A treia secțiune CAUZĂ DE KRAMARENKO c. RUSSIA (Declarația nr. 26107/13) JUDGMENT STRASBOURG 3 octombrie 2017 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Kramarenko c. Rusia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care stă în calitate de comitet compus din: Branko Lubarda, Președinte, Pere Pastor Vilanova, Georgios A. Serghides, judecători și Fatoș Aracı, Registrul adjunct al secțiunii, deliberat în particular la 12 septembrie 2017, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (n. 26107/13) împotriva Federației Ruse depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național rus, dl Dmitriy Aleksandrovich Kramarenko („reclamantul”), la 26 februarie 2013. Reclamantul a fost reprezentat de dl A. Kramenko, tatăl său. Guvernul rus (“ Guvernul”) a fost reprezentat inițial de dl Matyushkin, reprezentantul Federației Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar apoi de succesorul său în acest birou, dl Galperin. La 20 noiembrie 2014, plângerile prevăzute la art. 3, 5 litera (c) și 13 din Convenția au fost comunicate guvernului și restul cererii a fost declarat inadmisibil în temeiul articolului 54 § 3 din Regulamentul Curții. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1992 și a trăit, înainte de arestarea sa, în Vorozh. La 9 Octombrie 2011 reclamantul a avut o altercație cu S., un gardian de securitate la locul de muncă. Reclamantul a înjunghiat S. de treizeci și patru de ori și apoi a fugit de scenă. Când Z. a încercat să-l oprească, reclamantul l-a înjunghiat prea. Amândoi S. și Z. a murit. Alegat detenție ilegală și maltrat în arestul poliției La 10 Octombrie 2011 poliția a localizat reclamantul. Au dus reclamantul pentru interogare la secția de poliție aproximativ la 1-2 p.m. Potrivit reclamantului, ofițerii de poliție l-au bătut și l-au supus la electrocuție. Ei l-au ținut încătușat în timpul nopții și nu i-au furnizat cu alimente sau apă. În seara de 10 Octombrie 2011 reclamantul a fost dus la spital, unde un neurochirurg l-a examinat. Potrivit declarației medicului prezentate la o dată mai târziu, reclamantul nu a avut nici o leziune asupra corpului său. La 11 octombrie 2011 la 17:05, reclamantul a suferit un examen medical forense. Expertul a remarcat următoarele leziuni asupra corpului reclamantului: o vânătăie pe articulația dreptă a umărului, o vânătăie și o abrasie pe umărul drept, abraziuni asupra vițelului drept. În opinia expertului, reclamantul ar putea fi suferit leziunile ca urmare a impactului unor obiecte bruste, inclusiv lovituri administrate de brațe și picioare, nu cu mult timp înainte de examinarea legistică. Expertul a remarcat, de asemenea, o rană de dot, probabil cauzată de un obiect piercing la scurt timp înainte de examinarea legistică. Reclamantul a supus expertului că nu a avut nici o memorie cu privire la ceea ce sa întâmplat cu el după ce a fost arestat de poliție. 10. Noiembrie 2011 investigatorul responsabil cu cazul reclamantului a raportat leziunile reclamantului comitetului regional de investigație. El a considerat că reclamantul ar fi putut fi supus maltratului în timp ce a fost deținut în arestul poliției la 10 octombrie 2011. În urma unei anchete privind circumstanțele arestării reclamantului, la 28 Noiembrie 2011 investigatorul a refuzat să intenteze proceduri penale împotriva ofițerilor de poliție în ceea ce privește presupusa privare ilegală de libertate a reclamantului și maltraturile în custodie de poliție la 10 octombrie 2011. „La 11 octombrie 2011 de la 7:45 la 8:30 a.m. ... investigatorul F. a interogat [reclamantul] ca martor [în cazul crimei]. Fără a indica motive, [reclamantul] a refuzat să semneze dosarul interogatoriu. Potrivit Krav. și Ch., la 11 Octombrie 2011 ei au atestat prin semnătura lor refuzul [aplicantului] de a semna dosarul de interogare. Ei nu au văzut nici leziuni asupra [reclamantului]. El nu a plângut nici de ofițeri de poliție. La 11 Octombrie 2011 la 10:10 a.m., în prezența avocatului B. [reclamantului], [oficial] a fost reținut [oficial] sub suspiciune de [murder] și de la 10:40 a.m. la 11:10 a.m., el a fost interogat. El a refuzat să spună orice. La 11 octombrie 2011 [reclamantul] a suferit un examen legistic medical. ... Potrivit [reclamantului], el nu a amintit unde a susținut rănile documentate de expert. El nu se plângea de ofițerii de poliție. Ei nu l-au rănit. Avocatul B. ... a refuzat să comenteze ... Potrivit fostului investigator F., ... la 10 octombrie 2010 [poliția] a stabilit locația [aplicantului] și a fost dus la secția de poliție pentru interogare. În seara când a văzut [reclamantul] la secția de poliție, acesta a demonstrat un comportament ciudat, a lovit capul împotriva zidului, a rulat pe podea, a căzut încercând să se rănească. El a rugat ofițerii de poliție să ducă [reclamantul] la spital ... pentru examinare. ... Potrivit poliției Krut, ... dimineață la 11 Octombrie 2011 el a dus [reclamantul] la [ biroul investigatorului] .... În timpul interogatoriului, [reclamantul] a căzut în mod repetat în jos lovind podeaua cu diferite părți ale corpului său și a refuzat să vorbească. .... Toate leziunile [aplicantului] au fost auto-inflic. ... Ei nu au folosit nici o forță fizică sau au pus presiune psihologică asupra [reclamantului]. Potrivit ofițerului de poliție Bid., ... la 10 octombrie 2011 au localizat [reclamantul] ... și l-a invitat pentru o discuție la sediul de