Comunicată pe 27 septembrie 2017
Cereri nr. 15343/15 și 16806/15 ASOCIAȚIA INNOCENCE EN DANGER împotriva Franței și ASOCIAȚIA ENFANCE ET PARTAGE împotriva Franței introduse respectiv pe 26 martie 2015 și 7 aprilie 2015
Asociațiile reclamante, Innocence en Danger (petiția nr. 15343/15) și Enfance et Partage (petiția nr. 16806/15), sunt asociații specializate în protecția copilului, înființate respectiv în 2000 și 1990, cu sediul în Paris. Sunt reprezentate în fața Curții respectiv de Maistru G. Thuan spus Dieudonné, avocat în Strasbourg, și de Maistru R. Constantino, avocat în Paris. A. Circumstanțele cauzei Faptele din cauză, așa cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. Cele două cereri sunt legate de decesul Marinei, în 2009, la vârsta de opt ani, ca urmare a seviciilor infligite de părinții ei. 1. În viața Marinei Născută pe 27 februarie 2001 sub X, abandonată la naștere, Marina a fost recuperată de mamă o lună mai târziu și a locuit apoi alături de ambii părinți și de frații/surorile sale.
Marina a fost scolarizată pentru prima dată pe 21 aprilie 2007, dar a fost absentă din numeroase zile de la diverse școli în care a fost înscrisă succesiv din cauza mai multor mutări ale familiei. Din primul an școlar 2007-2008, profesorii Marinei au notat în scris diverși distrofii constatați regulat, în principal pe față, dar și pe corpul copilului. Pe 19 iunie 2008, directoarea școlii de atunci a trimis o «semnalizare privind protecția copilului» procurorului Republicii din Le Mans și președintelui Consiliului General; semnalizarea nu conținea mențiunea unei măsuri imediate de protecție. Directoarea era îngrijorată că, după o mutare, Marina nu se prezentase încă la noua ei școală, contrariindu-se cu frații și sora.
Era preocupată de această absență, în măsura în care directorul școlii vechi i-a comunică o suspiciune de maltratare și primise un dosar școlar care relata urme fizice constatate pe corpul Marinei de institutrițele școlii vechi. Pe 1 iulie 2008, serviciul de ajutor social pentru copii («ASE») a informat procurorul constatării de ecchimoze de medic școlar, Dr. D.; un certificat medical era atașat mesajului electronic. Pe 2 iulie 2008, procurorul adjunct responsabil cu minorii de la procuratura din Le Mans a trimis un «venit-transmis» comandantului jandarmeriei pentru a efectua o investigație cu privire la «posibile fapte de maltratare de care ar putea fi victimă copilul». Din raportul Ombudsmanului din 30 iunie 2014 («POVESTEA MARINEI») rezultă că procurorul adjunct a adăugat: «Începeți investigația cu un examen medico-legal al copilului (...) și audiere filmată.
Raportare în tratament în timp real TTR». Pe 10 iulie 2008, a fost delegat un medic legist. Pe 15 iulie 2008, Marina a fost examinată de Dr. B., în prezența tatălui. În concluzia raportului, predat pe 17 iulie 2008 jandarmului, Dr. B. declară: «Examenul permite găsirea a foarte multor leziuni de aspect vechi, putând fiecare să fie în mod individual consecința unui accident de viață cotidiană, dar al căror număr este puternic suspect (...). În ciuda explicațiilor concordante date de tată (...) nu putem exclude fapte de violență sau maltratare.» Pe 23 iulie 2008, în vârstă de opt ani, Marina a fost audiată în localurile brigăzii de prevenire a criminalității juvenile dintr-o comună din zona Le Mans.
Nu a denunțat ea însăși nicio violență a părinților sau a oricui. Din raportul Ombudsmanului din 30 iunie 2014 rezultă că tatăl așteptă la intrare în brigadă și Marina era audiată într-o sală echipată cu echipament video, separată de două camere de sala de așteptare unde se afla tatăl. Marina și părinții dăduser acordul pentru această audiere filmată. Pe 17 septembrie 2008, agenți de poliție judiciară responsabil cu investigația s-a prezentat la domiciliul familiei și a audiat mama Marinei, care a afirmat că cicatricile proveneau din accidente de viață cotidiană și din dispute între frați și surori. Pe 18 septembrie 2008, a redactat și semnat procesul-verbal de sinteză al investigației și a concluzionat: «(...) din investigația efectuată, nu rezultă niciun element susceptibil de a presupune că Marina a fost sau este victimă de maltratare».
Ca urmare, a închis investigația și a transmis dosarul investigației preliminare procuraturii. Pe 10 octombrie 2008, procuratura a clasat dosarul fără continuare, cu următorul motiv: «infracțiune insuficient caracterizată». Pe 27 aprilie 2009, directorul și medicul școlar al școlii de atunci l-au somațat pe tată să-o ducă pe Marina la urgențe pediatrice ale spitalului Le Mans, unde va rămâne spitalizată o lună. Simultan, directorul școlii a transmis serviciului ASE al Consilului general Sarthe o «informație preocupantă (protecție copil)», care va duce la vizite la domiciliu ale unei asistente sociale și a unei puericultrice. Din raportul Ombudsmanului din 30 iunie 2014 rezultă că ambele persoane au redactat fiecare un raport cu data 1 și 29 iulie 2009, și că aceste rapoarte au fost clasificate de serviciul ASE în așteptarea altor vizite planificate în august și septembrie.
Marina a decedat probabil în noaptea de 6 la 7 august, dar moartea nu a fost constatată decât pe 10 septembrie 2009. Tatăl a anunțat jandarmilor dispariția fiicei pe parcingul unui restaurant «fast-food» pe 9 septembrie 2009. Un dispozitiv important de căutare a fost desfășurat pentru a găsi copilul. Cu toate acestea, contradicții au fost rapid observate între audierile părinților și a unui frate al Marinei. De altfel, mai multe persoane au anunțat investigatorii de îndoielile lor cu privire la realizarea acestei dispariții. Pe 10 septembrie 2009, tatăl a dus în sfârșit investigatorii într-o dependință unde au descoperit, sub o gață de beton turnată într-o cutie de plastic, corpul copilului, înfășurat într-o cearșaf și pungi de gunoi.
