Permis de re-publicare a acestei traduceri a fost acordat de către Ministerul de Justiție italian în scopul unic al includerii sale în baza de date a Curții, CURTUL EUROPEAN DE DREPTURI UMANE PRIMA SEZIUNĂ DECIZIE Recurs nr. 18132/10 Stefano Bosco contra l'Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Prima Sectie), reuniți pe 26 septembrie 2017 într-un comitet compus din: Krzysztof Wojtyczek, președinte, Armen Harutyan, Jovan Ilievski, judecători, și Renata Degener, cancelliere de secție, Visto il ricorso menzionato supra, după cererea de pronunțare a unei cereri de pronunțare a unei hotărâri deliberate depuse pe 25 martie 2010, pot citi următoarea dată: 1.
Prin decretul nr. 2355/2000 (a cărui dată nu a fost precizată), tribunalul din La Spezia a confirmat decretul injunctiv. (6) La 28 februarie 2003 reclamantul mai avea de primit plata unei părți din creanța sa, în valoare de 18.563,13 euro (EUR). (7) La 16 septembrie 2003 tribunalul din Parma a admis societatea debitor la procedura de acord preventiv și a numit în același timp judecătorul delegat și comisarul judiciar. Aceștia din urmă au stabilit convocarea creditorilor interesați pentru 15 octombrie 2003, în scopul de a obține aprobarea acordului. (8) La 18 decembrie 2003 tribunalul a emis un decret de omologare a acordului preventiv și a numit un lichidator judiciar. (9) La 2 noiembrie 2006 a fost finalizată o cerere de recurs la Curtea de Apel, unde decizia a fost retrasă în termen de trei luni de la data depunerii termenului de termen. (10) În această procedură, Curtea a considerat că nu a fost înținută în termen de trei luni de la data depunirii termenului de termen prevăzut de Convenția nr. 1 din 23 octombrie 2006, prin care se prevedea că termenul de termenul de termen de termen de termen de la procedura de recurs a fost considerat drept o perioadă de recurs ilegală în conformitate cu art. 1 din Convenția nr. 3 din Legea nr. 89/2000. (denirea nr. 6 din 11 octombrie 2006), iar în această cerere a fost respinsă în mod definitiv în termen de trei luni de la data depunirii termen de termen de trei luni de la data depunirea termen de termen de termen prevăzută de la Curtea de termen de termen de termen de termen prevăzută de la Curtea de termen de termen de termen de termen prevăzut de termen de termen de termen de trei luni de termen prevăzut de la data depunită de la data depunirea procedură.
Având în vedere complexitatea cauzei, în special necesitatea de a evalua situația patrimonială a societății debitore, Curtea de Apel a considerat că, la data deciziei sale, timpul petrecut nu depășise termenul rezonabil.12 Pe 29 noiembrie 2007, reclamantul a propus o recursă în casatie, invocând un singur motiv și cerând Curții de Casatie să indice dacă judecătorul național DI, chemat să se pronunțe asupra încălcării dreptului la un proces în termen rezonabil, ar trebui să analizeze procedurile de executare și de executare separat sau, dimpotrivă, să adopte o recursă globală relevantă, considerând că, la momentul în care a fost luată decizia, persoana care a găsit că dreptul la executare este efectiv de natură să fie de natură să fie de natură să fie de natură să fie de natură să fie de natură să fie de natură să fie de natură să fie de natură să fie de natură să fie de natură să fie de natură să fie de natură să fie de natură să fie de natură să fie de natură să fie de natură să fie de natură să fie de natură să fie de natură să fie de natură să fie de natură să fie de natură să fie de natură să fie de natură să fie de natură să fie de natură să fie.12 Pe 14 septembrie 2009, Curtea de Casatie a cerut Curții de Casatie să indice dacă judece dacă judecătorul național DI, chemat să se pronunțe asupra încălcării dreptului la un proces în termen rezonabil, ar trebui să examineze procedurile de autonomie și de executare separat sau, sau, pe de fapt, să adopte o recursă de natură să adopte o recursă globală relevantă în momentul în cauză, considerând că persoana în cauză în cauză în cauză în cauză în cauză în cauză în cauză în cauză în cauză în cauză în cauză în cauză în cauză în cauză în cauză în cauză în cauză în cauză în cauză în cauză în cauză în cauză în cauză în cauză în cauză în cauză în cauză în cauză în cauză în cauză în cauză în cauză în cauză în cauză în cauză în cauză în cauză în cauză în cauză (artic