poliție. [reclamantul] s-a comportat într-un mod ciudat în masina de poliție și la sediul de poliție. El a susținut că el nu a avut nici o memorie a circumstanțelor crimei. El a căzut de pe scaun pe podea și s-a lovit împotriva bucăți de mobilier în birou. ... Ei nu au folosit nici o forță fizică sau au pus presiune psihologică asupra [ reclamantului]. [Reclamantul] ar fi putut inflige toate rănile în sine atunci când a lovit capul împotriva zidului, a căzut de pe scaun și a rulat în jurul pe podea. Ofițerii de poliție Kom., Mesh. și Sim. au făcut declarații similare. Potrivit lor, [reclamantul] s-au comportat într-un mod ciudat și au încercat să se rănească. Ei nu au folosit nici o forță fizică sau au pus presiuni psihologice asupra [reclamantului]. În plus, Kom. a explicat că la 10 octombrie 2011 [reclamantul] a stat la secția de poliție a propriei voințe. Ofițerii de poliție Moch. și Pov. au făcut declarații similare. Ei au susținut că la 10 octombrie 2011 la aproximativ 1-2 p.m. au stabilit locația [aplicantului] și l-au invitat pentru o discuție. La secția de poliție [ reclamantul] s-a comportat într-un mod ciudat. El a vorbit cu el însuși, a lovit capul și înapoi împotriva zidului, a căzut în jos și a rulat pe podea. Ei nu au folosit nici o forță fizică sau au pus presiune psihologică asupra [ reclamantului]. Nici aceasta din urmă a afirmat acest tratament. Potrivit documentației medicale obținute de la spitalul municipal nr. 10, la 10 octombrie 2011 un neurochirurg examinat [ reclamantul]. El nu a detectat nici o leziune sau boli. Potrivit declarației făcute de neurochirurg Mor., la 10 octombrie 2011 Octombrie 2011 el a examinat [reclamantul] care a fost dus la spital de către ofițeri de poliție. [reclamantul] nu a avut nici leziuni. Nici el a detectat nici o boală. [reclamantul] nu se plângea de sănătate sau ofițeri de poliție. ... ... Potrivit declarației medicului de răspuns de urgență Yer., în seara de 10 octombrie 2011 o echipă de răspuns de urgență a sosit la spitalul municipal nr. 10. El a examinat [reclamantul]. ... Potrivit ofițerului de poliție prezent, [reclamantul] s-a comportat într-un mod ciudat și au trebuit să-l ducă la spital. [reclamantul] a spus că nu a avut nici o amintire de crimă. El nu se plângea de ofițeri de poliție. ... Potrivit raportului nr. 4925.11 dat 24 Noiembrie 2011, având în vedere plasarea și natura leziunilor corporale documentate în timpul examinării legistice [reclamantul], este posibil ca [aplicantul] să susțină leziunile atunci când s-a lovit împotriva obiectelor solide protruzătoare în circumstanțele descrise de [ofițerii de poliție] .... [Leziunile] au fost auto-inflic de [reclamantul]. În plus, ancheta a stabilit că de la aproximativ 1-2 p.m. la 10 octombrie 2011 până la 7:45 a.m. la 11 octombrie 2011 ... [reclamantul] a rămas în mod voluntar la secția de poliție. Când a fost interogat, [reclamantul] nu a negat că nu a fost păstrat la secția de poliție împotriva voinței sale. Prin urmare, nu există dovezi de răpire sau privare ilegală a libertății.” 12. La 23 iulie și 30 iulie August 2012 Curtea de District Leninskiy din Voronezh și, respectiv, Curtea Regională Voronezh au susținut decizia din 28 noiembrie 2011. Procedura penală împotriva reclamantului 13. La 11 octombrie 2011, reclamantul a fost acuzat de două crime. Se pare că a rămas în custodie în așteptarea anchetei și procesului. 14. Iunie 2012 Curtea Regională Voronezh a constatat că reclamantul a comis crimele și într-o stare de nebunie și a ordonat închiderea într-o instituție psihiatică. 15. La 6 septembrie 2012, Curtea Supremă a Federației Ruse a susținut hotărârea din 28 iunie 2012 privind recursul. HOTĂRÂREA ALEGATĂ ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 3 A CONVENȚIEI 16. Octombrie 2011 el a fost supus maltratului în arestul poliției și că ancheta care a urmat nu a fost eficace. El se bazează pe art. 3 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „Nimeni nu va fi supus la tortură sau la tratamente sau pedepsei inumane sau degradante.” 17. Având în vedere concluziile anchetei interne care au stabilit că leziunile suferite de solicitant au fost autoinflicate, Guvernul a refuzat acuzațiile reclamantului de maltratare. De asemenea, ei au susținut că reclamantul ar putea fi suferit leziunile ca urmare a unei lupte cu S. înainte de arestarea sa. 18. Reclamantul a menținut plângerea. Admisibilitate 19. Curtea constată că această plângere nu este, vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. (a) din Convenție. Principiile generale privind examinarea acuzațiilor de maltratare a persoanelor în cadrul controlului statului în custodie sunt bine stabilite în jurisprudența Curții și au fost reformulate recent în cazul Bouyid c. Belgia ([GC], nr. 23380/09, §§§ 81-88, CEDO 2015). 21. În ceea ce privește circumstanțele prezentului caz, Curtea observă în primul rând că acuzațiile reclamantului de a fi supus electrocuției și că a rămas încătușat în timpul nopții fără alimente sau apă (a se vedea punctul 7 de mai sus) nu sunt susținute de nici o probă prezentată de părți. În astfel de circumstanțe, Curtea consideră imposibil să se stabilească „în afara îndoielilor rezonabile” dacă acuzațiile reclamantului în acest sens au fost adevărate. 