2. După decesul Marinei Părinții Marinei au fost imediat plasați în arest preventiv și alți copii ai cuplului încredințați ASE. Pe baza unui ordin introductiv din 11 septembrie 2009, o anchetă judiciară a fost deschisă împotriva părinților, care au fost deținuți din 12 septembrie 2009. O autopsie a corpului copilului și analize anatomo-patologice au fost, printre altele, efectuate. Ancheta judiciară a permis fraților și surorii să se exprime asupra experienței Marinei. A dezvăluit, de asemenea, că în afara faptelor din 6 august 2009 care au dus la decesul Marinei, tortură copilului a început când avea doi ani și jumătate.
a) Procesul părinților Prin ordonanță din 17 iunie 2011, judecătorii instructori ai tribunalului de apel general al Le Mans au ordonat punerea sub acuzare și trimiterea părinților în fața curții de asistență din Sarthe pentru capete de tortură și barbarie asupra unui minor sub 15 ani de către ascendent, tortură și barbarie care au dus la moarte, și denunțare de infracțiune imaginară. Tatăl Marinei a făcut apel de această ordonanță. Prin hotărâre din 5 octombrie 2011, camera de instrucție a curții de apel de Angers a confirmat ordonanța cu privire la el.
Diverse asociații (inclusiv cele două asociații reclamante), administratoarea ad hoc reprezentând frații și sora Marinei, precum și mătușa paternă a Marinei figurează ca părți civile în ordonanța din 17 iunie 2011 și în hotărârea din 5 octombrie 2011. Procesul în fața curții de asistență din Sarthe s-a desfășurat de la 11 la 26 iunie 2012. Prin hotărâre din 26 iunie 2012, părinții au fost condamnați fiecare la 30 de ani de închisoare. Nu a existat apel de la această hotărâre. Prin hotărâre civilă pronunțată în aceeași zi, curtea de asistență din Sarthe a condamnat fiecare dintre părinți să plătească celor două asociații reclamante, în calitatea lor de părți civile, un euro simbolic ca daune-interese.
b) Procedura de răspundere a Statului Pe 5 octombrie 2012, cele două asociații reclamante au deschis acțiune de răspundere a Statului pentru funcționare defectuoasă a justiției. Estimau că între iunie și octombrie 2008, serviciile de investigație și procuratura din Le Mans au comis o serie de neglijențe și încălcări caracterizând culpa grea în sensul articolului L. 141-1 al codului organizării judiciare («COJ»). Estimau că dacă investigația penală ar fi fost efectuată corect, copilul ar fi putut fi salvat. Au precizat că culpele serviciului de justiție erau în legătură directă cu prejudiciul suferit de ele, din cauza misiunii de protecție a copilului maltratat. Au cerut condamnarea Statului să le plătească un euro simbolic.
i. Sentința din 6 iunie 2013 a tribunalului de primă instanță de Paris Pe 6 iunie 2013, tribunalul de primă instanță Paris XIII a pronunțat sentința cu caracter de lege a Curții Supreme. Observând că calitatea de a acționa a celor două asociații reclamante nu era contestată de agentul judiciar al Statului, tribunalul a declarat acțiunea de răspundere admisibilă. Cu privire la fond, a respins asociațiile reclamante din totalitatea cererilor lor. În primul rând, a reamintit că, cu excepția dispozițiilor particulare, răspunderea Statului pentru funcționare defectuoasă a serviciilor sale judiciare nu era angajată decât prin culpă grea sau negație de justiție.
A trasat elementele care caracterizează noțiunea de culpă grea: «Culpa grea se înțelege ca orice deficiență caracterizată de un fapt sau o serie de fapte care traduc incapacitatea serviciului public de justiție de a-și îndeplini misiunea cu care este investit, aceasta privind și serviciile de poliție și jandarmerie care intervin pentru misiuni de serviciu judiciar, sub autoritate și control al judecătorilor cu scaun sau magistraților procuraturii. Constituie culpă grea actul care relevă o eroare evidentă și gravă de apreciere a elementelor de drept sau fapt și care procedează dintr-un comportament anormal deficient, eroare caracterizată de un fapt sau o serie de fapte care traduc această incapacitate și care trebuie apreciată nu în lumina evenimentelor care au intervenit ulterior și nu erau previzibile la data deciziilor incriminate, ci în contextul prezentat magistraților și investigatorilor.
Dacă luate separat nicio eventuală neglijență observată nu se analizează ca o culpă grea, funcționarea defectuoasă a serviciului de justiție poate decurge din adunarea acestora și deci caracteriza o culpă grea de natură să angajeze răspunderea Statului. (...)» Apoi, a examinat fiecare punct ridicat de asociațiile reclamante. A reamintit că în ziua primirii prin fax a semnalizării din 19 iunie 2008, procurorul adjunct cu minorii a ordonat o investigație, prescriind examen al copilului de medic legist și audiere filmată. A concluzionat că răspunsul penal a fost imediat și adaptat. Considera că nu ar putea fi reproșat procurorului că nu a audiat autorul semnalizării din 19 iunie 2008, nici directorul și profesoarele școlii vechi (menționate în această semnalizare).
Observa, printre altele, că profesoarele nu au fost martore ale faptelor care au generat urme observate nici nu le-au atribuit părinților sau altor adulți din jurul Marinei. Continua că directorul școlii vechi nu făcuse semnalizare; cu privire la directoarea noii școli, care semnalizase primele două zile de absență, nu transmisese niciun alt element până la sfârșitul lunii iunie 2008 care încheia anul școlar. Cu privire la obiecția că părinții, avisați ai investigației, ar fi putut condiționa Marinei și orienta răspunsurile, tribunalul a reamintit că procedura impunea jandarmerilor să avizeze reprezentanții legali ai copilului minor în vederea audierii sale filmată și examinării de expert. Adăugă că Marina era întotdeauna gândită să răspundă la întrebări directe în feluri care nu incriminau părinții.