În temeiul articolului 13 din Convenție, reclamantul invocă o încălcare a articolelor 6 § 1 și 13 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1, formulate după cum urmează: art. 6 § 1 Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie examinată (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...), care să fie chemat să pronunțe în litigiile privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă internațională (...) art. 13 Nimeni nu poate să se pronunțe în condițiile impuse de dreptul său în materie de drepturi și obligații de natură civilă internațională (...) art. 13 (1) Orice persoană a cărei drepturi și libertăți generale prevăzute în Convenție nu au fost încălcate (...) nu poate fi recunoscută în conformitate cu principiile generale ale dreptului de a avea acces la proprietăți sau la drepturile sale în cauză, în conformitate cu dreptul său în cauză, în conformitate cu dispozițiile din dreptul intern și cu dispozițiile din dreptul public.
Curtea amintește că, conform jurisprudenței sale consolidate, statele contractante au obligația de a asigura că orice drept revendicat își găsește efectiv realizarea. Prin urmare, executarea unei hotărâri a oricărei instanțe trebuie considerată parte integrantă a procedurii în sensul articolului 6 (a se vedea, în special, Scordino c. (nr. 1) [GC. 36813/97]), CEDU 197, § Metaxas v. Italia (nr. 2515 La Cascia, 21.05.2004, p. 84), iar această obligație a fost de natură să fie de natură să fie de natură să fie operațională de către o parte din administrația publică (§§ 270, p. 279, p. 279, p. 279, p. 279, p. 279, p. 279, p. 279, p. 279).
Deși statul nu este răspunzător pentru neplata unui credit dator de la insolvența unui debitor privat (vezi, mutatis mutandis, Sanglier c. Franța, nr. 50342/99, § 39, 27 mai 2003, Cipru c. Republica Cehă (dec.), nr. 33273/03, 22 martie 2005, și Cubănită c. România (dec.), nr. 31510/02, 4 ianuarie 2007), aceasta poate fi cazul în care autoritatea publică implicată în procedurile sale executorii nu obține dovezi precise ale cererii sau chiar împiedică executarea (Bogă Vodă Greek-Catholic c. România, nr. 26702 de 26 noiembrie 2004, nr. 44, 27 mai 2003, nr. 44704 de 26 iunie 2013, nr. 545 de 23 iunie 2013, nr. 545 de 23 septembrie 2013, nr. 545 de 23 septembrie 2013, nr. 44702 de 26 septembrie 2013, nr. 4470 de 26 septembrie 2013, nr. 4470 de 26 septembrie 2013, nr. 4470 de 26 septembrie 2013, nr. 4470 de 26 septembrie 2013, nr. 4470 de 26 septembrie 2013, nr. 4470 de 26 septembrie 2013, nr. 4470 de 26 septembrie 2013, nr. 4470 de 26 septembrie 2013, nr. 4470 de 26 septembrie 2013, nr. 4470 de 26 septembrie 2013, nr. 545 de 23 septembrie 2013, nr. 545 de 23 septembrie 2013, nr. 545 de 23 septembrie 2013, nr. 545 de 23 septembrie 2013, nr. 435 de 30 septembrie 2013, nr. 545 de 30 septembrie 2013, nr. 545 de 30 septembrie 2013, nr. 545 de 30 septembrie 2013, nr. 545 de 30 septembrie 2013, nr. 545 de 30 septembrie 2013, nr. 545), în cazul în care nu obține o acțiune de recuperare a unei acțiuni de recuperare a unei acțiuni de recuperare a unei acțiuni de recuperare a unei acțiuni de recuperare a unei acțiuni, nu obține o acțiuni de recuperare a unei acțiuni de recuperare, în cazul în care nu a unei acțiuni de recuperare a unei acțiuni a unei acțiuni aune, în care a unei acțiuni aune a unei ac