22. În ceea ce privește leziunile reclamantei, Curtea constată că documentele medicale prezentate de părți demonstrează în mod concludent că reclamantul a suferit mai multe vânătăi și abraziuni la umeri și vițeli (a se vedea punctul 9 de mai sus). Totuși, părțile nu sunt de acord cu momentul și cauza lor. Reclamantul a afirmat că a fost bătut de ofițeri de poliție în timp ce era în custodie la 10 octombrie 2011. Guvernul, pe de altă parte, a sugerat că rănile reclamantului au fost auto-inflicționate. Alternativ, ei au opinionat că reclamantul ar fi putut susține leziunile înainte de arest. 23. În ceea ce privește ipoteza Guvernului că rănile reclamantului ar fi putut fi predate arestarea, Curtea remarcă că autoritățile naționale nu au supus reclamantului la un examen medical imediat după arestarea acestuia și nici autoritățile naționale nu au considerat o astfel de posibilitate în cursul anchetei de a verifica acuzațiile reclamantului de netratat. Prin urmare, Curtea respinge afirmația Guvernului și presupune că reclamantul a fost în sănătate bună înainte de a fi luat în custodie (compare Türkan c. Turcia , nr. 33086/04, § 43, 18 septembrie 2008). 24. În plus, Curtea nu poate susține concluziile anchetei interne guvernul se baza pe faptul că leziunile reclamantului au fost autoinflicate. În special, Curtea constată că afirmația guvernului nu este susținută de nici o probă medicală. Expertul criminalist care a examinat reclamantul la 11 Octombrie 2011 nu a considerat că rănile sale au fost auto-inflicate (a se vedea punctul 9 de mai sus). Curtea remarcă, de asemenea, că ofițerii de poliție interogat în legătură cu leziunile reclamantului au furnizat un cont diferit al evenimentelor în ceea ce privește momentul în care reclamantul se presupune că s-a rănit. Unele dintre ele au susținut că a suferit aceste leziuni la 10 Octombrie 2011 (ziua arestării sale), în timp ce ceilalți au susținut că s-a implicat în comportament de auto-atenție la 11 octombrie 2011 (a se vedea punctul 11 de mai sus). Nici expertul legist nu a stabilit cu suficientă precizie momentul leziunilor reclamantului menționând că acestea ar fi putut fi inflige “nu mult timp înainte de examinare” (a se vedea punctul 9 de mai sus). 25. Rezultatele de mai sus sunt suficiente pentru ca Curtea (1) să concludă că Guvernul nu a furnizat o explicație satisfăcătoare și convingătoare cu privire la cauza rănilor reclamantei și (2) să facă o presupunere în favoarea acuzațiilor acesteia de a fi bătut de către ofițerii de poliție. Faptul că reclamantul a fost reținut de poliție ca acuzat în absența oricărei înregistrări oficiale a arestării și deținerii sale (a se vedea punctele 36 39 de mai jos) cântărește, de asemenea, în favoarea contului reclamantului cu privire la evenimentele. 26. Curtea consideră, de asemenea, că numărul și locația rănilor susținute de solicitant indică faptul că bătăile la care poliția l-a supus au fost suficient de grave, de o natură care constituie un tratament inuman interzis în temeiul articolului 3 din Convenție. 27. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că s-a constatat o încălcare a art. 3 din Convenție, sub controlul său de fond. Curtea remarcă că, în răspunsul la afirmațiile reclamantei că rănile sale au fost rezultate de maltratare în arestul poliției, autoritățile naționale au efectuat o anchetă preinvestitivă, care este o etapă inițială în ceea ce privește abordarea unei plângeri penale în temeiul legislației ruse, care ar trebui să fie urmată de deschiderea unui caz penal și de o anchetă în cazul în care informațiile au dezvăluit elemente ale unei infracțiuni (a se vedea Lyapin v. Rusia, nr. 46956/09, §§ 129 și 132-36, 24 iulie 2014). În Lyapin , Curtea a susținut că efectuarea unei anchete pre-investigatorii este insuficientă și refuzul autorităților de a iniția o investigație penală completă privind acuzațiile credibile de maltratare a fost indicativ al nerespectării obligației sale procedurale în temeiul articolului 3 din Convenție. 29. Curtea nu are nici un motiv să dețină altfel în acest caz, ceea ce implică acuzații credibile de maltratare ale căror autorități au fost informate prompt. Se constată că autoritățile nu au efectuat o anchetă eficace asupra acuzațiilor reclamantului de maltratare în arestul poliției, astfel cum se prevede la art. 3 din convenție. 3 din Convenție, sub membrul său de procedură. II. ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLUL 5 AL CONVENȚIEI 30. Reclamantul s-a plâns că detenția sa la secția de poliție la 10 octombrie 2011 a fost în contravenție cu art. 5 din Convenție, care, în măsura în care este relevant, se citește după cum urmează: „1. Oricine are dreptul la libertate și securitatea persoanei. Nimeni nu va fi privat de libertate în afară de următoarele cazuri și în conformitate cu o procedură prevăzută de lege: ... (c) arestarea sau detenția legală a unei persoane efectuate în scopul de a-l aduce în fața autorității juridice competente pe suspectul rezonabil de a fi comis o infracțiune sau atunci când este considerat rezonabil necesar pentru a preveni comiterea unei infracțiuni sau a fugit după ce a făcut acest lucru[.]” 31. Guvernul a admis că detenția reclamantului la 10 Octombrie 2011 nu a fost procesat corespunzător. Cu toate acestea, plângerea reclamantului ar trebui respinsă pentru inceputul său de a inaugura proceduri civile împotriva ofițerilor de poliție care l-au arestat la 10 octombrie 2011. 