Tribunalul a respins obiecțiile conform cărora medicii ar fi trebuit audia ca martori. Considera că medicul legist (Dr. B.) avea prezentat, pe 17 iulie 2008 în calitatea sa de expert, o opinie circumstanțiată care nu necesita niciun complement de investigație. Cu privire la medicul școlar (Dr. D.), tribunalul considera că mesajul electronic al unei asistente sociale avisând procuratura constatării de Dr. D. a ecchimozelor pe 1 iulie 2008 era anterior expertizei și nu putea modifica concluziile. Tribunalul considera că niciun vicii de procedură nu putea fi ținut din faptul că audiera Marinei nu s-a efectuat în prezența unui psiholog sau medic specialist în copii. Reamintea că jandaramul care efectuase audiera filmată a Marinei era un investigator specializat în colectarea declarațiilor copilului.
După ce a nararat elementele colectate în procesul-verbal de sinteză al investigației preliminare, tribunalul a concluzionat că nu ar putea fi imputat procuraturii clasarea procedurii fără continuare pe 6 octombrie 2008 fără a cere noi diligențe. În fine, tribunalul s-a pronunțat pe o obiecție care nu a fost ridicată în asignare și care a fost adăugată de asociația Enfance et Partage. Aceasta reproa procuraturii că nu reînnoise investigația la prilejul unei noi semnalizări de informații preocupante înregistrate pe 4 mai 2009 de președintele consiliului general. Tribunalul a respins acest mijloc, motivând că această semnalizare nu era destinată procuraturii și că președintele consiliului general care ordonase o investigație socială nu o transmisese niciodată.
Ca încheierii, tribunalul estima că asociațiile nu reușeau în proba care le revine de culpă grea sau multiple culpe ușoare ducând la culpă grea pe care ar fi comis-o procuratura sau investigatorii de poliție judiciară în urma semnalizării de suspiciune de maltratare a Marinei efectuate pe 19 iunie 2008. Ambele asociații au depus recurs în cale de recurs al sentinței din 6 iunie 2013. La prilejul recursului, asociația Innocence en Danger a formulat o întrebare prioritară de constituționalitate («QPC»). ii. Hotărâre de nevoie de trimitere a QPC Asociația Innocence en Danger a pus întrebarea conformității regimului legal de răspundere pentru culpă grea cu principiul dreptului la un recurs judecătoresc efectiv.
Deci, a solicitat trimitere la Consilul Constituțional a următoarei QPC: «Dispozițiile articolului L. 141-1, alineatul 2, al codului organizării judiciare care cer proba unei culpe grele pentru ca răspunderea Statului să fie angajată din cauza funcționării defectuoase a serviciului de justiție sunt, cu privire la investigarea semnalizărilor de maltratare a copiilor, conforme cu principiul de răspundere decurs din art. 4 al Declarației Drepturilor Omului și ale Cetățenului din 1789, precum și cu dreptul la recurs judecătoresc efectiv garantat de art. 16 din aceeași Declarație?» Susținea că întrebarea pusă era nouă. Reamintea că Curtea de Casație fusese sesizată de patru ori cu conformitatea articolului L. 141-1 al COJ cu principiile de separare a puterilor și imparțialitate ale instanțelor decurs din art. 16 al Declarației 1789, în măsura în care articolul L. 141-1 al COJ atribuie judecătorului civil sarcina de a judeca disfuncționalități ale corpului propriului.
Or, în aceste patru cazuri, întrebarea nu privea, cum în cazul de față, condiția de culpă grea cerută de alineatul 2 al articolului L. 141-1 al COJ. Adăuga că, în contextul legii anti-Perruche, Consilul Constituțional se pronunțase asupra conformității cerinței unei culpe caracterizate cu Declarația 1789, dar luase grijă să distingă natura caracterizată a acestei culpe de cea în cauză în speță (culpa grea). Sublinia, de asemenea, că întrebarea pusă era în inima actualității sociale și judiciare franceze, subiectul maltratării copiilor constituind adevărat dezbatere societală. Considera că cerința culpei grele constituia o condiție prea severă pentru victime ale actelor culpabile ale actorilor serviciului de justiție, cu privire la copii față de care un fapt de maltratare fusese semnalizat.
Această cerință conducea la privarea victimelor de facultatea de a exercita recurs efectiv. Estima că luarea în considerare a dificultății executării misiunii de serviciu public răspunzând actorilor serviciului de justiție trebuia considerată secundară cu privire la imperativul absolut de protecție a minorilor față de care exista o puternică suspiciune de maltratare. Concluziona că cenzura pe care ar putea o exercita Consilul Constituțional ar fi limitată la cazurile semnalizărilor de maltratare a copiilor, și dacă nu, mai larg, la activități de investigație și poliție, fără a pune în pericol regimul culpei grele pentru ceea ce privește activități judiciare care ar putea rămâne guvernate de un regim de culpă grea.
Pe 12 februarie 2014, Curtea de Casație a pronunțat hotărârea pe QPC formulată de Innocence en Danger la prilejul recursului, în prezența asociației Enfance et Partage. Hotărî că nu era nevoie să trimită la Consilul Constituțional QPC. Estima că întrebarea nu era nouă și nu prezenta un caracter serios.