Într-adevăr, în cadrul relațiilor între persoane private, cum este cazul prezentei cauze, atunci când debitorul este un individ privat, statele au o obligație pozitivă de a institui un sistem care să fie la fel de eficient în practică ca și în drept și care să permită asigurarea executării hotărârilor judiciare definitive între persoane private (Fouklev împotriva Ucrainei, nr. 71186/01, § 84, 7 iunie 2005). Aceasta înseamnă că eventualele neglijențe sau întârzieri în utilizarea remediilor disponibile nu pot fi imputate statelor, precum și insolvența debitorului privat, în cazul în care nu a fost inițiată procedura de acordare preventivă (în cazul în care nu a fost depusă decizia în mod efectiv) în această privință.
În ceea ce privește durata suplimentară a acordului preventiv, reclamantul a indicat, fără a furniza dovezi, că la data depunerii cererii, procedura atacată era încă încă încă încălcată.29 noiembrie 2006 Curtea a avut deja ocazia să declare că, în ceea ce privește durata suplimentară a procedurii principale care nu a fost luată în considerare de Curtea de Apel din Italia, aceasta este vădit nefondată și trebuie respinsă în sensul articolului 35 paragrafele 3 a) și 4 din Convenție.28 În ceea ce privește durata suplimentară a acordului preventiv, reclamantul a indicat, fără a furniza dovezi, că la data depunerii cererii, procedura atacată era încă încă încă încălcată.29 noiembrie 2006 Curtea a avut deja ocazia să declare că, în ceea ce privește durata suplimentară a procedurii principale care nu a fost luată în considerare de Curtea de Apel din Italia, această parte a recursului este vădit nefondată și trebuie respinsărită în sensul articolului 35 din Convenție (§§§ 246 din Convenția Rotondo, 30/11/2006, n.11), în special, art. 381 din CEDU, pentru a stabili o perioadă suplimentară de timp a procedurii (§§§ 1 din CEDU, nr. 64, c. 1, din CEDU, nr. 3863, Italia, c.
În speță, durata suplimentară a procedurii de acord preventiv care nu a fost luată în considerare de Curtea de Apel din Bologna era, la data depunerii recursului, de trei ani și patru luni. Aceasta este în sine suficientă pentru a constitui o a doua încălcare în cadrul aceleiași proceduri (Rotondi, supracitate, §§ 14-16; S.A.GE.MA S.n.c. c. Italia, nr. 40184/98, §§ 12-14, 27 aprilie 2000).32 În consecință, această parte a motivului de recurs nu trebuie respinsă pentru mancato esaurimento delle sue vie di ricorso interne, în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.3366 punctul de recurs din art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 1 din Convenție.3366 punctul de recurs din Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 1 din Convenție, recursantul trebuie să recapete imposibilitatea de a recupera acest motiv de recurs din cauza căruiterii sale de către recursantul menționat, în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 18 din Convenție. 1844/2003, nr. 6813 de recursantă din cauza căruiterii sale de la Curtea, în temeiul articolului 1 din Convenție, în temeiul articolului 1 din Regulamentul (CE) nr. 1 din Convenție, în temeiul articolului 1 din Convenție, în temeiul articolului 1 din Convenție, în temeiul articolului 1 din Convenția nr. 1 din Convenție, în temeiul articolul articolului 1 din Convenție, în temeiul art. 1 din Convenție, în temeiul art. 1 din Convenția nr. 1 din Convenție, în temeiul art. 1 din Convenție, în temeiul art. 1 din Convenție, în temeiul art. 1 din Convenție, în temeiul articol 1 din Convenția nr. 1 din Convenție, în temeiul art. 1 din Convenție, în temeiul articol 1 din Convenție, în temeiul articol 1 din Convenție, în temeiul articol 1 din Convenție, în temeiul articol 1 din Convenție, în temeiul articol 1 din Convenție, în temeiul art. 1 din Convenție, în temeiul articol 1 din
Având în vedere cele de mai sus, motivul de recurs referitor la art. 13 din Convenție trebuie respins, deoarece este evident nefondat în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție.Pe aceste motive, Curtea declară în unanimitate recursul inadmisibil.Făcut în limba franceză și comunicat în scris la 19 octombrie 2017.Renata Degener Cancelliere adjunct Krzysztof Wojtyczek Președinte
© Ministero della Giustizia, Direzione generale del contenzioso e dei diritti umani.