32. Reclamantul a menținut plângerea. În ceea ce privește opoziția Guvernului potrivit căreia reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne în ceea ce privește plângerea sa, Curtea reiterează că regula de epuizare a recoursurilor interne menționată la art. 35 § 1 din Convenție obligă reclamanții să utilizeze în primul rând remediile care sunt în mod normal disponibile și suficiente în sistemul juridic intern pentru a le permite obținerea de remediere pentru încălcările presupuse. Existența remediilor trebuie să fie suficient de sigure, atât în practică, cât și în teorie, în lipsa acestora de accesibilitatea și eficacitatea necesare (a se vedea Aksoy c. Turcia , 18 decembrie 1996, §§ 51-52, Raports 1996-VI, și Akdivar și alții c. Turcia , 16 septembrie 1996, §§ 65-67, Raports 1996 IV). 34. Curtea remarcă că reclamantul s-a plâns la autoritățile că detenția sa la 10 octombrie 2011 era ilegală. Investigatorul a respins acuzațiile reclamantului declarând că aceasta din urmă a rămas voluntar la secția de poliție (a se vedea punctul 11 de mai sus). Instanțele de la două niveluri de jurisdicție au susținut concluziile investigatorului. În astfel de circumstanțe, Curtea este convinsă că reclamantul a furnizat autorităților interne posibilitatea de a respinge presupusa încălcare și nu dispune de nicio explicație în observațiile guvernamentale cu privire la motivul pentru care procedurile instituite de reclamant nu ar trebui luate în considerare în scopul respectării normei de epuizare a căilor de recurs interne prevăzute la art. 1 din Convenție. Guvernul nu a explicat nici de ce, în circumstanțele cazului, este obligat reclamantului să pună la îndoială acțiunile ofițerilor de poliție în cadrul procedurilor civile. 35. Având în vedere cele de mai sus, Curtea respinge obiecția guvernului în ceea ce privește neepuizarea recourslor interne de către reclamant. Curtea constată în continuare că plângerea nu este manifestament nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Curtea reiterează că art. 5 § 1 din Convenție prevede, în primul rând, că detenția este „legitimă”, care include condițiile de conformitate cu o procedură prevăzută de lege. Convenția se referă în esență la legislația națională și stabilește obligația de a se conforma normelor de fond și de procedură ale acesteia, însă necesită, în plus, ca orice privare de libertate să fie în concordanță cu scopul articolului 5, și anume să protejeze persoanele fizice de arbitrare. O perioadă de detenție va fi, în principiu, legală dacă este efectuată în temeiul unei hotărâri judecătorești (a se vedea Benham c. Regatul Unit , 10 iunie 1996, §§ 40 și 42, Raporturi de hotărâri și hotărâri 1996 III). 37. În ceea ce privește circumstanțele prezentului caz, Curtea observă că nu este contestat de către Guvern că între 10 și 11 Octombrie 2011 reclamantul a fost „privat de libertate” în sensul articolului 5 § 1 din Convenție în absența niciunui dosar de arest sau de detenție. 38. În această privință, Curtea observă că absența unui dosar de arest/detenție trebuie să fie, în sine, considerată o eșec grav, deoarece a fost o opinia constantă a Curții că detenția neînregistrată a unei persoane este o negație completă a garanțiilor fundamentale importante prevăzute la art. 5 din convenție și dezvăluie o încălcare majoră a dispoziției respective. În absența unor chestiuni cum ar fi data, ora și locația deținutului, numele deținutului, motivele de detenție și numele persoanei care îl efectuează trebuie considerate incompatibile cu cerința legiității și chiar în scopul articolului 5 din Convenție (a se vedea Fedotov c. Rusia , nr. 5140/02, § 78, 25 octombrie 2005; Menesheva c. Rusia , nr. 59261/00, § 87, CEDO 2006; și Kurt c. Turcia , 25 mai 1998, § 125, Raporturi de hotărâri și decizii 1998 III . Lipsa unui dosar adecvat al arestării și detenției reclamantului de la 10 la 11 Octombrie 2011 este, prin urmare, suficient pentru ca Curtea să constate că perioada relevantă de detenție a reclamantului a fost încălcată de dreptul intern și contrar cerințele implicite de la art. 5 din Convenția pentru înregistrarea corectă a privațiilor de libertate (a se vedea Anguelova c. Bulgaria , nr. 38361/97 , § 157, CEDO 2002-IV și Menesheva , citate mai sus §§§ 89). Prin urmare, a existat o încălcare a art. 5 § 1 din Convenție. III. ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLUL 13 AL CONVENȚIEI 40. Reclamantul s-a plâns că nu a avut un remediu eficace în ceea ce privește plângerea cu privire la maltraturile în custodie de poliție. El se bazează pe art. 13 din Convenție, care prevede: „Toată persoana a căror drepturi și libertăți, astfel cum sunt prevăzute în [] Convenție, sunt încălcate, are un remediu eficace în fața unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoane care acționează în calitate oficială.” 41. Curtea observă că această plângere se referă la aceleași chestiuni ca cele examinate mai sus în temeiul articolului 3 din Convenție și, prin urmare, ar trebui să fie declarată admisibilă. Cu toate acestea, având în vedere concluziile sale de mai sus în temeiul articolului 3, Curtea consideră că nu este necesar să examineze aceste chestiuni separat în temeiul articolului 13 din Convenție. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEII 42. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante în cauză permite numai repararea parțială, Curtea oferă, dacă este necesar, o satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 43. Reclamantul a solicitat 1000 euro (EUR) și 100.000 EUR în ceea ce privește prejudicii materiale și morale respectiv. 