În această privință finală, a precizat: «(...) nici dreptul la recurs judecătoresc efectiv, nici dreptul la compensare a unui prejudiciu consecutive unei culpe nu se opun ca legiuitor să amenajeze acțiunea victimelor prejudiciilor cauzate de funcționare defectuoasă a serviciului public de justiție, din motive de interes general răspunzând obiectivului de protecție a independenței activității acestui serviciu, cerând pentru a angaja răspunderea Statului stabilirea unei culpe grele, cu privire la portada efectivă pe care o oferă articolul L. 141-1 al [COJ] interpretarea pe care o dă jurisprudența constantă a Curții de Casație, conform căreia constituie culpă grea în sensul acestui text, orice deficiență caracterizată de un fapt sau o serie de fapte care traduc incapacitatea serviciului public de justiție de a-și îndeplini misiunea cu care este investit.» iii.
Hotărâre de respingere a recursurilor Într-o hotărâre din 8 octombrie 2014, Curtea de Casație pronunță unirea recursurilor celor două asociații și le respinge.
Hotărî, în special: «Prevăzut că asociațiile Innocence en Danger și Enfance et Partage fac grief sentinței de a le respinge din cerere; Prevăzut că după reamintire că, pe 19 iunie 2008, ziua primirii prin fax a semnalizării efectuate de directoarele școlii pentru absenteism al copilului și suspiciune de maltratare, procurorul adjunct cu minorii ordonase o investigație, prescriind examen al copilului de medic legist și audiere filmată, sentința constată că, contrariind aserțiunile asociațiilor, niciun din elementele de informație comunicate de profesori procurorului Republicii nu incrimina părinți copilului în actele de maltratare suspecte și că serviciile de jandarmerie, care primiser instrucțiunile pe 2 iulie 2008, rechiziționaseră medicul legist pe 10 iulie următor și informat părinți ai investigației și datei audierii fiicei; că observă că opinia circumstanțiată a medicului nu necesita niciun complement de investigație la aceasta, că în cursul audierii de un jandarm specializat, copilul, zâmbet și care nu arăta nicio aprehensiune, dădea o explicație circumstanțiată pentru fiecare cicatrice dezvăluită de expert, cu excepția a două leziuni prea vechi; că în starea acestor afirmații, tribunalul a putut deduce că nicio culpă grea, în sensul articolului L. 141-1 al codului organizării judiciare, nu era caracterizată;
că mijloacele nu pot fi primite.» B. Dreptul și practica internă pertinente 1. Răspunderea Statului din cauza funcționării defectuoase a serviciului de justiție Dispozițiile articolului L. 141-1 al COJ, precum și evoluția jurisprudenței interne în materie sunt relatate în decizia Benmouna și alții c. Franța (nr. 51097/13, 15 septembrie 2015). 2. Tratamentul în timp real «TTR» Raportul Ombudsmanului din 30 iunie 2014 explică că tratamentul în timp real TTR se caracterizează prin faptul că membrii procuraturii răspund prin telefon, și nu prin corespondență cum în investigații preliminare clasice, la cereri de orientare ale cazurilor emanând de ofițeri de poliție judiciară și iau imediat decizii privind continuarea acestor cazuri.
OBIECȚII 1. Invocând art. 2 din Convenție sub aspect material, cele două asociații reclamante se plânge de clasarea fără continuare a procedurii pe 6 octombrie 2008, ca urmare a unei investigații poliție pe care o judecă ineficace. Asociația Enfance et Partage invocă pe lângă art. 6 din Convenție la această privință. 2. Asociația Innocence en Danger denunță necesitatea caracterizării unei culpe grele, în sensul articolului L. 141-1 al Codului Organizării Judiciare, pentru a putea angaja răspunderea Statului din cauza funcționării defectuoase a serviciului public de justiție. Estimează că această cerință, disproporționată cu privire la imperativul absolut de protecție a minorilor, este contrară dreptului la recurs efectiv cum este garantat de art. 13 din Convenție.
3. Invocând art. 3 din Convenție sub aspect material, asociația Innocence en Danger estimează că sistemul a eșuat în protecția Marinei de abuzuri extrem de grave pe care le suferit și care au dus la moartea. Estimează că autoritățile, care știeau sau ar fi trebuit să cunoască situația de mare mizerie în care se afla copilul, aveau obligația să o protejeze.
1. Asociațiile reclamante, asociația Innocence en Danger și asociația Enfance et Partage, au ele calitate să acționeze în numele Marinei și să introducă prezentele cereri în fața Curții în virtutea articolului 34 din Convenție (cu privire la criteriile reținute în Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu c. România [MC], nr. 47848/08, § 112, CEDO 2014, și reamintite în special în Comitetul Helsinki Bulgar c. Bulgaria (dec.), nr. 35653/12 și 66172/12, § 51, 28 iunie 2016)? 2. Dreptul Marinei la viață, consacrat de art. 2 din Convenție, a fost încălcat în speță? Mai precis, în răspuns la semnalizarea din 19 iunie 2008, clasarea fără continuare de procuratura, pe 6 octombrie 2008, asociată cu insuficiențele susținute ale investigației poliție, a emportat încălcare a obligațiilor pozitive care revine Statului pârât în virtutea articolului 2 din Convenție?
3. Statul pârât a respectat obligația pozitivă în virtutea articolului 3 din Convenție de a proteja Marina împotriva actelor părinților? Mai precis, în răspuns la semnalizarea din 19 iunie 2008, clasarea fără continuare de procuratura, pe 6 octombrie 2008, asociată cu insuficiențele susținute ale investigației poliție, a emportat încălcare a obligațiilor pozitive care revine Statului pârât în virtutea articolului 3 din Convenție? 4. Ținând seama de pragul susținut ca fiind prea ridicat pentru a pune în pericol răspunderea civilă a Statului în sensul articolului L. 141-1 al Codului Organizării Judiciare, asociația Innocence en Danger avea ea la dispoziție, cum cere art. 13 din Convenție, recurs intern efectiv pentru a formula obiecțiile de nerespectare a articolului 2?