Permission to re-publish this translation has been granted by the Italian Ministry of Justice for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC
Ricorso n. 18132/10
Stefano Bosco
contro l’Italia
La Corte europea dei diritti dell’uomo (prima sezione), riunita il 26 settembre 2017 in un comitato composto da:
Krzysztof Wojtyczek, presidente,
Armen Harutyunyan,
Jovan Ilievski, giudici,
e da Renata Degener, cancelliere aggiunto di sezione,
Visto il ricorso sopra menzionato presentato il 25 marzo 2010,
Dopo avere deliberato, emette la seguente decisione:
1.
Il ricorrente, il sig. Stefano Bosco, è un cittadino italiano nato nel 1963 e residente a Piano di Follo (SP). È stato rappresentato dinanzi alla Corte dall’avvocato C. Defilippi, del foro di La Spezia.
A.
Le circostanze del caso di specie
2.
I fatti di causa, così come sono stati esposti dalle parti, si possono riassumere come segue.
3.
In una data non precisata, il ricorrente presentò una domanda dinanzi al pretore di La Spezia per ottenere un decreto ingiuntivo per un importo di 34.609.008 lire italiane (ITL), credito che la sua società individuale richiedeva alla società «CIAS group» per dei lavori effettuati nel 1994.
4.
In una data non precisata del 1995, il pretore di La Spezia emise un decreto ingiuntivo (n. 482/1995) contro la «CIAS group». Quest’ultima presentò opposizione dinanzi al tribunale di primo grado di La Spezia.
5.
Con decreto n. 2355/2000 (la cui data non è stata precisata), il tribunale di La Spezia confermò il decreto ingiuntivo.
6.
Il 28 febbraio 2003 il ricorrente doveva ancora ricevere il pagamento di una parte del suo credito per un importo pari a 18.563.13 euro (EUR).
7.
Il 16 settembre 2003 il tribunale di Parma ammise la società debitrice alla procedura di concordato preventivo e nominò contestualmente il giudice delegato e il commissario giudiziale. Questi ultimi fissarono la convocazione dei creditori interessati per il 15 ottobre 2003, al fine di ottenere l’ approvazione del concordato.
8.
Il 18 dicembre 2003 il tribunale emise un decreto di omologa del concordato preventivo e nominò un liquidatore giudiziale.
9.
Il 2 febbraio 2006 il ricorrente presentò un ricorso dinanzi alla corte d’appello «Pinto» di Bologna lamentando la durata complessiva della procedura. A suo parere, la durata della procedura doveva essere calcolata considerando come un unico «processo», ai sensi dell’ articolo 6 § 1 della Convenzione, il procedimento di ingiunzione e la procedura di concordato preventivo.
10.