44. Guvernul a considerat pretintele reclamantei excesive și nefondate. 45. Curtea nu discerne nicio legătură cauzală dintre încălcarea constatată și prejudiciile materiale presupuse; de aceea respinge această afirmație. Pe de altă parte, acordă reclamantului EUR 26,000 de euro pentru prejudicii morale. Costuri și cheltuieli 46. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 16, 921 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și a Curții. 47. Guvernul a considerat că pretinderile reclamantului ar trebui respinse în totalitate ca fiind nefondate și inutile. 48. Legea, Curtea respinge cererea reclamantului pentru costuri și cheltuieli. Dobânzile implicite 49. Curtea consideră oportun ca rata dobânzii implicite să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. deține că a existat o încălcare a articolului 3 din convenție în temeiul membrelor sale de fond și de proces; deține că a existat o încălcare a articolului 5 litera (c) din convenție; că nu este necesară examinarea plângerii în temeiul articolului 13 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 26,000 EUR (20,6 mii de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale, pentru a fi convertit în moneda statului contestat la rata aplicabilă la data decontare; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru satisfacție. Octombrie 2017, în conformitate cu art. 77 § § 2 și 3 din Regulamentul Curții. Fatoș Aracı Branko Lubarda Președintele adjunct al grefierului
THIRD SECTION
KRAMARENKO v. RUSSIA
(Application no. 26107/13)
JUDGMENT
3 October 2017
This judgment is final but it may be subject to editorial revision.
In the case of Kramarenko v. Russia,
The European Court of Human Rights (Third Section), sitting as a Committee composed of:
Branko Lubarda,
President,
Pere Pastor Vilanova,
Georgios A. Serghides,
judges,
and Fatoș Aracı,
Deputy Section Registrar,
Having deliberated in private on 12 September 2017,
Delivers the following judgment, which was adopted on that date:
1.
The case originated in an application (no. 26107/13) against the Russian Federation lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Russian national, Mr Dmitriy Aleksandrovich Kramarenko (“the applicant”), on 26 February 2013.
2.
The applicant was represented by Mr A. Kramarenko, his father. The Russian Government (“the Government”) were represented initially by Mr
G.
Matyushkin, the Representative of the Russian Federation to the European Court of Human Rights, and then by his successor in that office, Mr
M.
Galperin.
3.
On 20 November 2014 the complaints under Articles 3, 5
§
1
(c) and
13 of the Convention were communicated to the Government and the remainder of the application was declared inadmissible pursuant to Rule 54 § 3 of the Rules of Court.
4.
The applicant was born in 1992 and lived, prior to his arrest, in Voronezh.
5.
On 9
October 2011 the applicant had an altercation with S., a security guard at his place of work. The applicant stabbed S. thirty-four times and then fled the scene. When Z. tried to stop him, the applicant stabbed him too. Both S. and Z. died.
A.
Alleged unlawful detention and ill-treatment in police custody
6.
On 10
October 2011 the police located the applicant. They took the applicant for questioning to the police station approximately at 1-2 p.m.
7
.
According to the applicant, the police officers beat him and subjected him to electrocution. They kept him handcuffed during the night and did not provide him with food or water.
8.
In the evening of 10
October 2011 the applicant was taken to hospital where a neurosurgeon examined him. According to the doctor’s statement given at a later date, the applicant did not have any injuries on his body.
9
.
On 11
October 2011 at 5:05 p.m. the applicant underwent a forensic medical examination. The expert noted the following injuries on the applicant’s body: a bruise on the right shoulder joint, a bruise and an abrasion on the right shoulder, abrasions on the right calf. In the expert’s opinion, the applicant might have sustained the injuries as a result of an impact of solid blunt objects, including blows administered by arms and legs, not a long time before the forensic examination. The expert also noted a dot sized wound probably caused by a piercing object shortly before the forensic examination. The applicant submitted to the expert that he had no memory as to what had happened to him after he had been arrested by the police.
10.
On 18
November 2011 the investigator in charge of the applicant’s case reported the applicant’s injuries to the regional investigative committee. He considered that the applicant could have been subjected to ill-treatment while held in police custody on 10
October 2011.
11
.
Following an inquiry into the circumstances of the applicant’s arrest, on 28
November 2011 the investigator refused to institute criminal proceedings against the police officers as regards the alleged unlawful deprivation of liberty of the applicant and ill-treatment in police custody on 10
October 2011. He based his conclusions on the findings as follows:
“On 11 October 2011 from 7:45 to 8:30 a.m. ... investigator F. questioned [the applicant] as a witness [in the murder case]. Without stating any reasons, [the applicant] refused to sign the questioning record.