Communiquée le 27 septembre 2017
Requêtes n os 15343/15 et 16806/15 ASSOCIATION INNOCENCE EN DANGER contre la France et ASSOCIATION ENFANCE ET PARTAGE contre la France introduites respectivement le 26 mars 2015 et le 7 avril 2015
Les associations requérantes, Innocence en Danger (requête n o 15343/15) et Enfance et Partage (requête n o 16806/15), sont des associations spécialisées dans la protection de l’enfance, fondées respectivement en 2000 et en 1990, ayant leur siège à Paris. Elles sont représentées devant la Cour respectivement par M e G. Thuan dit Dieudonné, avocat à Strasbourg, et par M e R. Constantino, avocat à Paris. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit. Les deux requêtes sont liées au décès de Marina, en 2009, à l’âge de huit ans, à la suite de sévices infligés par ses parents. 1. Durant la vie de Marina Née le 27 février 2001 sous X, abandonnée à sa naissance, Marina fut récupérée par sa mère un mois plus tard et vécut ensuite auprès de ses deux parents et de sa fratrie.
Marina fut scolarisée pour la première fois le 21 avril 2007 mais fut portée absente de nombreux jours des diverses écoles dans lesquelles elle était inscrite successivement en raison de multiples déménagements de la famille. Dès la première année scolaire 2007-2008, les enseignants de Marina consignèrent par écrit diverses lésions constatées régulièrement, principalement sur le visage mais aussi sur le corps de l’enfant. Le 19 juin 2008, la directrice de l’école de l’époque adressa un « signalement au titre de la protection de l’enfance » au procureur de la République du Mans et au président du Conseil Général ; le signalement ne comportait pas la mention de la nécessité d’une mesure de protection immédiate.
La directrice s’inquiétait qu’à la suite d’un déménagement, Marina ne s’était toujours pas présentée à sa nouvelle école, contrairement à ses frères et sœur. Elle se souciait de cette absence, dans la mesure où le directeur de l’ancienne école lui avait fait part d’une suspicion de maltraitance et où elle avait reçu un dossier scolaire relatant des marques physiques constatées sur le corps de Marina par les institutrices de l’ancienne école. Le 1 er juillet 2008, le service d’aide sociale à l’enfance (« ASE ») informa le procureur du constat d’ecchymoses par le médecin scolaire, le D r D. ; un certificat médical était joint au message électronique.
Le 2 juillet 2008, le substitut chargé des mineurs auprès du procureur de la République du Mans adressa un « soit-transmis » au commandant de gendarmerie afin de faire procéder à une enquête sur « d’éventuels faits de maltraitance dont pourrait être victime l’enfant ». Il ressort du compte rendu du Défenseur des Droits du 30 juin 2014 («
») que le substitut ajouta ceci : « Commencez votre enquête par un examen médico-légal de l’enfant (...) et son audition filmée. Rendre compte en traitement en temps réel TTR ». Le 10 juillet 2008, un médecin légiste fut missionné. Le 15 juillet 2008, Marina fut examinée par le D r B., en présence de son père. En conclusion de son rapport, remis le 17 juillet 2008 à la gendarmerie, le D r B. déclare : « L’examen permet de retrouver de très nombreuses lésions d’allure ancienne pouvant toutes individuellement être la conséquence d’accident de la vie courante mais dont le nombre est fortement suspect (...). Malgré les explications concordantes données par le papa (...) nous ne pouvons exclure des faits de violence ou de mauvais traitements.
» Le 23 juillet 2008, âgée de huit ans, Marina fut entendue dans les locaux de la brigade de prévention de la délinquance juvénile d’une commune de l’agglomération du Mans. Elle ne dénonça elle-même aucune violence de ses parents ou de quiconque. Il ressort du compte rendu du Défenseur des Droits du 30 juin 2014 que le père attendait dans l’entrée de la brigade et que Marina était entendue dans une salle équipée du matériel vidéo, séparée de deux pièces de la salle d’attente où se trouvait le père. Marina et ses parents avaient donné leur accord pour cette audition filmée. Le 17 septembre 2008, l’agent de police judiciaire en charge de l’enquête se présenta au domicile familial et entendit la mère de Marina, qui affirma que les cicatrices provenaient d’accidents de la vie courante et de disputes entre frères et sœurs.
Le 18 septembre 2008, il rédigea et signa le procès-verbal de synthèse de l’enquête et conclut ceci : « (...) de l’enquête effectuée, il ne ressort aucun élément susceptible de présumer que Marina a été ou est victime de maltraitance ». En conséquence, il clôtura l’enquête en son état et transmit le dossier de l’enquête préliminaire au parquet. Le 10 octobre 2008, le parquet classa sans suite le dossier, au motif suivant : « infraction insuffisamment caractérisée ». Le 27 avril 2009, le directeur et le médecin scolaire de l’école de l’époque sommèrent le père d’emmener Marina aux urgences pédiatriques du Centre hospitalier du Mans, où elle restera hospitalisée pendant un mois. Simultanément, le directeur de l’école adressa au service ASE du Conseil général de la Sarthe une « information préoccupante (protection de l’enfance) », qui donnera lieu à des visites à domicile d’une assistante sociale et d’une puéricultrice.
Il ressort du compte rendu du Défenseur des Droits du 30 juin 2014 que les deux intervenantes rédigèrent chacune un compte rendu en date des 1 er et 29 juillet 2009, et que ces rapports furent classés par le service ASE en attendant d’autres visites prévues en août et septembre. Marina décéda vraisemblablement dans la nuit du 6 au 7 août, mais sa mort ne fut constatée que le 10 septembre 2009. Le père avait signalé aux gendarmes la disparition de sa fille sur le parking d’un restaurant « fast ‑ food », le 9 septembre 2009. Un important dispositif de recherches fut déployé pour retrouver l’enfant. Toutefois, des contradictions furent rapidement relevées entre les auditions des parents et d’un frère de Marina.
