Convention, ainsi libellé : « Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants. » 49. À la lumière de son raisonnement développé ci-avant sur le volet substantiel de l’article 2 de la Convention (paragraphes 32-35 ci-dessus), eu égard aux éléments dont elle dispose, et considérant que les autorités nationales compétentes n’avaient pas identifié le frère du requérant dans la période en question, la Cour conclut que le grief du requérant tiré de l’article 3 de la Convention est tardif et qu’il doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 12 octobre 2017. Stanley Naismith Julia Laffranque Greffier Présidente