According to Krav. and Ch., on 11
October 2011 they attested by their signature the [applicant’s] refusal to sign the questioning record. They did not see any injuries on [the applicant]. He did not complain about the police officers either.
On 11
October 2011 at 10:10 a.m., in the presence of the [applicant’s] lawyer B., [the applicant] was [officially] detained on suspicion of [murder] and from 10:40 a.m. to 11:10 a.m., he was questioned. He refused to say anything.
On 11
October 2011 [the applicant] underwent a medical forensic examination. ...
According to [the applicant], he did not remember where he had sustained the injuries documented by the expert. He did not complain about the police officers. They did not injure him.
Lawyer B. ... refused to comment ...
According to former investigator F., ... on 10
October 2010 [the police] established the [applicant’s] whereabouts and he was taken to the police station for questioning. In the evening he saw [the applicant] at the police station. The latter demonstrated strange behaviour; he hit his head against the wall, rolled around on the floor, fell down trying to hurt himself. He asked the police officers to take [the applicant] to hospital ... for examination. ...
According to police officer Krut., ... in the morning on 11
October 2011 he took [the applicant] to the [investigator’s office] ... . During questioning, [the applicant] repeatedly fell down hitting the floor with different parts of his body and refused to talk. ... . All the [applicant’s] injuries were self-inflicted. ... They did not use any physical force or put psychological pressure on [the applicant]. Nor did the latter allege such treatment.
According to police officer Bid., ... on 10
October 2011 they located [the applicant] ... and invited him for a talk to the police station. [The applicant] behaved in a strange way in the police car and at the police station. He claimed that he had no memory of the circumstances of the crime. He fell off the chair down on the floor and hit himself against pieces of furniture in the office. ... They did not use any physical force or put psychological pressure on [the applicant]. [The applicant] could have inflicted all the injuries himself when he hit his head against the wall, fell down off the chair and rolled around on the floor.
Police officers Kom., Mesh. and Sim. made similar statements. According to them, [the applicant] behaved in a strange way and tried to cause himself injuries. They did not use any physical force or put psychological pressure on [the applicant]. Furthermore, Kom. explained that on 10
October 2011 [the applicant] had stayed at the police station of his own will.
Police officers Moch. and Pov. made similar statements. They submitted that on 10
October 2011 at about 1-2 p.m. they had established the [applicant’s] whereabouts and invited him for a talk. At the police station [the applicant] had behaved in a strange way. He talked to himself, hit his head and back against the wall, fell down and rolled around on the floor. They did not use any physical force or put psychological pressure on [the applicant]. Nor did the latter allege such treatment.
According to the medical documentation obtained from municipal hospital no.
10, on 10
October 2011 a neurosurgeon examined [the applicant]. He did not detect any injuries or diseases.
According to the statement made by neurosurgeon Mor., on 10
October 2011 he examined [the applicant] who was taken to hospital by police officers. [The applicant] did not have any injuries. Nor did he detect any disease. [The applicant] did not complain about his health or police officers. ...
...
According to the statement of the emergency response doctor Yer., in the evening on 10
October 2011 an emergency response team arrived to municipal hospital no.
10.He examined [the applicant]. ... According to the police officer present, [the applicant] behaved in a strange way and they had to take him to hospital. [The applicant] said that he had no memory of the crime. He did not complain about the police officers.
...
According to report no.
4925.11 dated 24
November 2011, regard being had to the placement and nature of the bodily injuries documented during the forensic examination [the applicant] underwent, it is possible that [applicant] sustained the injuries when he hit himself against the solid protruding objects in the circumstances described by [the police officers] ... . [The injuries] were self-inflicted by [the applicant].
The inquiry further established that from about 1-2 p.m. on 10
October 2011 to 7:45
a.m. on 11 October 2011 ... [the applicant] stayed at the police station voluntarily. When questioned, [the applicant] did not deny that he had not been kept at the police station against his will. Accordingly, there is no evidence of his abduction or unlawful deprivation of liberty.”
12.
On 23
July and 30
August 2012 the Leninskiy District Court of Voronezh and the Voronezh Regional Court respectively upheld the decision of 28 November 2011.
B.
Criminal proceedings against the applicant
13.
On 11
October 2011 the applicant was charged with two counts of murder. It appears that he remained in custody pending investigation and trial.
14.
On 28
June 2012 the Voronezh Regional Court found that the applicant had committed the murders and in a state of insanity and ordered his confinement in a psychiatric institution.
15.
On 6
September 2012 the Supreme Court of the Russian Federation upheld the judgment of 28
June 2012 on appeal.
I.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 3 OF THE CONVENTION
16.
The applicant complained that on 10
October 2011 he had been subjected to ill-treatment in police custody and that the ensuing investigation had not been effective. He relied on Article 3 of the Convention, which reads as follows:
“No one shall be subjected to torture or to inhuman or degrading treatment or punishment.”
17.
Relying on the findings of the domestic inquiry which established that the injuries the applicant had sustained had been self-inflicted, the Government denied the applicant’s allegations of ill-treatment. They also submitted that the applicant could have sustained injuries as a result of a fight with S. prior to his arrest.
18.
The applicant maintained his complaint.
A.
Admissibility
19.
The Court notes that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.
B.
Merits
1.
Alleged ill-treatment
20.
The general principles concerning the examination of the allegations of ill-treatment of persons within the State’s control in custody are well
‑
established in the Court’s case law and have been recently re
‑
stated in the case of
Bouyid v. Belgium
([GC], no.