Par ailleurs, plusieurs personnes signalèrent aux enquêteurs leurs doutes quant à la réalisation de cette disparition. Le 10 septembre 2009, le père finit par amener les enquêteurs dans un local où ils découvrirent, sous une chape de béton coulée dans une caisse en plastique, le corps de l’enfant, emmaillotée dans un drap et des sacs poubelles. 2. Après le décès de Marina Les parents de Marina furent immédiatement placés en garde à vue et les autres enfants du couple confiés à l’ASE. Sur un réquisitoire introductif du 11 septembre 2009, une information judiciaire fut suivie contre les parents, qui étaient détenus dès le 12 septembre 2009. Une autopsie du corps de l’enfant et des analyses anatomo-pathologiques furent, entre autres, réalisées.
L’information judiciaire permit aux frères et sœur de s’exprimer sur le vécu de Marina. Elle révéla également qu’outre les faits du 6 août 2009 ayant conduit au décès de Marina, le supplice de l’enfant avait débuté lorsqu’elle était âgée de deux ans et demi. a) Procès des parents Par une ordonnance du 17 juin 2011, les juges d’instruction du tribunal de grande instance du Mans ordonnèrent la mise en accusation et le renvoi des parents devant la cour d’assises de la Sarthe des chefs d’actes de torture et de barbarie sur mineur de 15 ans par ascendant, d’actes de torture et de barbarie ayant entraîné la mort, et de dénonciation d’infraction imaginaire. Le père de Marina interjeta appel de cette ordonnance.
Par un arrêt du 5 octobre 2011, la chambre de l’instruction de la cour d’appel d’Angers confirma l’ordonnance à son égard. Différentes associations (dont les deux associations requérantes), l’administratrice ad hoc représentant les frères et sœur de Marina, ainsi que la tante paternelle de Marina figurent comme parties civiles dans l’ordonnance du 17 juin 2011 et dans l’arrêt du 5 octobre 2011. Le procès devant la cour d’assises de la Sarthe se déroula du 11 au 26 juin 2012. Par un arrêt du 26 juin 2012, les parents furent condamnés chacun à 30 ans de réclusion criminelle. Il n’y eut pas appel de cet arrêt. Par un arrêt civil rendu le même jour, la cour d’assises de la Sarthe condamna chacun des parents à payer aux deux associations requérantes, en leur qualité de parties civiles, un euro symbolique à titre de dommages et intérêts.
b) Procédure en responsabilité de l’État Le 5 octobre 2012, les deux associations requérantes assignèrent l’État en responsabilité pour fonctionnement défectueux de la justice. Elles estimaient qu’entre juin et octobre 2008 les services d’enquête et du parquet du Mans avaient commis une série de négligences et manquements caractérisant la faute lourde au sens de l’article L. 141-1 du code de l’organisation judiciaire (« COJ »). Elles estimèrent que si l’enquête pénale avait été effectuée correctement, l’enfant aurait pu être sauvé. Elles précisèrent que les fautes du service de la justice étaient en lien direct avec le préjudice subi par elles, du fait de leur mission de protection de l’enfance maltraitée.
Elles sollicitèrent la condamnation de l’État à leur verser un euro symbolique. i. Jugement du 6 juin 2013 du tribunal d’instance de Paris Le 6 juin 2013, le tribunal d’instance de Paris XIII e rendit son jugement en dernier ressort. Notant que la qualité à agir des deux associations requérantes n’était pas contestée par l’agent judiciaire de l’État, le tribunal déclara l’action en responsabilité recevable. Sur le fond, il débouta les associations requérantes de l’intégralité de leurs demandes. En premier lieu, il rappela que, sauf dispositions particulières, la responsabilité de l’État pour fonctionnement défectueux de ses services judiciaires n’était engagée que par une faute lourde ou un déni de justice.
Il retraça les éléments caractérisant la notion de faute lourde : « La faute lourde s’entend de toute déficience caractérisée par un fait ou une série de faits traduisant l’inaptitude du service public de la justice à remplir la mission dont il est investi, ce qui concerne aussi les services de police et gendarmerie intervenant pour des missions de service judiciaire, sous l’autorité et le contrôle des juges du siège ou des magistrats du parquet. Constitue une faute lourde l’acte qui révèle une erreur manifeste et grossière d’appréciation des éléments de droit ou de fait et qui procède d’un comportement anormalement déficient, erreur caractérisée par un fait ou une série de faits traduisant cette inaptitude et qui doit s’apprécier non au regard des événements postérieurement survenus et non prévisibles à la date des décisions incriminées mais dans le contexte soumis aux magistrats et aux enquêteurs.
Si prises séparément aucune des éventuelles négligences relevées ne s’analyse en une faute lourde, le fonctionnement défectueux du service de la justice peut découler de l’addition de celles-ci et ainsi caractériser une faute lourde de nature à engager la responsabilité de l’État. (...) » Ensuite, il examina chaque point soulevé par les associations requérantes. Il rappela que le jour de la réception par fax du signalement du 19 juin 2008, le substitut des mineurs avait fait diligenter une enquête, prescrivant l’examen de l’enfant par un médecin légiste et son audition filmée. Il conclut que la réponse pénale avait été immédiate et adaptée. Il estimait qu’il ne pouvait être reproché au procureur de ne pas avoir entendu l’auteur du signalement du 19 juin 2008, ni le directeur et les enseignantes de l’ancienne école (mentionnés dans ce signalement).
Il notait, entre autres, que les enseignantes n’avaient pas été témoins des faits générant les marques relevées ni ne les avaient imputés aux parents ou autres adultes entourant Marina. Il poursuivait que le directeur de l’ancienne école n’avait pas fait de signalement ; quant à la directrice de la nouvelle école, ayant signalé les deux premiers jours d’absence, elle n’avait ensuite transmis aucun autre élément jusqu’à la fin du mois de juin 2008 clôturant l’année scolaire. Quant au grief tiré de ce que les parents, avisés de l’enquête, avaient pu conditionner Marina et orienter ses réponses, le tribunal rappela que la procédure imposait aux gendarmes d’aviser les représentants légaux de l’enfant mineure en vue de son audition filmée et de son examen par un expert.