Nella sua decisione del 3 ottobre 2006, depositata il 29 novembre 2006, la corte d’appello di Bologna respinse la domanda del ricorrente. Ritenne che il procedimento di ingiunzione fosse terminato nel 2000, visto che il decreto n. 2355/2000 del tribunale di La Spezia era divenuto definitivo ben prima del termine di sei mesi previsto dalla legge «Pinto» (articolo 4 della legge n. 89/2001). Questa parte del ricorso doveva pertanto essere considerata tardiva.
11.
Per quanto riguarda il concordato preventivo, la corte d’appello rilevò che questa procedura era stata avviata il 16 settembre 2003 e il decreto di omologa era stato emesso il 18 dicembre 2003. Tenendo conto della complessità della causa, in particolare dell’esigenza di valutare la situazione patrimoniale della società debitrice, la corte d’appello giudicò che, alla data della sua decisione, il tempo trascorso non aveva superato il termine ragionevole.
12.
Il 29 novembre 2007 il ricorrente propose ricorso per cassazione sollevando un unico motivo e chiedendo alla Corte di cassazione di indicare se il giudice nazionale, chiamato a pronunciarsi sulla violazione del diritto a un processo entro un termine ragionevole, dovesse considerare la procedura di merito e quella di esecuzione separatamente o, al contrario, dovesse adottare una lettura globale considerando come dies ad quem il momento in cui il diritto azionato ha trovato la sua effettiva realizzazione.
13.
Il 29 settembre 2009, la Corte di cassazione rigettò con ordinanza il ricorso del ricorrente dichiarando che la procedura di concordato preventivo e il procedimento di ingiunzione dovevano essere considerati autonomamente.
B.
Il diritto e la prassi interni pertinenti
14.
Per quanto riguarda il diritto e la prassi interni pertinenti nel caso di specie, la Corte rinvia alla sentenza Bozza c. Italia (n.17739/09, §§ 17 24, 29 agosto 2017).
15.
Invocando l’articolo 6 § 1 della Convenzione, il ricorrente lamenta la durata complessiva del procedimento civile di cui è stato parte.
16.
Invocando l’articolo 13 della Convenzione, egli lamenta l’assenza di un ricorso effettivo per ottenere soddisfazione del suo credito nell’ambito della procedura di concordato preventivo.
17.
Invocando l’articolo 1 del Protocollo n. 1, il ricorrente denuncia l’impossibilità di recuperare il suo credito nel corso del medesimo procedimento.
18.
Il ricorrente invoca una violazione degli articoli 6 § 1 e 13 della Convenzione e 1 del Protocollo n. 1, formulati come segue:
Articolo 6 § 1
«Ogni persona ha diritto a che la sua causa sia esaminata (...) entro un termine ragionevole, da un tribunale (...), il quale sia chiamato a pronunciarsi sulle controversie sui suoi diritti e doveri di carattere civile (...)»
Articolo 13
«Ogni persona i cui diritti e le cui libertà riconosciuti
nella (...) Convenzione siano stati violati, ha diritto a un ricorso effettivo davanti a un’istanza nazionale, anche quando la violazione sia stata commessa da persone che agiscono nell’esercizio delle loro funzioni ufficiali.»
Articolo 1 del Protocollo n. 1
«Ogni persona fisica o giuridica ha diritto al rispetto dei suoi beni. Nessuno può essere privato della sua proprietà se non per causa di pubblica utilità e nelle condizioni previste dalla legge e dai principi generali del diritto internazionale.
Le disposizioni precedenti non portano pregiudizio al diritto degli Stati di porre in vigore le leggi da essi ritenute necessarie per disciplinare l’uso dei beni in modo conforme all’interesse generale o per assicurare il pagamento delle imposte o di altri contributi o delle ammende.»
19.
Secondo il ricorrente, la durata complessiva del procedimento non soddisfa il requisito del «termine ragionevole» di cui all’articolo 6 § 1 della Convenzione. Egli sostiene che la procedura, iniziata in una data non precisata del 1995, era ancora in corso alla data di presentazione del suo ricorso.
20.