23380/09, §§
21.
Turning to the circumstances of the present case, the Court observes firstly that the applicant’s allegations that he was subjected to electrocution and that he remained handcuffed during the night without any food or water (see paragraph 7 above) are not supported by any evidence submitted by the parties. In such circumstances, the Court finds it impossible to establish “beyond reasonable doubt” whether the applicant’s allegations in this respect were true.
22.
As regards the injuries complained of by the applicant, the Court notes that the medical documents submitted by the parties conclusively demonstrate that the applicant sustained multiple bruises and abrasions to the shoulders and calves (see paragraph 9 above). The parties disagreed, however, as to their time and cause. The applicant asserted that he had been beaten up by the police officers while in custody on 10
October 2011. The Government, on the other hand, suggested that the applicant’s injuries had been self-inflicted. Alternatively, they opined that the applicant could have sustained the injuries prior to his arrest.
23.
As to the Government’s hypothesis that the applicant’s injuries might have pre-dated his arrest, the Court notes that the national authorities failed to subject the applicant to a medical examination immediately after his arrest. Nor did the national authorities considered such a possibility in the course of the inquiry to verify the applicant’s allegations of ill-treatment. The Court therefore, rejects the Government’s assertion and assumes that the applicant was in good health prior to being taken into custody (compare
Türkan v. Turkey
, no.
33086/04, § 43, 18 September 2008).
24.
Furthermore, the Court cannot subscribe to the findings of the domestic inquiry the Government relied upon that the applicant’s injuries were self-inflicted. In particular, the Court notes that the Government’s assertion is not supported by any medical evidence. The forensic expert who examined the applicant on 11
October 2011 did not consider his injuries to be self-inflicted (see paragraph 9 above). The Court also notes that the police officers questioned in relation to the applicant’s injuries provided a differing account of the events as regards the time the applicant had allegedly hurt himself. Some of them claimed that he had sustained those injuries on 10
October 2011 (the day of his arrest), while the others submitted that he had engaged in self-harming behaviour on 11
October 2011 (see paragraph 11 above). Nor did the forensic expert establish with sufficient precision the time of the applicant’s injuries noting that they could have been inflicted “not a long time before the examination” (see paragraph 9 above).
25.
The above findings are sufficient for the Court (1) to conclude that the Government failed to provide a satisfactory and convincing explanation as to the cause of the applicant’s injuries and (2) to make a presumption in favour of the latter’s allegations that he was beaten up by the police officers. The fact that the applicant was detained by the police as an accused in the absence of any official record of his arrest and detention (see paragraphs 36
‑
39 below) also weighs in favour of the applicant’s account of the events.
26.
The Court further considers that the number and location of the injuries the applicant sustained indicate that the beatings the policemen had subjected him to were sufficiently serious, of a nature amounting to inhuman treatment prohibited by Article 3 of the Convention.
27.
Regard being had to the above, the Court concludes that there has been a violation of Article 3 of the Convention under its substantive limb.
2.
Adequacy of investigation
28.
The Court observes that, in response to the applicant’s allegations that his injuries were the result of ill-treatment in police custody, the domestic authorities conducted a pre-investigative inquiry, which is an initial stage in dealing with a criminal complaint under Russian law, which should normally be followed by the opening of a criminal case and an investigation if the information has disclosed elements of a criminal offence (see
Lyapin v.
Russia,
no. 46956/09, §§ 129 and 132-36, 24 July 2014). In
Lyapin
, the Court held that a conduct of a pre-investigation inquiry is insufficient and the authorities’ refusal to institute a fully-fledged criminal investigation into the credible allegations of ill-treatment was indicative of the State’s failure to comply with its procedural obligation under Article 3 of the Convention.
29.
The Court has no reason to hold otherwise in the present case, which involves credible allegations of ill-treatment of which the authorities were promptly made aware. It finds that the authorities have failed to carry out an effective investigation into the applicant’s allegations of ill-treatment in police custody, as required by Article 3 of the Convention. There has been a violation of Article
3 of the Convention under its procedural limb.
II.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 5 OF THE CONVENTION
30.
The applicant complained that his detention at the police station on 10
October 2011 had been in contravention of Article 5 of the Convention, which, in so far as relevant, reads as follows:
“1.
Everyone has the right to liberty and security of person. No one shall be deprived of his liberty save in the following cases and in accordance with a procedure prescribed by law:
...
(c)
the lawful arrest or detention of a person effected for the purpose of bringing him before the competent legal authority on reasonable suspicion of having committed an offence or when it is reasonably considered necessary to prevent his committing an offence or fleeing after having done so[.]”
31.
The Government conceded that the applicant’s detention on 10
October 2011 had not been duly processed. However, the applicant’s complaint should be dismissed for his failure to institute civil proceedings against the police officers who had arrested him on 10
October 2011.
32.
The applicant maintained his complaint.
A.
Admissibility
33.
As to the Government’s objection that the applicant failed to exhaust domestic remedies in respect of his complaint, the Court reiterates that the rule of exhaustion of domestic remedies referred to in Article 35 § 1 of the Convention obliges applicants to use first the remedies that are normally available and sufficient in the domestic legal system to enable them to obtain redress for the breaches alleged. The existence of the remedies must be sufficiently certain, in practice as well as in theory, failing which they will lack the requisite accessibility and effectiveness (see
Aksoy v. Turkey
, 18 December 1996, §§ 51-52,
Reports
1996-VI, and
Akdivar and Others v.