Il ajoutait que Marina était toujours préparée à répondre aux questions directes d’une façon qui n’incriminait pas ses parents. Le tribunal rejeta les griefs selon lesquels les médecins auraient dû être entendus comme témoins. Il estimait que le médecin légiste (D r B.), avait rendu, le 17 juillet 2008 en sa qualité d’expert, un avis circonstancié ne nécessitant aucun complément d’enquête. Quant au médecin scolaire (D r D.), le tribunal considérait que le message électronique d’une assistante sociale avisant le parquet du constat par D r D. d’ecchymoses le 1 er juillet 2008 était antérieur à l’expertise et ne pouvait en modifier les conclusions. Le tribunal considéra qu’aucun vice de procédure ne pouvait être retenu du fait que l’audition de Marina ne s’était pas faite en présence d’un psychologue ou d’un médecin spécialiste de l’enfance.
Il rappelait que le gendarme ayant procédé à l’audition filmée de Marina était un enquêteur spécialisé dans le recueil de la parole de l’enfant. Après avoir relaté les éléments recueillis dans le procès-verbal de synthèse de l’enquête préliminaire, le tribunal conclut qu’il ne pouvait être fait grief au parquet d’avoir classé la procédure sans suites le 6 octobre 2008 sans exiger de nouvelles diligences. Enfin, le tribunal se prononça sur un grief qui n’avait pas été soulevé dans l’assignation et qui avait été ajouté par l’association Enfance et Partage. Celle-ci reprochait au parquet de ne pas avoir rouvert son enquête à l’occasion d’un nouveau signalement d’informations préoccupantes enregistré le 4 mai 2009 par le président du conseil général.
Le tribunal rejeta ce moyen, au motif que ce signalement n’était pas destiné au parquet et que le président du conseil général qui avait fait diligenter une enquête sociale ne le lui a jamais transmis. En guise de conclusion, le tribunal estima que les associations succombaient dans la preuve qui leur incombait de faute lourde ou de multiples fautes légères confinant à la faute lourde qu’auraient commises le parquet ou les enquêteurs de police judiciaire à la suite du signalement de suspicion de maltraitance sur Marina effectué le 19 juin 2008. Les deux associations se pourvurent en cassation du jugement du 6 juin 2013. À l’occasion de son pourvoi, l’association Innocence en Danger formula une question prioritaire de constitutionnalité (« QPC »). ii.
Arrêt de non-lieu à renvoi de la QPC L’association Innocence en Danger posa la question de la conformité du régime légal de responsabilité pour faute lourde au principe du droit à un recours juridictionnel effectif. Ainsi, elle sollicita le renvoi au Conseil constitutionnel de la QPC suivante : « Les dispositions de l’article L. 141-1, alinéa 2, du code de l’organisation judiciaire qui exigent la preuve d’une faute lourde pour que soit engagée la responsabilité de l’État du fait du fonctionnement défectueux du service de la justice sont-elles, s’agissant de l’instruction de signalements de maltraitances d’enfants, conformes au principe de responsabilité issu de l’article 4 de la Déclaration des Droits de l’homme et du citoyen de 1789 ainsi qu’au droit à un recours juridictionnel effectif garanti par l’article 16 de la même Déclaration ? » Elle arguait que la question posée était nouvelle.
Elle rappelait que la Cour de cassation avait déjà été saisie à quatre reprises de la conformité de l’article L. 141-1 du COJ aux principes de séparation des pouvoirs et d’ impartialité des juridictions issus de l’article 16 de la Déclaration de 1789, en ce que l’article L. 141-1 du COJ attribue au juge judiciaire le soin de juger des dysfonctionnements de son propre corps. Or, dans ces quatre espèces, la question ne portait pas, comme au cas présent, sur la condition de faute lourde exigée à l’alinéa 2 de l’article L. 141-1 du COJ.
Elle ajoutait que, dans le contexte de la loi anti-Perruche, le Conseil constitutionnel s’était prononcée sur la conformité de l’exigence d’une faute caractérisée avec la Déclaration de 1789, mais qu’il avait pris soin de distinguer la nature caractérisée de cette faute de celle en cause en l’espèce (la faute lourde ). Elle soulignait également que la question posée s’inscrivait au cœur de l’actualité sociale et judiciaire française, le sujet de la maltraitance d’enfants constituant un véritable débat de société. Elle considérait que l’exigence de la faute lourde constituait une condition trop sévère pour les victimes d’actes fautifs des acteurs du service de la justice, s’agissant des enfants à l’égard desquels un fait de maltraitance avait été signalé.
Cette exigence conduisait à priver les victimes de la faculté d’exercer un recours effectif. Elle estimait que la prise en compte de la difficulté d’exécution de la mission de service public incombant aux acteurs du service de la justice devait être considérée comme secondaire au regard de l’impératif absolu de protection des enfants à l’égard desquels existait un fort soupçon de maltraitance. Elle concluait que la censure que pourrait opérer le Conseil constitutionnel serait limitée au cas des signalements de maltraitance d’enfants, et le cas échéant, plus largement, aux activités d’enquête et de police, sans remettre en cause le régime de la faute lourde pour ce qui concerne les activités juridictionnelles qui pourraient rester gouvernées par un régime de faute lourde.
Le 12 février 2014, la Cour de cassation rendit son arrêt sur la QPC formulée par Innocence en Danger à l’occasion de son pourvoi, en présence de l’association Enfance et Partage. Elle décida qu’il n’y avait pas lieu à renvoyer au Conseil constitutionnel la QPC. Elle estimait que la question n’était pas nouvelle et ne présentait pas un caractère sérieux.