La Corte rammenta che, secondo la sua consolidata giurisprudenza, gli Stati contraenti hanno l’obbligo di assicurare che ogni diritto rivendicato trovi la sua effettiva realizzazione. Pertanto, l’esecuzione di una sentenza, di qualsiasi giudice, deve essere considerata parte integrante del «processo», ai sensi dell’articolo 6 (si veda, in particolare, Scordino c. Italia (n. 1) [GC], n.. 36813/97, § 197, CEDU 2006-V; e Metaxas c. Grecia (n. 8415/02, § 25, 27 maggio 2004).
21.
La Corte ha anche indicato che la portata di questo obbligo varia in funzione della qualità della parte debitrice. In effetti, essa ha operato una distinzione in base alla natura della parte debitrice, tra debitore privato e debitore pubblica amministrazione (Bozza c. Italia, n. 17739/09, §§ 42-48, 29 settembre 2017).
22.
Quando il privato o la persona sono inadempienti, spetta agli Stati contraenti garantire l’assistenza necessaria affinché il diritto rivendicato trovi la sua effettiva realizzazione. Benché lo Stato non sia responsabile per il mancato pagamento di un credito esigibile dovuto all’insolvenza di un debitore «privato» (si veda, mutatis mutandis, Sanglier c. Francia, n. 50342/99, § 39, 27 maggio 2003, Ciprova c. Repubblica ceca (dec.), n. 33273/03, 22 marzo 2005, e Cubănit c. Romania (dec.), n. 31510/02, 4 gennaio 2007), esso può esserlo quando le autorità pubbliche coinvolte nei procedimenti esecutivi non danno prova della diligenza richiesta o addirittura impediscono l’esecuzione (Bogdan Vodă Greek-Catholic Parish c. Romania, n. 26270/04, § 44, 19 novembre 2013, e Sekul c. Croazia (dec.), n. 43569/13, §§ 54-55, 30 giugno 2015).
23.
Nel caso di specie, la Corte nota che, tra la fine del procedimento ingiuntivo (in data non precisata del 2000) e l’inizio della procedura di concordato preventivo (16 settembre 2003), il ricorrente non ha agito per ottenere soddisfazione del suo credito o, in ogni caso, non ha indicato alla Corte le azioni che avrebbe avviato per ottenerne il recupero.
24.
Pertanto, rammentando i principi sopra menzionati, la Corte non può imputare allo Stato l’inattività del ricorrente durante questo periodo di tre anni. In effetti, nell’ambito di rapporti tra privati come quello della presente causa, quando il debitore è un privato, gli Stati hanno l’obbligo positivo di istituire un sistema che sia effettivo in pratica come in diritto e che permetta di assicurare l’esecuzione delle decisioni giudiziarie definitive tra persone private (Fouklev c. Ucraina, n. 71186/01, § 84, 7 giugno 2005). Ciò significa che l’eventuale negligenza o ritardo nell’utilizzo dei rimedi disponibili non possono essere imputati agli Stati, così come l’insolvenza del debitore privato, nel caso di specie all’origine dell’apertura della procedura di concordato preventivo (si veda il paragrafo 22 supra). Di conseguenza, la Corte non riscontra alcun nesso di continuità tra la prima e la seconda procedura (si veda, a contrario, Bozza, sopra citata, §§ 50-52).
25.
Ne consegue che questo motivo di ricorso, per quanto riguarda il procedimento di ingiunzione, è tardivo e deve essere respinto ai sensi dell’articolo 35 §§ 1 e 4 della Convenzione.
26.
Per quanto riguarda la parte del motivo di ricorso relativa alla procedura di concordato preventivo, la Corte constata che quest’ultima è iniziata il 16 settembre 2003 e al 26 novembre 2006, data del deposito della decisione «Pinto», era durata tre anni e due mesi per un grado di giudizio.
27.