Turkey
, 16 September 1996, §§ 65-67,
Reports
1996
‑
IV).
34.
The Court notes that the applicant complained to the authorities that his detention on 10
October 2011 had been unlawful. The investigator dismissed the applicant’s allegations stating that the latter had voluntarily stayed at the police station (see paragraph 11 above). The courts at two levels of jurisdiction upheld the investigator’s findings. In such circumstances, the Court is satisfied that the applicant provided the domestic authorities with an opportunity to put right the alleged violation. It discerns no explanation in the Government’s observations as to why the proceedings instituted by the applicant should not be taken into account for the purposes of compliance with the rule of exhaustion of domestic remedies set out in Article
35
§
1 of the Convention. Nor did the Government elaborate why, in the circumstances of the case, it had been incumbent on the applicant to challenge the police officers’ action in civil proceedings.
35.
Having regard to the above, the Court dismisses the Government’s objection as to the non-exhaustion of domestic remedies by the applicant. The Court further notes that the complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention and is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.
B.
Merits
36
.
The Court reiterates that Article 5 § 1 of the Convention requires in the first place that the detention be “lawful”, which includes the condition of compliance with a procedure prescribed by law. The Convention here essentially refers back to national law and states the obligation to conform to the substantive and procedural rules thereof, but it requires in addition that any deprivation of liberty should be consistent with the purpose of Article 5, namely to protect individuals from arbitrariness. A period of detention will in principle be lawful if it is carried out pursuant to a court order (see
Benham v. the United Kingdom
, 10 June 1996, §§ 40 and 42,
Reports of Judgments and Decisions
1996
‑
III).
37.
Turning to the circumstances of the present case, the Court observes that it is not disputed by the Government that from 10 to 11
October 2011 the applicant was “deprived of his liberty” within the meaning of Article
5 §
1 of the Convention in the absence of any arrest or detention record.
38.
In this connection the Court observes that the absence of an arrest/detention record must in itself be considered a most serious failing, as it has been the Court’s constant view that unrecorded detention of an individual is a complete negation of the fundamentally important guarantees contained in Article 5 of the Convention and discloses a most grave violation of that provision. The absence of a record of such matters as the date, time and location of detention, the name of the detainee, the reasons for the detention and the name of the person effecting it must be seen as incompatible with the requirement of lawfulness and with the very purpose of Article 5 of the Convention (see
Fedotov v.
Russia
, no. 5140/02, §
78, 25
October 2005;
Menesheva v.
Russia
, no. 59261/00, § 87, ECHR
2006; and
Kurt v. Turkey
, 25 May 1998, § 125,
Reports of Judgments and Decisions
1998
‑
III).
39
.
The lack of a proper record of the applicant’s arrest and detention from 10 to 11
October 2011 is therefore sufficient for the Court to find that the relevant period of the applicant’s detention was in breach of domestic law and contrary to the requirements implicit in Article 5 of the Convention for the proper recording of deprivations of liberty (see
Anguelova v. Bulgaria
, no.
38361/97, § 157, ECHR 2002-IV, and
Menesheva
, cited above, §§
87
‑
89). There has therefore been a violation of Article 5 § 1 of the Convention.
III.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 13 OF THE CONVENTION
40.
The applicant complained that he had not had an effective remedy in respect of his complaint about ill-treatment in police custody. He relied on Article
13 of the Convention, which provides:
“Everyone whose rights and freedoms as set forth in [the] Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity.”
41.
The Court observes that this complaint concerns the same issues as those examined above under the procedural limb of Article 3 of the Convention and should therefore be declared admissible. However, in the light of its conclusions above under Article 3, the Court considers it unnecessary to examine those issues separately under
Article
13 of the Convention.
IV.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
42.
Article 41 of the Convention provides:
“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”
A.
Damage
43.
The applicant claimed 1,000 euros (EUR) and EUR
100,000 in respect of pecuniary and non-pecuniary damage respectively.
44.
The Government considered the applicant’s claims excessive and unsubstantiated.
45.
The Court does not discern any causal link between the violation found and the pecuniary damage alleged; it therefore rejects this claim. On the other hand, it awards the applicant EUR
26,000 in respect of non
‑
pecuniary damage.
B.
Costs and expenses
46.
The applicant also claimed EUR
16, 921 for the costs and expenses incurred before the domestic courts and the Court.
47.
The Government considered that the applicant’s claims should be dismissed in full as unsubstantiated and unnecessary.
48.
Regard being had to the documents in its possession and to its case
‑
law, the Court rejects the applicant’s claim for costs and expenses.
C.
Default interest
49.
The Court considers it appropriate that the default interest rate should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.
1.
Declares
the complaints concerning the alleged ill-treatment in police custody, ineffectiveness of the ensuing investigation and allegedly unlawful detention admissible;
2.
Holds
that there has been a violation of Article 3 of the Convention under its substantive and procedural limbs;
3.
Holds
that there has been a violation of Article 5
§
1
(c) of the Convention;
4.
Holds
that there is no need to examine the complaint under Article
13 of the Convention;
5.
Holds
(a)
that the respondent State is to pay the applicant, within three months, EUR 26,000 (twenty-six thousand euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage,
to be converted into the currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement;
(b)
that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;
6.
Dismisses
the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.
Done in English, and notified in writing on 3
October 2017, pursuant to Rule
77 §§
2 and 3 of the Rules of Court.
Fatoș Aracı
Branko Lubarda
Deputy Registrar
President