À ce dernier égard, elle précisa ceci : « (...) ni le droit à un recours juridictionnel effectif ni le droit à réparation d’un dommage consécutif à une faute ne font obstacle à ce que le législateur aménage l’action des victimes des dommages causés par le fonctionnement défectueux du service public de la justice, pour des motifs d’intérêt général répondant à l’objectif de protection de l’indépendance de l’activité de ce service, en exigeant pour engager la responsabilité de l’État l’établissement d’une faute lourde, au regard de la portée effective que confère à l’article L. 141-1 du [COJ] l’interprétation qu’en donne la jurisprudence constante de la Cour de cassation, selon laquelle constitue une faute lourde au sens de ce texte, toute déficience caractérisée par un fait ou une série de faits traduisant l’inaptitude du service public de la justice à remplir la mission dont il est investi.
» iii. Arrêt de rejet des pourvois Dans un arrêt du 8 octobre 2014, la Cour de cassation prononça la jonction des pourvois des deux associations et les rejeta.
Elle décida, notamment, ceci : « Attendu que les associations Innocence en Danger et Enfance et Partage font grief au jugement de les débouter de leur demande ; Attendu qu’après avoir rappelé que, le 19 juin 2008, jour de la réception du fax transmettant le signalement effectué par la directrice de l’école pour absentéisme de l’enfant et suspicion de mauvais traitements, le substitut des mineurs avait fait diligenter une enquête, prescrivant l’examen de l’enfant par un médecin légiste et son audition filmée, le jugement constate que, contrairement aux allégations des associations, aucun des éléments d’information communiqués par les enseignants au procureur de la République n’incriminait les parents de l’enfant dans les actes de maltraitance suspectés et que les services de gendarmerie, qui avaient reçu les instructions le 2 juillet 2008, avaient réquisitionné le médecin légiste le 10 juillet suivant et informé les parents de leur enquête et de la date d’audition de leur fille ; qu’il relève que l’avis circonstancié du médecin ne nécessitait aucun complément d’enquête auprès de ce dernier, qu’au cours de son audition par un gendarme spécialisé, l’enfant, souriante et qui ne montrait aucune appréhension, donnait une explication circonstanciée pour chaque cicatrice révélée par l’expert, sauf pour deux lésions trop anciennes ; qu’en l’état de ces énonciations,
le tribunal a pu en déduire qu’aucune faute lourde, au sens de l’article L. 141-1 du code de l’organisation judiciaire, n’était caractérisée ; que les moyens ne peuvent être accueillis.
» B. Le droit et la pratique internes pertinents 1. La responsabilité de l’État du fait du fonctionnement défectueux du service de la justice Les dispositions de l’article L. 141-1 du COJ ainsi que l’évolution de la jurisprudence interne en la matière sont relatés dans la décision Benmouna et autres c. France (n o 51097/13, 15 septembre 2015). 2. Le traitement en temps réel « TTR » Le compte rendu du Défenseur des Droits du 30 juin 2014 explique que le traitement en temps réel TTR se caractérise par le fait que les membres du parquet répondent par téléphone, et non par courrier comme dans les enquêtes préliminaires classiques, aux demandes d’orientation des affaires émanant des officiers de police judiciaire et prennent immédiatement les décisions concernant la suite à donner à ces affaires.
GRIEFS 1. Invoquant l’article 2 de la Convention sous son volet matériel, les deux associations requérantes se plaignent du classement sans suite de la procédure le 6 octobre 2008, à la suite d’une enquête de police qu’elles jugent inefficace. L’association Enfance et Partage invoque en outre l’article 6 de la Convention à ce sujet. 2. L’association Innocence en Danger dénonce la nécessité de caractériser une faute lourde, au sens de l’article L. 141-1 du Code de l’organisation judiciaire, afin de pouvoir engager la responsabilité de l’État du fait du fonctionnement défectueux du service public de la justice. Elle estime que cette exigence, disproportionnée au regard de l’impératif absolu de protection des mineurs, est contraire au droit à un recours effectif tel que garanti par l’article 13 de la Convention.
3. Invoquant l’article 3 de la Convention sous son volet matériel, l’association Innocence en Danger estime que le système a failli à protéger Marina des abus extrêmement graves qu’elle a subis et qui ont abouti à son décès. Elle estime que les autorités, qui savaient ou auraient dû connaître la situation de grande détresse dans laquelle se trouvait l’enfant, avaient l’obligation de la protéger.
1. Les associations requérantes, l’association Innocence en Danger et l’association Enfance et Partage, disposent-elles d’une qualité pour agir au nom de Marina et introduire les présentes requêtes devant la Cour en vertu de l’article 34 de la Convention (au regard des critères retenus dans Centre de ressources juridiques au nom de Valentin Câmpeanu c. Roumanie [GC], n o 47848/08, § 112, CEDH 2014, et rappelés notamment dans Comité Helsinki bulgare c. Bulgarie (déc.), n o 35653/12 et 66172/12, § 51, 28 juin 2016) ? 2. Le droit de Marina à la vie, consacré par l’article 2 de la Convention, a-t-il été violé en l’espèce ? Plus précisément, en réponse au signalement du 19 juin 2008, le classement sans suites par le parquet, le 6 octobre 2008, associé aux insuffisances alléguées de l’enquête de police, a-t-il emporté violation des obligations positives qui incombent à l’État défendeur en vertu de l’article 2 de la Convention ? 3. L’État défendeur a-t-il respecté son obligation positive en vertu de l’article 3 de la Convention de protéger Marina contre les agissements de ses parents ? Plus précisément, en réponse au signalement du 19 juin 2008, le classement sans suites par le parquet, le 6 octobre 2008, associé aux insuffisances alléguées de l’enquête de police,
a-t-il emporté violation des obligations positives qui incombent à l’État défendeur en vertu de l’article 3 de la Convention ? 4. Eu égard au seuil, allégué comme étant trop élevé, pour mettre en cause la responsabilité civile de l’État au sens de l’article L. 141-1 du Code de l’organisation judiciaire, l’association Innocence en Danger avait-elle à sa disposition, comme l’exige l’article 13 de la Convention, un recours interne effectif pour formuler ses griefs de méconnaissance de l’article 2 ?