Tenuto conto della complessità della causa che verte sull’analisi di un elevato numero di attivi e passivi che compongono il patrimonio della società, la Corte ritiene che la durata di questa procedura non sia sufficientemente importante per concludere che vi è stata una violazione dell’articolo 6 § 1 della Convenzione. Pertanto, questa parte del ricorso è manifestamente infondata e deve essere rigettata ai sensi dell’ articolo 35 §§ 3 a) e 4 della Convenzione.
28.
Per quanto riguarda l’ulteriore durata del concordato preventivo, il ricorrente ha indicato, senza fornirne la prova, che alla data di presentazione del ricorso la procedura contestata era ancora pendente.
29.
La Corte ha già avuto occasione di dichiarare che, per quanto riguarda la durata supplementare del procedimento principale che non è stata presa in considerazione da una corte d’appello «Pinto», le conseguenze da trarne in termini di esaurimento dei mezzi di ricorso interni dal punto di vista dell’articolo 35 § 1 della Convenzione variano in funzione della lunghezza del periodo da prendere in considerazione.
30.
In particolare, la Corte ha adottato il criterio dell’apparenza di violazione dell’articolo 6 § 1 della Convenzione per stabilire se il ricorrente fosse tenuto o meno ad avvalersi una seconda volta del rimedio «Pinto» per denunciare la durata supplementare nell’ambito della stessa procedura (Cocchiarella c. Italia [GC], n, 64886/01, §§ 115-116, CEDU 2006 V; Rotondi c. Italia, n, 38113/97, §§ 14-16, 27 aprile 2000; Gattuso c. Italia, (dec.), n. 24715/04, 18 novembre 2004; e Natale c. Italia, n.
25872/02, § 25, 16 marzo 2010).
31.
Nella presente causa, la durata supplementare della procedura di concordato preventivo che non è stata presa in considerazione dalla corte d’appello di Bologna era, alla data di presentazione del ricorso, di tre anni e quattro mesi. Ciò è di per sé sufficiente a costituire una seconda violazione nell’ambito della stessa procedura (Rotondi, sopra citata, §§ 14-16; S.A.GE.MA S.n.c. c. Italia, n. 40184/98, §§ 12-14, 27 aprile 2000).
32.
Ne consegue che questa parte del motivo di ricorso dev’essere rigettata per mancato esaurimento delle vie di ricorso interne, in applicazione dell’articolo 35 §§ 1 e 4 della Convenzione.
33.
Dal punto di vista dell’articolo 1 del Protocollo n. 1, il ricorrente lamenta l’impossibilità di recuperare il suo credito di 18.563,13 EUR. Ora, la Corte rammenta che, secondo la sua giurisprudenza, quando un motivo di ricorso relativo all’articolo 1 del Protocollo n. 1 è legato alla durata di una procedura, i ricorrenti devono far valere le loro contestazioni nell’ambito dello stesso rimedio previsto dalla «legge Pinto» ai fini dell’articolo 35 § 1 della Convenzione (si vedano Sanseverino c. Italia, dec. n. 75160/01, 19 gennaio 2006, mutatis mutandis, Mascolo c. Italia, dec. n. 68792/01, 16 ottobre 2003, e Provvedi c. Italia, dec. n. 66644/01, 2 dicembre 2004). Pertanto, per le stesse ragioni esposte ai paragrafi 28-32 supra, la Corte rigetta questo motivo di ricorso per mancato esaurimento delle vie di ricorso interne.
34.
Tenuto conto di quanto sopra esposto, il motivo di ricorso relativo all’articolo 13 della Convenzione deve essere rigettato in quanto manifestamente infondato in applicazione dell’articolo 35 §§ 3 a) e 4 della Convenzione.
Per questi motivi, la Corte, all’unanimità
Dichiara il ricorso irricevibile.
Fatta in francese poi comunicata per iscritto il 19 ottobre 2017.
Renata Degener
Cancelliere aggiunto
Krzysztof Wojtyczek
Presidente